Alte ciudățenii din țara mea adoptivă

Poză de aici

Deși locuiesc de aproape treișpe ani în țara lui Cănuță Om Sucit, încă mai găsesc lucruri de care să mă minunez.

Bovril. Auzisem cuvântul ăsta ca prin vis cândva și aveam impresia că e un soi de Nechezol, o băutură caldă care imită cafeaua sau căcăuța. Am fost oripilată să aflu că e într-adevăr o zeamă caldă, dar are gust de vită sărată, precum concentratul pentru gătit, iar britanicii o beau, în loc să o toarne în tocăniță ca oamenii normali. Pare-se e o tradiție mai ales la meciuri de fotbal.

“E ca și cum ai bea supă la cană”, a zis Gogu împăciuitor, dar nu știu cum să explic, pentru mine nu e ca și cum ai bea supă la cană, mi se pare scârbos din cale-afară să bei concentrat de vită, mă scuzați. Acum înțeleg de ce în țara asta pandemia n-a fost considerată niciodată mare scofală. Ce contează că-ți pierzi gustul de la Covid, dacă n-aveai gust de la bun început?

Libertate pentru păunițe

Auzisem în tinerețe (poate la FeJeSeCe?) o anecdotă despre niște jurnaliști elvețieni care erau în extaz când au venit în vizită în România pentru că în sfârșit erau într-un loc unde se întâmplă chestii și aveau despre ce să scrie. Poveste adevărată or ba, în Marea Britanie nu e ca în Elveția: lucruri se întâmplă constant.

De exemplu, în ultima vreme se întâmplă greve. În perioada Crăciunului a fost grevă la ambulanțe, așadar o prietenă care a făcut pneumonie (de la unul din numeroșii viruși care nu mai există pentru că totul e OK acum) a trebuit să se care singură cu taxiul până la Urgență. Pe 1 februarie am avut grevă universitară, grevă în învățământul preuniversitar, grevă la trenuri, grevă la autobuze și probabil încă ceva de care am uitat. Ziarele au făcut calendare speciale pentru greve ca să ținem pasu’. Mi-aduc aminte cu nostalgie de zilele din copilărie când profesorii din România făceau grevă și maică-mea a luat la refec o profă când ne-am întâlnit cu ea la piața din cartier. Mă simt ca acasă, mai ales că apar tot mai multe gropi în asfalt pe care nu le repară nimeni.  

Și totuși există timp și spațiu pentru știri ca acestea (a fost peste tot, am citit-o, am auzit-o la radio la buletinul principal, etcetera):

Voi știați că păunii pot să zboare? Ce caraghioslâc

EXCLUS DIN PARCARE: PĂUN CARE A “DISTRUS” UN BMW

10 milioane de oi

Deși pot fi văzută în continuare prin Londra destul de des, în ultima vreme locuiesc în principal în Țara Galilor, lucru care e greu de explicat altor oameni.

Oamenii care nu sunt britanici în general nu au auzit că Țara Galilor există, sau au uitat că există. (Mama mea uită periodic între conversații telefonice, vă asigur că n-o sun chiar așa rar și nici ea nu e chiar atât de bătrână.) Deci ești pe undeva în Anglia care nu e Londra? Nu, zic eu, Țara Galilor. E aproape de Scoția? Nu, e în Țara Galilor. Deci nu e nici Anglia, nici Scoția? întreabă ei, confuzi. Atunci poate în Irlanda?

Oamenii care sunt britanici și trăiesc în zona Londrei au auzit de Țara Galilor, dar nu se poate spune că au auzit numai lucruri bune, și deseori se mirau foarte când auzeau că m-am dus pe acolo în vacanță (nu înțeleg de ce nu s-au dus și ei, că nu e departe, dar probabil erau ocupați cu Norfolkul). Cine se uită la telenovela Netflixiană The Crown poate își amintește episodul ăla cu prințul Șarlă, când merge pentru prima dată în Wales și soră-sa face mișto de el că o să fie mâncat de troli morocănoși, sau ceva de genul ăsta. Confirm că există prin Anglia asemenea prejudecăți și atitudini condescendente anti-galeze. Ah, lucrezi în Wales, a zis cineva, cu tonul milos cu care ar fi zis „ai ajuns să stai în pădure și să vorbești cu veverițele ca un pustnic din secolu’ paișpe”.

Nu e vorba de galii ăștia