Anna Karenina și extratereștrii

-Dialog imaginar cu un scriitor legendar și decedat, care ar fi avut mare nevoie de un editor mai sever când era în viață-

Nadia: Bună ziua, domnule conte Lev Nicolaievici Tolstoi!

Tolstoi: Nu-mi spune “conte”, am renunțat de mult la asemenea artificii aristocratice. Spune-mi Lev, frumos, direct, ca și cum aș fi un simplu țăran, sărac, fericit și plin de vitalitate, care trudește pe glie.

Nadia: Domnule Tolstoi, ca una care, spre deosebire de dumneavoastră, chiar se trage dintr-o familie de țărani săraci, am să vă rog respectuos să mă scutiți de vrăjeală ieftină despre fericirea țăranilor în sărăcie, și s-o păstrați pentru Salonul Aristocratic nr 457 din Iad. Eu vreau să vă vorbesc despre romanul dumneavoastră “Anna Karenina”.

Tolstoi: Nu mă interesează. Repudiez toată maculatura pe care-am scris-o înainte de transformarea mea spirituală.

Nadia: …Păi, foarte bine, pentru că e cu siguranță supraevaluată…

Tolstoi (sărind ca ars) : Poftim?? Cum îndrăznești? Tu, o biată femeie lipsită de educație, de rațiune, să-ți dai cu părerea despre chestiuni dinafara sferei domestice!

Nadia: Dle Tolstoi, s-au mai schimbat lucrurile de când ați dat dvs ortul popii, dar hai să nu pălăvrăgim degeaba, nu vreau să dezbat părerile dvs despre femei. M-am lămurit, am citit „Sonata Kreutzer”, am citit și despre biata dvs nevastă, pe care ați obligat-o să facă șaișpe plozi și să aibă grijă de ei în timp ce dvs erați ocupat să vă jucați de-a țăranul filozof, oricum nu mă așteptam la altceva de la un scriitor mascul aristocrat din secolu nouășpe. Nu vreau să despic firul în șaișpe nici despre Anna Karenina în sine, povestea e super previzibilă, „eroina nevrotică se lasă în voia pasiunii și sfârșește tragic”, dar admit că e destul de bine scrisă și personajele OK creionate, chit că simțiți nevoia să ne spuneți de enșpe triliarde de ori ce frumoasă era Anna, în caz că am fi uitat că sunteți un scriitor mascul pentru care frumusețea reprezintă atributele de importanță 1, 2, 3, 4 și 5 ale unei femei. Romanul dvs are totuși o problemă mare, pe nume Levin. Levin e o problemă atât de mare încât cartea ar fi trebuit să se numească „Alter-egoul enervant și plicticos al lui Tolstoi”, cu subtitlul mult mai mic: „Și Anna Karenina, care era și ea pe-acolo din când în când.”

Cei mai enervanți oameni din lume

-dialog imaginar cu Emily Bronte, autoarea extrem de decedată a romanului La răscruce de vânturi-

Pe câmpiile și dealurile sălbatice și pline de mister din Yorkshire, aleargă fericită fantoma lui Emily Bronte, cu părul despletit și un șal făcut din lâna oilor din Yorkshire pe umeri. În urma ei, aleargă și Nadia, gâfâind ca un buldog francez.

Nadia: Emily! Emily Bronte! EMILY BRONTE! Stai să vorbim!

Emily se oprește la oareșce distanță și-i aruncă Nadiei o privire circumspectă.

Emily: Ce e? Ce vrei? Cine ești? Mă întrerupi din manifestările mele de spirit liber.

Nadia, după o pauză considerabilă ca să-și recapete răsuflarea: Sunt o cititoare recentă a romanului matale La răscruce de vânturi, și-am venit să-ți cer socoteală, Emily Bronte. Romanul matale e plin de CEI MAI ENERVANȚI OAMENI PE CARE I-AM GĂSIT VREODATĂ ÎNTR-O CARTE ȘI FIECARE DINTRE EI E MAI ENERVANT DECÂT CEILALȚI, PRACTIC NICI NU POȚI SPUNE CARE DINTRE EI E MAI ENERVANT. Emily Bronte, de ce n-ai pus numele cărții CEI MAI ENERVANȚI OAMENI DIN LUME?

Care-i poanta?

-dialog imaginar cu Elif Șafak, autoarea încă în viață a romanului „Cele 40 de reguli ale iubirii”-

Elif Șafak:  Aruncă o piatră într-o apă curgătoare, iar apa, obișnuită cu vâltoarea, o va duce mai departe fără să se tulbure. Aruncă însă, o piatră într-o apă stătătoare, și apa respectivă nu va mai fi niciodată la fel.

Nadia: Hmm…Discutabil. Cât de mari sunt apele astea? O apă curgătoare mai mică s-ar putea să se blocheze dacă arunci prea multe pietre în ea, sau în orice caz își schimbă cursul. Și invers, dacă arunci o piatră în Marea Neagră…

Elif Șafak, zâmbind grațios: E o metaforă. Concentrează-te pe ce vor să spună cuvintele acestea. Oamenii a căror viață e ca o apă stătătoare…

Nadia: M-am prins, da’ o metaforă trebuie totuși să aibă sens ca să metaforească eficient. În fine, nu despre metafore voiam eu să vorbesc cu dumneavoastră.

Elif Șafak: Atunci?

Nadia: Mai mulți oameni în ale căror gusturi am de obicei încredere mi-au recomandat cărțile dumneavoastră, așa că am luat și eu la nimereală una intitulată „Cele 40 de reguli ale iubirii”, și-am citit, și tot citeam, și tot citeam, și tot așteptam să mă prind care e poanta, și până la urmă s-a terminat cartea și tot nu m-am prins. Așa că m-am gândit să vă întreb personal: care e poanta?

Cruciadele pe înțelesul tuturor

Pentru că sunt o persoană complexă cu interese diverse, am citit o carte de peste o mie de pagini despre cruciade, fără să mă fi obligat nimeni. Și fără nici o legătură cu contextul socio-politic actual, că doar nu mai e posibil în zilele noastre, Doamne feri, un conflict religios între creștini și musulmani, nu-i așa? Da’ doar de curiozitate.

Acu, în linii mari, toată lumea știe povestea, cred: catolicii s-au dus să căsăpească musulmanii din Palestina în numele lui Gizăs și să întemeieze acolo un regat creștin, ceea ce au și făcut, după care musulmanii i-au căsăpit la loc și au desființat sus-numitul regat. Nenea istoricul pe care l-am citit eu a petrecut, probabil, un calup important din viața lui studiind liniile mici ale chestiunii și nuanțele complicate ale contextului socio-politic. Dar nuanțele complicate nu-s o chestie care să-i placă cuiva, nu? Așa că gazda dumneavoastră Nadia oferă un rezumat util(util la ce, nu știu exact), care simplifică povestea în câteva desene măzgălite pe genunchi în maxim zece minute fiecare. E un moment potrivit, chiar, înainte de Paști: Isus a înviat! Războaie pentru Isus!

Deși, mă rog, mai potrivit era să fie de Paștele catolic, că tărăboiul ăsta e în CV-ul lor, nu al nostru.

Cea mai englezească carte scrisă vreodată

În episodul de azi al serialului nostru extrem de neregulat „Conversații imaginare cu scriitori vii sau decedați”, stăm de vorbă cu căpitanul englez foarte decedat Robert Șoimul Scott (serios, chiar așa îl chema), al cărui jurnal din Antarctica l-am citit deoarece am o atracție morbidă pentru povești adevărate despre aventuri eșuate jalnic și încheiate cu decesul pe capete al aventurierilor (vezi aici și aici), poate ca să mă consolez singură că sunt un șoarece fricos și niciodată aventurier.

Căpitanul Șoim, pentru cine nu știe, a întreprins, acum vreo sută de ani, o călătorie în care intenționa să înfigă steagul britanic la Polul Sud, pentru că așa fac englezii pe unde se duc, își pun steagul ca și cum ar fi pe tarlaua lor. (Căpitanul Șoim e un exemplu extrem al acestei tendințe- un om care a ajuns la cuțite cu fostul tovarăș de explorări pentru că ăla a îndrăznit să treacă iar pe lângă aceiași ghețari pe care Șoimul îi considera deja tarlaua lui, din moment ce rămăsese naufragiat lângă ei în anii precedenți).

O poză de pe Wikipedia cu Căpitanul Șoim și ai lui la Polul Sud. Fețele alea lungi sunt din cauză că le-o luaseră înainte norvegienii. A, și pentru că mureau de foame.

Nadia: Căpitane Șoim, te-am invocat aici astăzi ca să te felicit!