Concurs cu premii*

Am găsit prin calculator acest clip animat de acum vreo cinci ani, care era în mod evident destinat unei povești mai lungi (în același folder, intitulat ANIMAȚIE NOUĂ, lângă VULPI mai era un folder gol cu titlul URS POLAR)- dar nu reușesc să-mi amintesc nici de frică despre ce era vorba. Și pare-se că nici n-am notat pe nicăieri.

Oare ce era în capul meu? Care e logica acestui clipuleț? Dacă cei doi cititori și jumătate sunt pe frecvență și au vreo idee, îi rog să mă ajute să-mi descifrez propriile gânduri.

*Premiul va fi satisfacția psihologică personală că ați nimerit-o.

Cimitir al tinereții mele, etcetera

Lume, lume! Vești de zile mari: am terminat filmulețul pe care l-am anunțat prima dată prin douămiișaișpe și la care tot lucrez în salturi de atunci. De fapt au lucrat 11 oameni în total, nu numai eu. Rezultatul final are 8 minute (cel mai lung Nadiafilm de până acu) și e un (fel de) documentar (mai mult sau mai puțin) animat, pe care până la urmă am decis să îl centrez doar pe un singur profesor și amintirile foștilor elevi (și ale lui însuși!) despre el, puteți vedea traileru’ mai sus. Filmul propriu zis nu știu când o să-l vedeți, dar voi anunța aci, bineînțeles. „O poveste despre școală, despre copii și despre adulții care i-au dezamăgit atunci când ar fi trebuit să-i educe și/sau să-i apere” (ar trebui să scrie în ghidul teve).

Cu ocazia asta am reflectat iarăși la chestiuni școlare, mai ales că ele constituie un subiect de conversație de interes zilele astea. În România înțeleg că tocmai s-a petrecut bacalaureatul și un vlogăr tânăr de mare popularitate a zis cum că școala nu e din cale-afară de folositoare pentru elevi, iar „Riga Cripto și Lapona Enigel” e o bălăreală sinistră rezultată din prea multe droguri. M-am gândit și eu de multe ori la ce îmbunătățiri aș face sistemului de educație dacă aș fi șefa lui. La Riga Cripto nu m-am mai gândit de mult pentru că e într-adevăr o poezie de căcat și nimeni nu ar trebui obligat să citească Ion Barbu decât eventual ca pedeapsă sau metodă de tortură psihologică.

Totul e în regulă

După lupte seculare care au durat 30 ani, m-am apucat în sfârșit de animația propriu-zisă la următoarea mea capodoperă filmică, un pseudodocumentar inspirat de trauma-mi din copilărie cu un profesor de mate care trăgea la măsea și caftea elevi.

Problema e că odată cu această operațiune îmi revin în minte și corazon, pe lângă obișnuitele coșmaruri că am iarăși 12 ani și am uitat să-mi fac tema la mate, varii sentimente sentimentale de mult uitate sau reprimate. Adică, stai, nu sunt varii deloc. E unul singur.

Furie. Gen, furie. Sunt plină de draci.