Tezaur folcloric

ana-si-manole

O cugetare de ziua țării noastre în formă de pește foarte gras: mă gândeam la unul din miturile noastre naționale, ăla cu Manole și cu Ana, și mă întrebam de ce Manole ăsta nu și-a dat pur și simplu demisia în loc să-și omoare nevasta. Dacă era așa mare meșter, sunt convinsă că se găsea și alt proiect arhitectural care să îl dorească în staff.

Cum cred io că au stat lucrurile mai degrabă: Manole voia de mult s-o omoare pe Ana, așa că el însuși tot dărâma construcția noaptea și după aia a mințit că a visat chestia aia cu ziditul nevestei în perete, apoi s-a asigurat că nevastă-sa vine prima. Un plan criminal perfect pentru epoca superstițioasă în care trăia, mai ceva ca al lui Amy din Gone Girl. Violența domestică, tradiție națională!

Pentru și mai mult patriotism, trebuie bineînțeles să repostez această animație de anul trecut. Hai, să ne trăiască.

Duncan MacLeod cu trabuc

fidel

A murit Fidel Castro, după cum probabil ați auzit deja. N-am nici o emoție legată de acest eveniment, în primul rând pentru că aveam impresia că a murit acum zece ani, și-n al doilea rând pentru că n-am fost niciodată în Cuba, nu intenționez să merg în Cuba, nu cunosc pe nimeni din Cuba și deci în principiu interesul meu pentru soarta Cubei e destul de scăzut. Am auzit cetățeni cu avânt stângist energic și postere cu Che Guevara în dormitor declamând că nenea Fidel era un mare simbol al revoluției antiimperialiste proletareblablablablablablablabla. Pe mine apologeții oricărui regim politic megaloman care suprimă pluralismul și dreptul de a fi Gică Contra mă pierd din start, GicăContrismul e rațiunea mea de a fi, așa că prefer lumea care are postere cu Backstreet Boys.

Carevasăzică am stabilit că nu-mi pasă, dar mă amuză oare să citesc despre cele șasesuteșiceva de planuri eșuate de a-l asasina pe Fidel, bineînțeles scornite de niște minți americane ascuțite ca un cuțit vechi pentru unt? Bineînțeles că mă amuză. Mai ales ăla cu scoicile vopsite umplute cu explozibil, pe care a trebuit să-l desenez.

Fantoma are cămașă verde

Am auzit și citit din mai multe părți că România o ia razna într-o direcție super naționalisto-ortodoxo-retrogradă țăcănită, sau, mă rog, mai mult ca de obicei. Trebuie să cred lumea pe cuvânt, eu nu-s acolo, dar dacă a ajuns Elena Udrea să citească din Biblie e clar că se-ntâmplă ceva, rezon. Și legat de asta, mi-au venit în minte următoarele:

Cât am trăit în țara-mi natală am auzit o groază de discuții despre fantoma și/sau greaua moștenire a comunismului, în toate formele posibile, fantoma comunismului în enșpe emisiuni, articole, cărți, filme, dezbateri. Ceaușescu n-a murit, ne veghează îndârjit, etcetera. Ceea ce e normal. Adică na, e vorba de o chestie care a durat vreo 50 de ani și a nenorocit viețile mai multor generații. Ar fi ciudat dacă Nu ne-ar bântui o fantomă comunistă. (Mi-am imaginat întotdeauna fantoma asta cu fața unei secretare sau funcționare din alea care sunt mereu scârbite că trebuie să stea de vorbă cu tine.)

Da’ dacă stau să mă gândesc bine fantoma aia nu mi s-a părut în general a fi una ideologică. Sigur, regimul lui Ceașcă e bine înrădăcinat, cu tot cu șpaga, corupția, pilele, pupincurismul, incompetența, delăsarea aferente, dar astea nu erau în mod explicit parte din proiectul comunist de spălare pe creier și sună mai mult a metode de adaptare la un regim unde jucai în permanență într-o piesă de teatru absurd (sau cel puțin asta e ideea cu care am rămas din ce-am auzit de la ai mei). Nu știu totuși dacă afinitatea româno-comunistă mai merge mai departe de „era bine când statul ne găsea locuri de muncă” . Regretul unora pentru epoca Împușcatului pare a fi mai degrabă pragmatic: „aveam”, „ne dădea”. Credea cineva pe bune că blocul sovietic era superior capitalismului vestic? Că țara aparține, sau ar trebui să aparțină clasei muncitoare? Că proprietatea privată e nașpa? Că religia e opiumul popoarelor? Că cincinalul se poate face în patru ani și jumătate? Pe scurt, credea cineva pe bune în comunism? Și dacă da, a mai rămas vreunul dintre ăștia? Mai mult de 5? Citește în continuare „Fantoma are cămașă verde”

Care-i poanta?

-dialog imaginar cu Elif Șafak, autoarea încă în viață a romanului „Cele 40 de reguli ale iubirii”-

Elif Șafak:  Aruncă o piatră într-o apă curgătoare, iar apa, obișnuită cu vâltoarea, o va duce mai departe fără să se tulbure. Aruncă însă, o piatră într-o apă stătătoare, și apa respectivă nu va mai fi niciodată la fel.

Nadia: Hmm…Discutabil. Cât de mari sunt apele astea? O apă curgătoare mai mică s-ar putea să se blocheze dacă arunci prea multe pietre în ea, sau în orice caz își schimbă cursul. Și invers, dacă arunci o piatră în Marea Neagră…

Elif Șafak, zâmbind grațios: E o metaforă. Concentrează-te pe ce vor să spună cuvintele acestea. Oamenii a căror viață e ca o apă stătătoare…

Nadia: M-am prins, da’ o metaforă trebuie totuși să aibă sens ca să metaforească eficient. În fine, nu despre metafore voiam eu să vorbesc cu dumneavoastră.

Elif Șafak: Atunci?

Nadia: Mai mulți oameni în ale căror gusturi am de obicei încredere mi-au recomandat cărțile dumneavoastră, așa că am luat și eu la nimereală una intitulată „Cele 40 de reguli ale iubirii”, și-am citit, și tot citeam, și tot citeam, și tot așteptam să mă prind care e poanta, și până la urmă s-a terminat cartea și tot nu m-am prins. Așa că m-am gândit să vă întreb personal: care e poanta? Citește în continuare „Care-i poanta?”