Toți pentru 1 și 1 pentru toți

Într-o seară, acu câțiva ani, frecam menta în sufragerie cu colegii de apartament, doi tipi și o tipă, prietena unuia dintre ei. Era liniște și pace, eu desenam, restul lumii moțăia sau citea ziarul, la teve se auzea ceva în surdină: pe scurt, o scenă de maximă relaxare.

La un moment a apărut pe ecranul tembelizorului o gagică care povestea ceva despre o situație în care fusese hărțuită sexual, era foarte supărată, etcetera, etcetera, mă rog, eu una nu prea eram atentă. Doar că în momentul ăla s-a întâmplat ceva din cale-afară de bizar și stupid.

Cei doi tipi, colocatarii mei, s-au scuturat din moțăială, s-au activat simultan, ca o jucărie cu buton, și au început să vocifereze la unison împotriva gagicii de la teve.

-I-auzi la ea, cică a fost hărțuită sexual ! Ce mincinoasă!

-Cine ar hărțui-o p-asta? Nu vezi ce urâtă e?

-Precis minte, uite că nici nu plânge măcar când povestește, păi așa se poartă o femeie hărțuită sexual? Continuă lectura „Toți pentru 1 și 1 pentru toți”

O aventură la mare

Apus pe plaja de la Olimp, circa 1900 toamna

Când oare o să am și eu o aventură romantică ca-n filme? mă întrebam.

Era prima mea vară ca adult- opșpe ani, aproape nouășpe, și mai eram și la mare, locul ideal pentru aventuri romantice. Desigur, în filme, aventurile se petrec în general în grupuri de tineri petrecăreți și motivați de aceleași avalanșe hormonale, pe când eu eram în Neptun-Olimp cu mama, iar mama avea și migrene pe deasupra. Așa că în fiecare dimineață mă duceam pe plajă singură să mă holbez la mare, de la o distanță suficientă cât să nu-mi ia apa prosopelul (de pe care nu mă înduram să mă ridic și depărtez, nu care cumva să mi-l fure cineva). Nu că aș fi știut să înot, oricum. Unii oameni sunt făcuți pentru aventuri, alții sunt făcuți să se uite la ele de la distanță. Ceea ce nu mă împiedica să mă tot întreb: când oare o să am și eu o aventură romantică ca-n filme?

De câteva zile tot venea să stea lângă mine, cam la aceeași oră, un băiat oarecum simpatic. Nu mai știu cum îl chema, în orice caz avea moacă de Cristi. Cristi mi-a spus că are 18 ani, și corazonul lui părea să conțină tot atâta entuziasm pentru Neptun-Olimp și viață în general cât îmi lipseau mie.

Hai să mergem să înotăm! mi-a zis Cristi, practic ieșindu-și din piele de bucurie, iar eu am explicat că nu știu să înot, și că oricum nu pot să-mi las prosopelul pe plajă, e posibil să mi-l fure cineva. Continuă lectura „O aventură la mare”

Chestii care mă enervează în ianuarie

Nu neapărat în ianuarie ăsta, ci în ianuarie în general, deși mi-am dat seama mai ales în ianuarie ăsta.

Prima chestie care mă enervează e cum a dat-o toată lumea în puritanism după ce adineauri era musai să înfuleci în cantități industriale, să bei fără să te ridici din șanț până după Anul Nou, de peste tot primeai cadou numa’ bomboane și sticle de băutură și tot Internetul era plin de poze cu varii feluri de mâncare indigeste și ocazional de-a dreptul scârboase (SALATA BOEUF MERITĂ SĂ DISPARĂ DE PE PLANETĂ). Acuma, vezi Doamne, toată lumea e la dietă, se duce la sală, se apucă de maratoane, face „Ianuarie uscat”, cum zic englejii, iar  peste tot în fața ochilor îmi răsar articole despre diete și bypassuri gastrice. Continuă lectura „Chestii care mă enervează în ianuarie”

Johnny loves Jenny but Jenny loves Joe

Dintr-un film drăguț care e practic „Îndrăgosteală Neîmpărtășită: The Movie”. Deși nu-mi dau seama ce băiat sănătos la cap s-ar uita în altă parte când îi vorbește Winona Ryder

La viața mea și mai ales în fragedă tinerețe am avut parte de multe îndrăgosteli neîmpărtășite. De fapt, aproape exclusiv de îndrăgosteli neîmpărtășite, cum e soarta fetelor timide și percepute drept tocilare. Suntem o specie practic invizibilă, deși în filme și-n cărți nu prea auzi decât de îndrăgostelile neîmpărtășite ale băieților, și cât de oropsiți sunt ei când nu-i bagă-n seamă Frumoasa Liceului.

Ca să fiu totuși justă: e foarte probabil, chiar inevitabil din punct de vedere statistic să fi fost și eu ținta iubirii secrete a cuiva, poate chiar a mai multor cetățeni. Unii care n-au avut tupeu să zică sau să facă nimic- sau or fi încercat, iar eu m-am uitat în altă direcție. Probabil că și eu i-am făcut să se simtă invizibili, cine știe? Nu mai țin minte, e ușor să uiți admiratorii care nu te interesează. Mă întreb cum s-o fi manifestat afecțiunea lor. Oare se holbau la mine pe furiș? Oare țineau minte săptămâni întregi când le ziceam două vorbe în treacăt? Oare se masturbau cu gândul la mine? Or fi fost numai băieți, sau poate și fete? Mi-ar plăcea să existe niște ochelari speciali pentru îndrăgostelile neîmpărtășite și nemărturisite, dar poate de fapt nu mi-ar plăcea. Cred că aș fi foarte dezamăgită dacă nu mi-ar dezvălui nimic care să-mi gâdile orgoliul.

Apropo de toate astea, am făcut un soi de bandă desenată autobiografică de ficțiune foarte fictivă tocmai despre îndrăgosteli secrete, pentru Liceul Cosmic, și o puteți vedea clicăind aici.

Crăciun fericit, Edward, oriunde te-ai afla

Părinții lui Gogu vizitează Londra zilele astea, așa că ne-am gândit să-i ducem la o distracție exotică: slujba de Crăciun de la miezul nopții, Church of England style. A fost interesant ca experiență culturală. Până la urmă, indiferent ce-or zice credincioșii, religia e mai puțin despre relația cu diverși zei și mai mult despre relația oamenilor unii cu alții. Ce e de rău în chestia asta, adicătelea spiritul de turmă, habotnicia și ostracizarea ălora care nu se alătură turmei, e foarte rău. Dar părțile care sunt de bine nu prea se găsesc în alte circumstanțe și de când nu mai sunt așa jună înțeleg mai bine de ce le caută lumea, chestii gen solidaritate și întrajutorare de grup, sau consolarea emoțională că cineva chiar te ascultă și te protejează. Nu e de mirare că cine poate să se mintă singur că are prieteni imaginari din cer e în medie mai fericit decât noi ăștialalți.

La slujba anglicană de Crăciun pare a fi destul de ușor să fii măcar bine dispus, în orice caz, chiar dacă nu împărtășești convingerea că Isus a fost fiul lui Dumnezeu sau că Isus a existat în general. În primul rând, slujba în sine e scurtă, maxim o oră, ceea ce denotă bun simț și realism vizavi de capacitatea de concentrare a enoriașilor. Apoi, cântecele sunt destul de săltărețe, toată lumea are scaun alocat și primește o broșură cu versurile, iar clerul părea prietenos, cu un popă tânăr și vesel care a dat mâna cu toată lumea la plecare în loc să se aștepte să-i pupăm poala sau mai știu eu ce, și o femeie (ȘOC! GROAZĂ!) în rolul de diacon. Enoriașii păreau și ei destul de prietenoși, chit că un bătrânel străvechi și cam pilit (dar tare bun cântăreț) a comentat cu glas tare din spatele nostru, pe tot parcursul slujbei, că în partea aia a sălii avem scaunele cele mai nasoale, pentru păcătoși, de unde nu se aude nimic. Continuă lectura „Crăciun fericit, Edward, oriunde te-ai afla”