Whisky în borcan

Am zis c-am plecat spre sud, dar n-am lăsat Scoția așa ușor.

Ne oprirăm în Aberdeen, supranumit orașul de granit, pentru că e construit aproape în întregime din același tip de bolovan gri. Sau poate sunt întrebuințate și alte tipuri de bolovan- se zăresc griuri în mai multe nuanțe. Chiar și localnicii par să fie îmbrăcați în gri foarte des. Aberdeen e ca Orașul de Smarald din Vrăjitorul din Oz, unde li se puneau vizitatorilor ochelari speciali pe nas ca să vadă totul în verde- doar că în Aberdeen vezi totul printr-un filtru care face imaginea alb-negru.

IMG_4301

Citisem mai deunăzi că unei conaționale i s-a refuzat cazare la un Holiday Inn fiindcă, ziceau englezoii de-acolo, româncele sunt de obicei prostituate care fac tărăboi- o mostră de discriminare abjectă și atitudini anti-românești, desigur. Din fericire, există și companii care nu refuză cazare nici măcar prostituatelor românce autentice, necum celor închipuite. Am putut constata acest lucru în mod direct, ținând cont că un grup de compatrioate cu această meserie erau cazate în același loc cu noi în Aberdeen, chiar în spatele ușii de alături, iar pereții erau subțiri. Suntem peste tot acasă, porțile ni se deschid! Continue reading „Whisky în borcan”

Unde se agață harta-n cui

„A, ce noroc pe tine că te duci în nordul Scoției, am auzit că e foarte frumos acolo”, mi-a zis o englezoaică înainte să plec. „Singura chestie despre care te-aș avertiza- scoțienii sunt cam neprietenoși. Și rasiști, și xenofobi. Se uită întotdeauna cam nu știu cum la tine. Dar tu te duci pentru peisaj, n-ai treabă cu ei.”

Acu, ce pot să zic, mie nu mi s-a părut că scoțienii sunt neprietenoși, dar pe de altă parte îs în mod evident o turistă cu accent foarte străinez, în timp ce ostilitatea vizavi de englezoi are rădăcini adânci  în Scoția, o țară care, printre altele, a fost depopulată forțat după înfrângerea revoltelor iacobite din secolul optșpe și-a rămas cu teritorii vaste unde nu-i nici țipenie (“ultima sălbăticie din Marea Britanie”, cică).

În nordul cel mai nord, am stat în sătucul Melvich, unde hotelul, intitulat de asemenea Melvich și populat intens cu pensionari austrieci și elvețieni, mi-a adus aminte de serialul Fawlty Towers prin decorațiuni și atmosferă (lounge-ul pentru rezidenți, singurul loc unde ajungea Wi-Fi-ul, avea un aer inegalabil de Sufrageria Bunicii, cu tot cu șemineu, table și tablouri cu rațe pe pereți)- aveau inclusiv un chelner spaniol care habar n-avea pe ce lume se află și pe care m-am abținut cu greu să-l strig Manuel. Fix lângă hotel se află și cârciuma din Melvich, intitulată tot Melvich- două mese străvechi, două scaune lângă bar, doi localnici străvechi ca mobila, stând la taifas cu o chelneriță foarte gravidă. Cred că e ok să presupunem că viața de noapte din Melvich e relativ pașnică. Continue reading „Unde se agață harta-n cui”

O pisică se poate uita la un rege

După Millomul decedat, următorul popas a fost la Edinburgh, cât se poate de viu și luminat ca ziua aproape non-stop prin mijloace artificiale precum și naturale: în miezul verii, la miezul nopții, se mai zărește din orice unghi o geană de lumină, iar întunericul cel mai întunecat e cel mult nuanța înserare-soft.

Mai vizitasem Edinburghul în spiritul turistic al alergării după obiective de bifat, de data asta l-am luat la picior fără grabă. Orașul în sine nu prea se grăbește: n-am mai așteptat nicăieri atât de mult să se schimbe culoarea la semafor. M-am plimbat de la un cap la altul al Milei Regale și-napoi, un bulevard lung de (ghici) o milă, cu câte-un castel la fiecare capăt și între ele cu alte lucruri importante, cum ar fi magazine de kilturi, magazine de eșarfe cu pătrățele, magazine de whisky, cârciumi, restaurante, am menționat deja magazinele de whisky, da? (Să vă zic sincer, eu nu pot să iau în serios multe dintre whisky-urile astea, ne-a zis un vânzător de whisky care părea că ia totuși foarte în serios măcar unele dintre mărfurile expuse. Să vă arăt ce beau eu tot timpul. Adică, nu tot timpul- s-a corectat- doar când beau, vreau să zic. ) Mi-am făcut poză cu statuia lui Sherlock Holmes. M-am suit pe un deal să văd orașul de sus, lângă o baltă în formă de inimioară. M-am holbat, într-o galerie de artă, la o pictură cu o fată care ținea pe-o farfurie niște țâțe retezate,țepene ca niște jumătăți de portocală, nu m-am lămurit dacă ale ei sau ale alteia. Am trecut iar pe la Greyfriars Bobby, monumentul înduioșător al unui cățel care a păzit mormântul stăpânului vreo cinșpe ani, o poveste menită să încălzească sufletul tuturor cetățenilor bătrâni și singuri care trăiesc cu iluzia că animalele îi iubesc mai mult decât oamenii. Pe scurt, m-am veselit în cartierele turistice ale unui oraș foarte frumos, cel puțin pe unde eram eu, dar pe noi turiștii nu ne interesează cum o duc ăia săraci, asta poa’ să vă explice orice britanic revoltat că refugiații sirieni îi strică anul ăsta peisajul vacanței în Grecia/Turcia. Continue reading „O pisică se poate uita la un rege”

Spre Nord, spre Nord

IMG_3859

Englezoii se duc cu toții să se prăjească la soare în Caraibe, sau în insulele Canare, sau în Spania. Românii se duc cu toții în Turcia, sau în Grecia, sau în Cipru.

Eu am pornit spre nord. Așa sunt eu, Gică Contra.

Primul popas, mai mult de nevoie: în Millom, singura localitate aflată în vaga vecinătate a Districtului Lacurilor unde se mai putea găsi cazare la un preț rezonabil în vârf de sezon. Am mai fost în Districtul Lacurilor, am mai povestit despre Districtul Lacurilor– culmi verzi presărate cu oițe și cai în jachete, cascade, păduri, orășele și sătuce cu căsuțe din piatră și flori la fereastră și ceainării roz adorabile și Beatrix Potter și caramele artizanale și cârciumi prietenoase în care cățeii sunt bineveniți. Districtul Lacurilor e încântător. Toate astea au rămas cum le știam, și n-am avut nimic împotrivă să le găsesc din nou.

Millom e altă mâncare de pește, fantoma unui oraș alcătuit din fantomele unor clădiri De Vânzare, unele dintre ele populate de fantomele unor biznisuri falimentare, fantoma unui oraș așezată pe buza fantomei unei plaje, unde marea nu se mai vede, doar fantoma unei mări, iar bărcile și meduzele au rămas eșuate în nămol. Ce fel de oameni locuiesc în orașul-fantomă? Nu prea am zărit lume. Pensionari. Bețivi. O fetiță cu un tricou pe care scria WHATEVĂR; CĂLĂRESC UNICORNUL DE ANI DE ZILE.  Continue reading „Spre Nord, spre Nord”

Mișcarea de Rezistență

-N-avem scăpare, vin și la noi până la urmă, zice mătușa. La americani se întâmplă deja.

-Ce vine și la noi? zice mama plictisită, trăgând din țigară sub un calendar creștin-ortodox (August-Gustar, Septembrie-Răpciune, etcetera.)

-Buletinele Satanei, cu semnul fiarei, răspunde mătușa, nervoasă. Buletine de plastic, cu microcipuri în ele, cu numărul 666- toți o să fim obligați să le avem.

Mama nu e impresionată din cale-afară.

Mama: Eh, dacă vin, vin. O să avem buletine de plastic, sau cu microcipuri, sau ce-or vrea americanii.

Mătușa: Nu, nu. Trebuie să refuzăm. Nu trebuie să ne lăsăm înrolați de armata Anticristului. Zice și în Biblie: cei care primesc semnul Fiarei, devin ai Fiarei, și nu mai pot intra în împărăția lui Dumnezeu. Continue reading „Mișcarea de Rezistență”