Citius, Altius, Fortius

Se apropie de final și Olimpiada 2016, în care naționalismul nostru de fotoliu a suferit o lovitură dură, până și CeTePe s-a trezit din hibernarea de vară să le zică vreo două lu’ Mergea și Tecău, care au ratat aurul la dublu tenis ca niște hamsteri leneși ce sunt. C’est la vie, iarna nu-i ca vara și sportul românesc nu mai e ce-a fost. Mă gândeam să scriu și eu ceva din pijama ca să-i explic Cătălinei Ponor cum trebuia să facă tumbele alea mai bine și să ia o medalie la bârnă, dar cred că s-a ocupat deja întreg internetul s-o pună la punct.

Așa că în loc de asta, țin să rectific niște preconcepții nostalgice. Văzui că există multă lume care se văicărește că Olimpiada e coruptă, și drogată, și megalomană, și comercializată, și politizată, și ipocrită, și vai, vai, ce a ajuns sportul internațional, cum este trădat vechiul spirit nobil olimpic al competiției cinstite întru pace și prietenie doar de dragul sportului!

Ceea ce este, bineînțeles, o tâmpenie. Adică, vreau să zic, nu-i o tâmpenie că Olimpiada ar fi acuma așa cum e descrisă, partea aia e adevărată. Tâmpenia e ideea că ar fi fost vreodată altfel, e fantezia cu jours d’antan, când jocurile olimpice erau curate, o forță a binelui. Ah, o perioadă mirifică, sublimă chiar! care n-a existat niciodată, decât în capul cetățenilor care au mereu impresia că era mai bine pe vremuri. Puteți să mă credeți pe cuvânt, sunt competentă săptămâna asta: tocmai ce lecturez o carte de vreo 600 pagini despre istoria modernă a jocurilor olimpice, în buna tradiție a intereselor mele obsesive temporare (dar de data asta e și de sezon). Continue reading „Citius, Altius, Fortius”

Țukahara echer

Alaltăieri m-am uitat toată ziua la gimnastici olimpice (în meniu: calificări-fete), că oricum n-aveam altceva mai bun de făcut. Spre deosebire de, să zicem, patinaj artistic sau tenis, gimnastică urmăresc numa’ o dată la patru ani, la jocurile olimpice, și nici atunci nu-mi dau seama de ce- totuși, e o tradiție păstrată cu sfințenie din…ăăă,1996? Olimpiada din 96 e prima pe care mi-o amintesc vag. Atunci mă uitam cu mama, holbând ochii cât cepele mai ales la tumbele compatrioatelor noastre subnutrite și înfășurate în bandaje: mândria țării.

Între timp, ați aflat probabil că gimnastele nu mai sunt mândria țării, în premieră absolută echipa noastră nu s-a calificat la Rio, așa că avem o singură reprezentantă: Cătălina Ponor, în vârstă de 28 ani, care a intrat în finala la bârnă, aparatul ei preferat (finala e pe 15, dacă vreți să vă uitați). Conform comentatorilor internetici experți la toate, Cătălina e o „babetă încrezută și leneșă” care a avut „o prestație jalnică”, putea măcar să încerce să facă și individualul compus în loc să se fofileze, și care a primit unicul loc oferit României, pe care cică îl merita Larisa Iordache, probabil „după ce le-a făcut o favoare (?) șefilor de la federație”.

simonahalep
Complimente și urări de bine pentru Simona Halep de la fanii ei, pe siteul ProSport

Continue reading „Țukahara echer”

Brexit, episodu’ 2: nu ne plictisim

Au trecut două săptămâni de când s-a cântat Brexit, timp în care am slăbit cel puțin cinci kilograme de nervi (deși eram o scoabă oricum).

Problema nu mai e că rahatul a lovit ventilatorul. Rahatul a trecut deja binișor de ventilator, a făcut o gaură în tavan, a ieșit în stratosferă și acum se îndreaptă voios spre sistemul Alfa Centauri. În mod normal nu mi-aș fi dat seama-n mod direct, că până acu nu m-a dat nimeni afară de nicăieri și nici nu m-a bumbăcit fiindcă-s străineză, cum au pățit deja nește polonezi pe ici-pe colo. (Din contră, câțiva oameni mi-au cerut scuze și mi-au zis că le e rușine că sunt britanici zilele astea. Eu m-am simțit foarte aiurea.) Dar citesc știrile obsesiv, iar știrile oferă, de la o oră la alta, numai informații optimiste despre anii-lumină pe care i-a mai parcurs rahatul sus-numit.

Nu-i vorba numai că vreau să-mi scarpin curiozitatea și nu mă pot abține, dar mi-e frică să nu rămân în urmă cu ostilitățile dacă mă deconectez de la evenimente temporar. În 6 ani în țara asta în care status quo-ul e așa de confortabil instalat încât în mod normal au loc la telejurnal știri despre Concursul Național „Copacul Anului” (concurenții nu se înscriu personal), n-am mai văzut niciodată să se miște lucrurile atât de repede. Dacă aș evita orice informație o zi-două, n-ar fi exclus să aflu că între timp Marea Britanie a fost mutată cu totul pe o plută pe care-o vâslesc cinșpe mii de vidre pufoase înspre Cercul Polar, regina a demisionat și a fost înlocuită de verișoara dinspre tată a lui Nigel Farage, toate cuvintele de origine franceză din limba engleză  precum și culoarea verde au fost interzise sub amenințarea pedepsei cu moartea, iar noul guvern britanic a decis ca anii și zilele lunii să fie de acum numerotate în sistem hexazecimal, ca să se asorteze cu celelalte măsurători idioate deja în uz, de exemplu alea în bolovani pentru greutate. Trebuie să fii în temă cu asemenea lucruri ca să nu faci vreun faux pas în societate ieșind pe stradă îmbrăcat în verde, de pildă. Nu merge să te prefaci că nu-ți pasă de politică. Continue reading „Brexit, episodu’ 2: nu ne plictisim”

Căcatul a lovit ventilatorul, cum zice englezu’

Well, s-a cântat Brexit.

Nu că nu mă așteptam. Întotdeauna mă aștept la ce e mai rău, în special pentru că sunt mizantroapă, dar mi-ar plăcea ca din când în când să fiu contrazisă.

Consecințele nu sunt nici ele din cale-afară de surprinzătoare. Lira scade și per ansamblu Marea Britanie se îndreaptă spre o recesiune (nu-i de ajuns că vor să ne dea afară, ne mai fură și banii, îmi zice o româncă pe care n-o cunosc- dar Brexitul e o punte între spirite). Extremiștii de tot felul din întreaga lume s-au hăhăit în gura mare, în frunte cu Nigel Farage, a cărui moacă jubilantă ne înconjoară acum orwellian din toate părțile. Politicienii campaniei Leave au început deja să-și renege promisiunile pe care prostimea le înghițise nemestecate. Așa-zișii progresiști care au dormit pe ei toată campania, că „n-are, dom’le, cum să se întâmple așa ceva”, acum cică sunt șocați. Cei care au votat tărășenia se bucură, iar de acum își vor urla ura pentru străini și mai tare. Mai sunt însă și unii care habar n-aveau ce au votat, și acum regretă. Dom’le, nu-mi imaginam că dacă votez chiar așa iese! Credeam că oricum rămânem! Alții își bagă picioarele. „Nu știu cum o să ne afecteze”, zice o mamaie la radio. „Probabil pe tineri, că eu o să mor curând. Da, am votat Leave.” Continue reading „Căcatul a lovit ventilatorul, cum zice englezu’”