Dialog imaginar nereuşit cu un scriitor decedat

-pentru că n-a vrut să vorbească cu mine-

El era pierdut între gândurile lui care cuprindeau întreaga lume, refugiat în acea parte a sufletului lui pe care nimeni n-o putea înțelege sau consola, când deodată auzi vocea ei, și o urî în sinea lui că a rupt tăcerea și că încearcă să-i absoarbă sufletul astfel.

Nadia: Dle Dî Hî Lawrence, vreau să vorbim despre romanul dumneavoastră Fii și amanți.

O cititoare! Dintr-o dată, el se suci la 180 grade și o iubi în sinea lui. Cât de frumoasă îi păru ea acum, o femeie care aștepta, cu inima tremurândă și buzele ca niște petale de crin, să cunoască munca lui. Dar era ea capabilă cu adevărat să cunoască munca lui? Era ea în stare să se aplece asupra paginilor cu simplitate și dăruire, să accepte ce avea el de oferit, sacrificiul lui continuu de artist, singura formă de iubire pură, fără să ceară mai mult?

Nadia: Adică mai precis și la obiect, am o plângere de formulat.

O POVESTE MAI ORIBILĂ DECÂT CEA MAI ORIBILĂ CHESTIE IMAGINABILĂ, ÎNMULȚITĂ CU ZECE

-conversație imaginară cu scriitorul decedat (sau poate răpit de Cthulhu, sau căzut în altă dimensiune, sau înlocuit de o dublură malefică) HP Lovecraft-

Într-o zi ca oricare alta, Nadia stătea liniștită și-și vedea de treaba ei citind o carte despre expediții polare (am mai zis că am o obsesie cu expedițiile polare, da? știați că a existat un om care a vrut să ajungă la Polul Nord în balon?), când deodată, o creatură sinistră, cu membre lungi și subțiri și ochii holbați a groază, răsare de după un scaun!

Nadia: Dle Lovecraft, era să fac un infarct. Nu vă mai furișați așa.

Lovecraft (în șoaptă): Am auzit că…îți plac…poveștile despre exploratori polari!

Nadia: Îmi plac, ce-i drept. Dar de ce vorbiți în șoaptă?

Lovecraft: Am și eu…o poveste polară pentru tine! O poveste groaznică, aproape mult prea oribilă pentru a fi spusă! Se numește….(în șoaptă și mai șoptită) În Munții Nebuniei!

Nadia: Și la pol, și munți, și nebunie? Sună promițător și exact pe gustul meu! Bine, s-auzim.

Porno cu marțieni

-interviu imaginar cu scriitorul SF decedat și mult-apreciat Robert A. Heinlein-

Când francezii fac porno spațial, măcar știi cu ce-ai de-a face

Nadia: Domnu’ Heinlein, mi-ați provocat o dezamăgire cruntă.

Heinlein: Cum așa, păpușă?

Nadia: Domnu’ Heinlein, eu sunt fan sefeuri. Am citit o groază de sefeuri, tot ce mi-a picat în mână. Nu mi-au plăcut toate, dar în general am apreciat intenția și ideile inovatoare. Și am crezut că dumneavoastră sunteți un autor de sefeuri, și că romanul dvs. „Străin în țară străină” (sau cum pisici e tradus în românește) e tot un sefeu, eu așa auzisem, și la librărie e pus pe raftul de sefeuri. Când colo, poftim: în loc de sefe, un porno.

Heinlein: Cum să nu fie sefe? Are nave spațiale! Taxiuri zburătoare! Un om crescut pe Marte care are puteri telekinetice! O rasă extraterestră care își mănâncă morții și percepe timpul complet diferit de noi!

Nadia… Și toate aceste idei interesante, introduse în primele capitole, sunt abandonate aproape complet mai încolo, cu excepția puterilor telekinetice, pe care omul de pe Marte și prietenii lui le folosesc ca să-și dezbrace în mod magic partenerele de sex, sau ca să facă un lifting magic țâțelor partenerelor de sex. De la jumatea cărții încolo avem numai haremuri și orgii. Haideți, domnu’Heinlein, să fim serioși, e un porno.