Un copil nebătut

Io am fost copilul ăla nebătut despre care e vorba în propoziție. Sau, în orice caz, nebătut suficient- îmi amintesc vag două-trei ocazii în care maică-mea mi-a tras o palmă, dar cred că am făcut atâta tămbălău încât probabil tot ea a ieșit mai traumatizată din incident. În fine, ideea de bază e că bătaia nu era modus operandi în educația mea, nu mă gândeam la bătaie, nu mă așteptam la bătaie, nu mi-era frică de bătaie, nu eram bătută din principiu și treaba asta era rușinea înfiorătoare pe care maică-mea trebuia s-o poarte în societate (peste rușinea de bază că era divorțată.)

Pentru că era evident pentru toată lumea că are de-a face cu un copil nebătut.  În materie de acțiuni propriu-zise, n-am comis niciodată cine știe ce trăznăi, nu băgam degetele în priză, nu spărgeam vaze și farfurii, nu stricam, nu mă îndepărtam din perimetrul indicat și așa mai departe. Dar aveam tot soiul de revendicări, păreri și emoții intense exprimate prin viu grai, or, cum zice proverbul românesc, gura bate curul- așadar gura mea ar fi trebuit să rezulte în bătaie asupra propriului cur. Dar nu rezulta. De asemenea zice proverbul românesc: copilul trebuie doar să-l vezi, nu să-l și auzi, iar eu mă făceam auzită de numa-numa. Și maică-mea tot nu mă bătea cât și cum trebuia. Continuă lectura „Un copil nebătut”

32

Astăzi e ziua mea, zi frumoasă ca mine! Adicătelea e furtună și plouă.

Nu, serios, de fapt voiam să zic că în ultimul an sau cam așa am devenit convinsă că sunt o tipă mișto.

N-am un instagram cu selfiuri, nu mă opresc să mă uit în fiecare oglindă, dar când mă uit, îmi place ce văd. N-am nevoie să slăbesc, n-am nevoie să mă îngraș, n-am nevoie de o coafură cu brizbrizuri sau de-o cremă cu coenzima ABC350. I’m hot stuff, e clar, e OK, ridic din umeri, am timp berechet să mă gândesc la alte lucruri mai importante.

E o convingere ușor incorectă politic pentru traiul în societate, desigur. De exemplu bărbaților le place să facă complimente, dar dacă îi și crezi, sau răspunzi „știam!” nu mai e distractiv, atitudinea adecvată e una de mimoză îmbujorată care se ascunde după un evantai și șoptește: „cine, eu?” You don’t know you’re beautiful, that’s what makes you beautiful, zicea nu știu ce boyband al lui pește prăjit, validarea trebe să vină de la ei. Ba unii chiar se simt jigniți de tupeu-ți, simt nevoia să contrazică singuri ce-au zis în urmă cu cinci minute și să te informeze că de fapt ești urâtă și vai mama ta (am noroc că am doar 2 cititori și jumătate, altfel m-aș fi așteptat la 200 de comentarii în josul paginii care să mă informeze chiar acum că sunt de fapt urâtă și vai mama mea).

Cât despre femei, ele oftează, zic: „Sigur! Ai dreptate! Ce bine că ai încredere în tine! Ce-aș vrea să o am și eu!”,  apoi încep să vorbească din nou despre cele 50 de grame în plus imaginare de pe coapsa stângă sau despre cum au nasul deviat spre dreapta cu jumătate de grad.

Chiar m-a întrebat cineva: „Băi, Nadio, la cât ești de țăcănită și plină de paranoi și anxietăți, cum de n-o ai și p-asta cu aspectul fizic?”

Băi, o aveam, nu foarte mult, dar o aveam, dar acum nema. Serios. Nu știu de ce. Dar e tocmai la timp înainte să încep să îmbătrânesc.

Celelalte țicneli și paranoi au rămas tot acolo, dar parcă m-au mai lăsat în pace în ultima vreme. Am început să accept din ce în ce că e OK să exiști în momentul prezent fără să ai cine știe ce realizări sau aspirații mărețe, și că oamenii din jur care au bifat mai energic bornele vieții „normale” de adult nu-s mai fericiți, ba de multe ori chiar dimpotrivă.

Dacă aș fi în stare să-mi iau și permisul de conducere fără să mă abandoneze toți instructorii din Londra (m-a lăsat cu curu-n baltă și a doua instructoare, apropos- a zis că o doare spatele sau ceva, a anulat o lecție, apoi a dispărut ca măgarul în ceață) aș fi chiar mulțumită.

La mulți ani mie!

La buena educacion

În trenul de dimineață spre locul de muncă, o mamă foarte glamuroasă și o fiică de vreo nouă-zece ani au o discuție foarte aprinsă aproape de bancheta pe care dormitez eu. Mă uit la ele pe furiș, printre gene.

Mama: Deci, te înscriu la balet sau nu? Hotărăște-te.

Copilul: Chiar trebuie să zic acuma?

Mama: Da, pentru că dacă te înscriu începem de joi, și trebuie să-mi mut tot programul ca să pot să te duc. Deci: te înscriu, da?

Copilul: ….Nu știu…

Mama: Credeam că ne-am înțeles că îți place baletul și vrei la balet. Nu așa am vorbit? Continuă lectura „La buena educacion”