Despre studenție în 2 țări și alți demoni

După ce zilele trecute am vorbit de rău Englezia Land și paranoia ei, astăzi, întru echilibrarea situației, vorbim de rău țara de baștină a subsemnatei, și mai precis sistemul ei de învățământ universitar, ba, și mai precis, FeJeSeCe, că doar de acolo se trage seva a însuși acestui blog și majoritatea nemulțumirilor din viața studențească a Nadiei. Nu de alta, dar de mult nu mai pălăvrăgisem despre aceste lucruri.

Așadar, Nadia în Hotnews, AICI.  Sunt dezamăgită de numărul mic, până la ora actuală, de comentatori care mă contrazic. Vreo câțiva fericiți care cred că Cibernetica de la ASE e raiul pe Pământ (o fi, nu pot zice c-am călcat pe-acolo),  o tanti ce se pretinde în mod mincinos Fejesecistă deși nu știe cine-i proful care mănâncă șaorma la ore, încolo nimic. Așteptăm provincia.

Enter Senesepea

Trei ani de zile a petrecut Nadia în măreaţa instituţie de învăţământ superior Fejesece. Aici, a iubit, a urât, a fost veselă şi tristă, toate acestea nefiind doar metafore şi figuri de stil, vă asigur. Uneori, de multe ori, de fapt, a regretat că s-a dus acolo. Cu ce-a rămas, nu poate spune exact.

Dar, dar! Nadia e o persoană curajoasă! Care nu se teme de schimbări! Şi, pentru masterat, a ales o altă instituţie de învăţământ superior pe care să o înj…asta…frecventeze. Enter Senesepea. Pentru că n-a fost decât de vreo 2 ori pe la Senesepea pân acu şi nu poate spune cine ştie ce despre ea, eroina noastră, adică eu, va face o comparaţie între primele impresii generate de cele două facultăţi. Continuă lectura „Enter Senesepea”

Totul e bine când se termină cu bine.

Relaţia mea de trei ani de zile cu FJSC – scurtă, dar destul de năbădăioasă-  se încheie în mod complet nedureros atât pentru facultate cât şi pentru mine.  Am luat 8,60 la examenul de licenţă, a-doua-cea-mai-mare-notă din seria Jurnalism model Bologna (oamenii de la Relaţii Publice au avut multe note mari. Încep să înţeleg tâlcul opţiunilor din ciclul „mergem la secţia PR: o urâm pe Cristina Coman, dar licenţa e uşoară”.)

Nu e rău.  Maică-mea e probabil de altă părere, nici măcar nu a zâmbit când i-am spus. Acum na, sigur că licenţiaţii de la alte facultăţi au note mai frumoase, dar Fejesece e un loc unic, probabil printre puţinele unde cu şapte şi ceva la admitere prinzi un loc la buget printre primii, de ce ar fi licenţa diferită? E un opt şi jumate şi un pic muncit. Felicitări mie.

Adio, FJSC,  să ne revedem când mi-oi vedea ceafa fără oglindă.

…De fapt, să nu zic vorbă mare, că poate mă trezesc că mi se învârte capul 180 de grade ca în Exorcistul.

Traume

Pentru că am găsit în manualul de radio  „s-a inventat farfuria care se spală singură” ca exemplu de ştire de fapt divers, mi-am petrecut o zi întreagă imaginându-mi următoarea arătare:


La 3 dimineaţa înainte de licenţă, în stare de zombie după 4 zile de insomnie oribilă, desenez o farfurie care se spală singură. Mda.

Apoi m-am apucat să mă informez despre alegerile prezidenţiale din 2000 pentru un subiect despre efectele mass-media şi am dat de un documentar despre campania de atunci, care mi-a ştanţat pe creier următoarea melodie marca PDSR:
Împreună am pornit, mergem împreună
Pentru-al nostru candidat vom veni la urnă!
Patru ani de-acu-nainte Iliescu preşedinte
Noi vă vreeem, vă votăm!
Iliescu preşedinte patru ani de-acu-nainte
Pentru noooi, pentru voi.

Este oribil, nu mai reuşesc să scap de acest cântecel, pe lângă care spotul hip hop al lui Stolojan („Sunt preşedintele de care ţara are nevoie acum! Exact! Sunt preşedintele de care ţara are nevoie acum!”) se poate numi un eşec muzical. Al lui nea Nelu e vesel, catchy, obsedant, sinistru. Ce e mai oribil e că nu-l suport pe Iliescu. Şi totuşi, toată ziua de ieri mi-au cântat şi dansat în cap un cor de brioşe vesele (ca în episodul „The Muffin King” din Laboratorul lui Dexter) care închină imnuri lui Ilich. Poate o fi şi din cauza lipsei de somn, la cote record în zilele astea, de-am crezut c-o iau razna. Povestea un nene pe net că a stat treaz cinci zile încontinuu şi printr-a patra zi vedea avioane în copaci pe stradă. Eu n-am ajuns chiar la o asemenea performanţă, ce-i drept.

În fine. Mâine…adică azi, că e deja trecut de 12: momentul adevărului. Examenul de licenţă. Nu ţin neapărat să iau cine ştie ce notă, dar nici nu vreau să mă înec ca etnicul rrom la mal.
Mă simt bătrână. Is there life after college? Şi vreau să zic viaţă adevărată, nu ca-n teoria lui Dănuţ din La Medeleni: vine un om mare care ia locul lui Dănuţ, arată ca el, pretinde că e el, dar nu mai e, iar despre Dănuţ nu ştie nimeni unde dracu s-a dus.

Împreună am pornit, mergem împreună! Pentru-al nostru candidat vom veni la urnă!

Arrivederci, amore, ciao.

În deschidere: more  Adobe Illustrator stuff. Pentru Illustration Friday, tema: Hierarchy. Deja detest Illustrator. Desenatul ăsta vectorial în general mi se pare oribil şi fără suflet.

-ultima însemnare despre Fejesece…-
…asta în cazul în care scap cu bine de părţile dezgustătoare care urmează (sesiune şi licenţă) şi despre care nu am nici un entuziasm să vorbesc. Continuă lectura „Arrivederci, amore, ciao.”