Cu fundu-n două luntrii, partea a treia și oficial

Gata, s-a întâmplat, s-a modificat schimbarea: după opt ani jumate în țara lui Shxspr, m-au dublu-cetățenit în mod oficial.

„Păi și chiar ai de gând să te duci la ceremonia asta?” m-au întrebat mai mulți colegi britanici când au auzit despre ea. „Sună plicticos.” Eu le-am explicat că e obligatoriu, fără ceremonie nu se petrece încetățenire, dar nu le-o iau în nume de rău: evident că n-au habar care e procedura pentru o chestie de care n-au avut niciodată nevoie. Nici eu n-am habar cum se obține cetățenia română în România dacă ești străin, deși am o vagă impresie că ai nevoie de dosar cu șină.

În caz că interesează pe cineva, deci, ceremonia e cum urmează: Continuă lectura „Cu fundu-n două luntrii, partea a treia și oficial”

Brexitești, nu Brexitești, vremea Brexitului trece

Săptămâna viitoare Brexitim din UE. Sau nu Brexitim. Sau Brexitim. S-ar putea să Brexitim de fapt peste două luni, sau peste trei luni. Sau peste doi ani. Sau deloc. Nu e foarte clar.

Ceva se întâmplă, în orice caz. Sau: nu se întâmplă.

Încerc să nu mai citesc știrile politice din UK. În câte feluri diferite poți să zici: “Habar n-avem ce-o să se întâmple”? Primul ministru nu știe, miniștrii nu știu, parlamentul nu știe, ziariștii nu știu. Angajatorii mei nu știu, și-mi trimit conștiincioși emailuri din când în când să mă anunțe că nu știu. „Ce se întâmplă pe acolo?” mă întreabă mama, iar eu răspund onest că nu știu. Pe stradă au început să apară postere informative frumos ilustrate: “Marea Britanie iese din UE pe 29 Martie. Intrați pe site-ul ăsta ca să aflați ce înseamnă treaba asta pentru biznisul dumneavoastră!” Dar pun pariu că dacă aș intra pe site-ul ăla mi-ar zice că habar n-au, și oricum n-am biznis. Deci nu intru. Continuă lectura „Brexitești, nu Brexitești, vremea Brexitului trece”

Album cu abţibilduri

Albumele alea Panini pe care trebuia să le completezi cu abțibilduri cumpărate la plic au fost una din experiențele frustrante chintesențiale ale copilăriei mele. Erau o chestie practic sisifică, unde obiectivul final se tot îndepărta de mine pe măsură ce ar fi trebuit să mă apropii: aveam din ce în ce mai multe dubluri, pe care trebuia să le schimb cu prietenii, dar ce te faci dacă, precum NadiaCopil, n-ai prieteni, sau ai cel mult o singură prietenă care are aceeași obsesie tâmpită ca și tine pentru albume cu autocolante?

În cazul ăla unica prietenă n-are cum să fie de ajutor prea multă vreme, și rămâi cu dublurile de gât, ți le lipești, drept consolare, pe penar, pe frigider, mă rog, oriunde, ca să nu le arunci și să creadă maică-ta că a dat banii pe ele degeaba. Doar că la un moment dat maică-ta își dă seama că albumul nu mai face progrese, că din plic nu mai răsar abțibilduri noi, așa că nu ți le mai cumpără oricum. Albumul rămâne incomplet, pe vecie- îl răsfoiești și privești cu jind la chenarele găunoase în care precis ar fi trebuit să fie pozele cele mai mișto, și te întrebi: oare ce se întâmplă când ai un album cu autocolante complet? Care e senzația?

Cred că din cauza asta n-am reușit nimic în viață, am fost traumatizată de aceste experiențe timpurii care m-au convins că n-are rost să depui efort pentru ceva, până la urmă oricum o să te împotmolești la mal ca la abțibildul nr 56, deși 57 îl ai deja în cinci exemplare. Cred că din cauza asta am început vreo trei filmulețe animate și un roman grafic și un curs de CSS și un proiect de îmbunătățire a propriei vieți, și de două ori școala de șoferi, și probabil nimic din toate astea nu vor fi terminate niciodată. Nici măcar pe bicicletă n-am învățat să merg. Continuă lectura „Album cu abţibilduri”