Cea mai englezească carte scrisă vreodată

În episodul de azi al serialului nostru extrem de neregulat „Conversații imaginare cu scriitori vii sau decedați”, stăm de vorbă cu căpitanul englez foarte decedat Robert Șoimul Scott (serios, chiar așa îl chema), al cărui jurnal din Antarctica l-am citit deoarece am o atracție morbidă pentru povești adevărate despre aventuri eșuate jalnic și încheiate cu decesul pe capete al aventurierilor (vezi aici și aici), poate ca să mă consolez singură că sunt un șoarece fricos și niciodată aventurier.

Căpitanul Șoim, pentru cine nu știe, a întreprins, acum vreo sută de ani, o călătorie în care intenționa să înfigă steagul britanic la Polul Sud, pentru că așa fac englezii pe unde se duc, își pun steagul ca și cum ar fi pe tarlaua lor. (Căpitanul Șoim e un exemplu extrem al acestei tendințe- un om care a ajuns la cuțite cu fostul tovarăș de explorări pentru că ăla a îndrăznit să treacă iar pe lângă aceiași ghețari pe care Șoimul îi considera deja tarlaua lui, din moment ce rămăsese naufragiat lângă ei în anii precedenți).

Scott's_party_at_the_South_Pole

O poză de pe Wikipedia cu Căpitanul Șoim și ai lui la Polul Sud. Fețele alea lungi sunt din cauză că le-o luaseră înainte norvegienii. A, și pentru că mureau de foame.

Nadia: Căpitane Șoim, te-am invocat aici astăzi ca să te felicit! Continuarea

Nadia și sexul

După acest titlu scandalos în urma căruia părinții mei, care încă trăiesc cu iluzia că fata lor are paișpe ani pe veci, au făcut infarct (ca și cum ar fi avut nevoie de și mai multe motive să nu le placă blogu-mi) și care parafrazează un film extrem de plicticos cu prea puțin sex și prea multă artisticăreală pretențios-minimalistă, să trecem la miezul problemei, într-un mod la fel de plicticos și amăgitor precum filmul sus-menționat. Adicătelea n-am nici cea mai vagă intenție să vă povestesc viața mea sexuală (aici ai mei pot respira ușurați din nou), dar auzii că în mirifica-mi țărișoară de baștină se tot dă lumea de ceasul morții despre ce soi de educație sexuală ar fi bine să se predea în școli.

Ăia care vorbesc cel mai tare sunt exact ăia care mă așteptam să vorbească cel mai tare: o adunătură de comitete și comiții cu nume precum Asociația Familiilor de Jesus Freaks Cu Cincizeci și Patru de Copii „Fetușii Sunt Mai Importanți Decât Femeile Deja Născute”, care folosesc eufemisme sarcastice gen Părinți Pentru O Educație Sănătoasă, or Asociația Pentru Toleranța în Spațiul Public (pentru că nimic nu dovedește Toleranța mai bine decât să-ți declari dezgustul pentru gay și pentru muierile care au avut mai mult de 1 partener sexual în viață).

De pe listă, mi-a atras atenția în mod deosebit Asociația Bărbaților Creștini din România, pentru că eu dacă aș fi bărbat n-aș striga în gura mare că îmi doresc musai numai o nevastă virgină, necum să-mi mai fac și o asociație pe tema asta, nu de alta, dar e posibil ca lumea să tragă concluzii pripite. E nițeluș ca și cum cineva ar vrea să danseze numai cu o parteneră care n-a dansat niciodată cu altcineva, și nici singură, și nici n-a văzut pe altcineva dansând, dar umblă cu un afiș pe care scrie „Dansați Cu Mine! Experiență Unică!” S-ar putea ca impresia generală să fie că tipul ăla nu știe nici măcar pașii de bază, și că de fapt speră că nefericita cu care dansează, dacă se vede călcată pe picior, o să creadă că așa e dansul. Mă rog, treaba lor, dacă vor să se facă de râs. De curiozitate, le-am vizitat și site-ul, de unde am aflat că ăla cu ideea organizației a fost un american (pare-se că habotnicii americani au un interes deosebit în a răspândi stilul lor de viață în alte colțuri ale lumii) și că Asociația a organizat, la un moment dat, următorul eveniment: Continuarea

Un interviu despre desene animate extrem de irlandeze

Puffin Rock

Puffin Rock

Jurnalista voastră preferată din domeniul filmului de animație (cel mai probabil pentru că nu mai știți pe nimeni care scrie despre chestii d-astea) v-a pregătit un interviu lung și plin de informații interesante (dacă, bineînțeles, vă interesează animația) cu Lily Bernard, o artistă franceză care a lucrat la lungmetrajele The Secret of Kells și Song of the Sea și acum e în echipa de conducere a unui serial pentru preșcolari, Puffin Rock- toate producții animate extrem de irlandeze în cuget și-n simțiri.

Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a plăcut tare mult să stau de vorbă cu ea, mai ales că, după cum mi-a mărturisit, ăsta a fost primul ei interviu. În orice caz, vă recomand cu căldură producțiile animate sus-amintite, că sunt tare bune, arată frumos și, spre deosebire de un număr întristător de mare de producții animate din zilele noastre, nu sunt nici condescendente cu copiii, nici disperate să facă pe plac oamenilor mari.

HELP

tumblr_ncxosynK2f1smsmqro1_500

Știți cântecu’ ăla al lui nenea Cristi Minculescu cu vrei să dormi și dormi, nici nu-ți imaginezi, doar perna ta o vezi?

Eu vreau să dorm, dar nu dorm. Și într-adevăr, doar perna mea o văd, și mi s-a acrit de ea de când o văd.

Noaptea nr 1: m-am culcat pe la miezul nopții, am adormit la 8 dimineața câteva ore.

Noaptea nr 2: m-am culcat pe la miezul nopții, am adormit la 8 dimineața câteva ore.

Noaptea nr 3: Am reușit să dorm. Am dormit ca un bolovan.

Noaptea nr 4, adicătelea azi-noapte: M-am culcat pe la miezul nopții, n-am adormit deloc.

În orele de trezie (consecutiv prea multe deja, e dureros) mă gândesc obsesiv la o singură chestie: că n-am putut să dorm, că se apropie ora de culcare și iar nu o să pot să dorm, că o să stau în pat și o să mă învârt în stânga, în dreapta, cu ochii închiși, cu ochii deschiși, afară o să se facă din ce în ce mai lumină, mie o să-mi fie frică să mă uit la ceas să aflu cât timp a mai trecut, din când în când o să mă fâțâi la baie, colegii de apartament or să înceapă să mișune, unul câte unul, păsările or să ciripească- iar eu trează, mereu trează, ca un vierme neadormit, cum îmi mai zicea mama când eram mică și stăteam trează toată noaptea din proprie inițiativă. Continuarea

În care Nadia se uită la o telenovelă britanică

„Te-ai uitat sâmbătă seară la Casualty?” mă întreabă cineva.

„Nu știu ce-i aia Casualty”, răspund eu. „Deci nu. Da’ de ce întrebi?”

„E serialul meu preferat!” zice interlocutoarea mea cu entuziasm. „Și în ultimul episod acțiunea se petrece în București, așa că voiam să știu dacă în București e chiar în halul ăsta, sau dacă nu cumva au exagerat un pic…”

Acu, na…nu puteam să rezist. Am căutat imediat serialul cu pricina, care s-a dovedit a fi o telenovelă BBC cu doctori, un soi de Grey’s Anatomy englezesc. Episodul bucureștean e al 32-lea, din sezonul 29. Sezonul 29! Gizăs, ăștia sunt mai ceva ca Dallas. Din fericire, după bunul obicei al televiziunilor din Englezia, poți să te uiți la emisiuni și telenovele și după data difuzării, onlain. Să mă uit, deci. Nu e ca și cum aș avea ceva mai bun de făcut cu viața mea.

Casualty episodul 32, sezonul 29: Exil, bloguit pentru dumneavoastră de Nadia! Continuarea