Nadia la Festivalul BFI 2018: Gordon și Paddy

Ăl mai mare festival de film din Londra e în plină desfășurare. În timp ce în fiecare seară vedete glamuroase din lumea întreagă se plimbă pe covoru’ roșu în Leicester Square în lumina blițurilor, eu am fost la matineu la un desen animat suedez despre un detectiv broscoi care rezolvă un furt de alune. Și pune ștampile. Multe ștampile. Foarte multe ștampile. Suedezilor le plac frecatul mentei și birocrația la fel de mult ca englezilor și românilor, se pare, sau poate chiar mai mult.

Citiți în engleză aici.

Nadia la Festivalul Encounters 2018: Sex, pisici și lupi etiopieni

Festivalul de scurtmetraje Encounters din Bristol e unul din evenimentele mele culturale preferate evăr, din mai multe motive: 1. desene animate! filme! desene animate! 2. se întâmplă în fiecare an în preajma zilei mele de naștere, deci pot să justific cheltuiala călătoriei pân-acolo drept cadou de ziua mea de la mine pentru mine; 3. biletele sunt ieftine, ba uneori primesc și pass-uri de jurnalistă; 4. acțiunea se petrece într-un oraș extrem de hipster, într-un cinema/bar/restaurant extrem de hipster, și eu mă simt bine înconjurată de hipsteri. De fapt, ce mai încolo și-ncoace: și eu sunt o hipsteriță.

Am fost acolo weekend-ul trecut, carevasăzică, și am vizionat următoarele:

Un calup de animații cu mesaj de mare angajament socio-politic Continuă lectura „Nadia la Festivalul Encounters 2018: Sex, pisici și lupi etiopieni”

Cele mai spioase filme de Oscar

Un film despre patinaj? DA, MULȚUMESC

Să stabilim de la început, cuvântul spios nu există în limba română. L-a inventat un amic (posibil în mod involuntar?) încercând să descrie starea de grație spirituală în care se afla pe vremea când credea în Doamne-Doamne și era smerit + pios, atribute indispensabile unui creștin veritabil. Deci: spios. E clar?

Înțeleg că în ultima vreme în București există o mișcare pentru spioșenie în cinematografie, sau mai precis care se ocupă cu boicotarea filmelor nespioase când apar în cele 0.6 cinematografe rămase deschise după spioșenia generală post-Colectiv. Presupun că face parte din mișcarea mai largă de spioșenie și patriotism despre care tot aud și care a făcut iar iile cul. Oricum ar fi, pentru că e sezonul Oscarurilor, precum și al altor festivități care premiază nespioșenia, m-am gândit să fiu de ajutor tovarășilor întru descendență daco-romană și să le zic care dintre filmele nominalizate la Oscar pe care le-am văzut io sunt cele mai spioase, și care merită întâmpinate cu pancarte și goarne și cruci.

Așadar, am văzut așa: Continuă lectura „Cele mai spioase filme de Oscar”

Nadia la Festivalul BFI 2017: Vulpea cea mare și rea și alte povești/ Zama

În ultima zi în care-am vizitat Festivalul BFI, care s-a întâmplat să fie și ultima zi a festivalului în general, l-am dus pe Gogu la un matineu de interes pentru amândoi: “Vulpea cea mare și rea și alte povești”, o animație franțuzească făcută de oameni care au în CV și “Ernest & Celestine”, unul dintre filmele mele preferate ever.

Când am ajuns la casa de bilete ca să-mi ridic biletele pre-plătite pentru Vulpe, însă, mi s-a înmânat și-un bilet pentru alt film imediat dup-aia, pe care nu-mi aminteam să-l fi cumpărat. Io și Gogu ne-am holbat amândoi la biletul misterios preț de vreo juma de oră, trecând prin varii ipoteze: mi l-au dat din greșeală, mi l-au făcut cadou pentru c-am cheltuit deja atâția bani la festivalul vieții. Am Google-it filmul ca să vedem dacă-mi sună cunoscut și dacă identificăm ceva ce mi-ar fi trezit interesul (filmul, intitulat Zama, părea a fi un soi de Heart of Darkness Argentinian). Continuă lectura „Nadia la Festivalul BFI 2017: Vulpea cea mare și rea și alte povești/ Zama”

Nadia la Festivalul BFI 2017: Țara moartă

 

Știam deja la ce să mă aștept de la Țara Moartă a lui Radu Jude, pe hârtie suna cam pretențios-artisticos și mai ales plictisitor: un slideshow cu poze din anii 1930 și ’40, acompaniate de înregistrări de arhivă cu propagandă carlistă/legionară/etc și vocea monotonă a lui Jude însuși, citind din jurnalul medicului evreu Emil Dorian. Până la urmă n-a fost plicticos deloc, e un experiment de montaj foarte simpluț, dar de efect, ca să zic așa- efectul fiind că te foiești în scaun și ți-e din ce în ce mai frică și greață, până la un deznodământ salvator când tragi aer în piept și totuși ți se mai servește o doză de fiere și în epilog.

Pus în pielea lui Dorian, te afunzi într-un soi de coșmar suprarealist în care cei din jur își dau jos măștile de oameni încet (și apoi din ce în ce mai repede) ca să arate o a 2-a față oribilă, iar printre poze cu obișnuitele freze, haine și mutre caraghioase „de epocă” se strecoară din ce în ce mai multe imagini absurde: copii cu puști în mână, copii făcând salutul fascist. Uneori imaginile sunt absurde prin juxtapunere: când Dorian vorbește despre evreii români care au murit sufocați sau de sete în trenuri de marfă în toiul verii, de exemplu, Jude ne arată niște cetățeni din aceeași perioadă făcând plajă veseli în aer liber. E un film de groază, doar că s-a întâmplat pe bune, treabă pe care, desigur, mulți compatrioți loviți în patriotism o neagă vârtos, inclusiv în varii comentarii onlain despre filmul ăsta. Io zic că ar trebui să fie proiectat în școli. Continuă lectura „Nadia la Festivalul BFI 2017: Țara moartă”