Ăl mai mare festival de film din Londra e în plină desfășurare. În timp ce în fiecare seară vedete glamuroase din lumea întreagă se plimbă pe covoru’ roșu în Leicester Square în lumina blițurilor, eu am fost la matineu la un desen animat suedez despre un detectiv broscoi care rezolvă un furt de alune. Și pune ștampile. Multe ștampile. Foarte multe ștampile. Suedezilor le plac frecatul mentei și birocrația la fel de mult ca englezilor și românilor, se pare, sau poate chiar mai mult.
Foarte pe scurt: când sunt tristă sau melancolică fără motiv, sau doar nițel mofluză, uneori apelez la o metodă care în general funcționează: mă apuc să caut pe Interneturi ligile de fotbal județene din România și citesc numele echipelor. Și mă înveselesc.
M-am gândit să zic și celor doi cititori și jumătate, poate aveți nevoie. Cum să nu te simți mai bine când știi că există și joacă undeva în lume Solaris Pribilești, Vulturul Real Fundătura, Nord Star Pomârla sau Sugo Bățanii Mari? Sau preferata mea, Nuova Mama Mia Becicherecu Mic, care însă s-a dizolvat între timp, iar numele ei fabulos ajunge la mine abia acum (ca steaua care-a răsărit din poezeaua lui Eminescu.)
S-a fâsâit referendumul lui pește prăjit. Sincer, nu mă așteptam. Credeam c-o să treacă. Avantajul când ești pesimist e că încă poți să mai ai surprize plăcute!
Ceea ce nu înseamnă că s-a împlinit Apocalipsa cea mai înfricoșată după Sișu și Puya și acum, gata, suntem o mare de iubire pentru minorități sexuale și nu numai, o națiune unită sub curcubeul legebete. Nu. România, zic io, a vrut să comunice că o doare în papuci de această chestiune ideologică de mare subtilitate despre 2, maxim 3 cuvinte din Constituție, care a produs timp de doi ani aproximativ enșpe dezbateri, patru triliarde cinci sute de posturi pe Feisbuc, șase sute șaișase de predici la biserică, o mie unu bannere și fluturași despre homosexualii care-ți fură copiii, un videoclip cu douăzeci de librărese provinciale prost îmbrăcate, trei demisii în USR și șaișnouă de abțibilduri lipite direct pe pâini. Coaliția pentru Teocrație n-o să moară, abia începe; avantajul când ești fundamentalist e că nu există prințipiuri, orice mijloace sunt OK până obții ce-ți dorești. Totuși, momentan putem să ne tragem respirația nițel.
Dar ce voiam eu să vă comunic acum de fapt e că cu ocazia acestui referendum am aflat despre existența lui Mike Neamțu, mare intelectual român.
Festivalul de scurtmetraje Encounters din Bristol e unul din evenimentele mele culturale preferate evăr, din mai multe motive: 1. desene animate! filme! desene animate! 2. se întâmplă în fiecare an în preajma zilei mele de naștere, deci pot să justific cheltuiala călătoriei pân-acolo drept cadou de ziua mea de la mine pentru mine; 3. biletele sunt ieftine, ba uneori primesc și pass-uri de jurnalistă; 4. acțiunea se petrece într-un oraș extrem de hipster, într-un cinema/bar/restaurant extrem de hipster, și eu mă simt bine înconjurată de hipsteri. De fapt, ce mai încolo și-ncoace: și eu sunt o hipsteriță.
Am fost acolo weekend-ul trecut, carevasăzică, și am vizionat următoarele:
Dacă și voi, ca și mine, v-ați săturat de sângele și disperarea care curg peste tot în serialele teve pentru oameni mari, vă recomand, întru relaxare, să vă uitați (cu progeniturile, sau fără ele) la „Hilda”, un desen animat în care fantomele, de pildă, îți fac curățenie în cameră în loc să-ți împrăștie lucrurile ca să te enerveze. Se găsește pe Netflix, și am scris despre el în engleză.
