Anna Karenina și extratereștrii

-Dialog imaginar cu un scriitor legendar și decedat, care ar fi avut mare nevoie de un editor mai sever când era în viață-

Nadia: Bună ziua, domnule conte Lev Nicolaievici Tolstoi!

Tolstoi: Nu-mi spune “conte”, am renunțat de mult la asemenea artificii aristocratice. Spune-mi Lev, frumos, direct, ca și cum aș fi un simplu țăran, sărac, fericit și plin de vitalitate, care trudește pe glie.

Nadia: Domnule Tolstoi, ca una care, spre deosebire de dumneavoastră, chiar se trage dintr-o familie de țărani săraci, am să vă rog respectuos să mă scutiți de vrăjeală ieftină despre fericirea țăranilor în sărăcie, și s-o păstrați pentru Salonul Aristocratic nr 457 din Iad. Eu vreau să vă vorbesc despre romanul dumneavoastră “Anna Karenina”.

Tolstoi: Nu mă interesează. Repudiez toată maculatura pe care-am scris-o înainte de transformarea mea spirituală.

Nadia: …Păi, foarte bine, pentru că e cu siguranță supraevaluată…

Tolstoi (sărind ca ars) : Poftim?? Cum îndrăznești? Tu, o biată femeie lipsită de educație, de rațiune, să-ți dai cu părerea despre chestiuni dinafara sferei domestice!

Nadia: Dle Tolstoi, s-au mai schimbat lucrurile de când ați dat dvs ortul popii, dar hai să nu pălăvrăgim degeaba, nu vreau să dezbat părerile dvs despre femei. M-am lămurit, am citit „Sonata Kreutzer”, am citit și despre biata dvs nevastă, pe care ați obligat-o să facă șaișpe plozi și să aibă grijă de ei în timp ce dvs erați ocupat să vă jucați de-a țăranul filozof, oricum nu mă așteptam la altceva de la un scriitor mascul aristocrat din secolu nouășpe. Nu vreau să despic firul în șaișpe nici despre Anna Karenina în sine, povestea e super previzibilă, „eroina nevrotică se lasă în voia pasiunii și sfârșește tragic”, dar admit că e destul de bine scrisă și personajele OK creionate, chit că simțiți nevoia să ne spuneți de enșpe triliarde de ori ce frumoasă era Anna, în caz că am fi uitat că sunteți un scriitor mascul pentru care frumusețea reprezintă atributele de importanță 1, 2, 3, 4 și 5 ale unei femei. Romanul dvs are totuși o problemă mare, pe nume Levin. Levin e o problemă atât de mare încât cartea ar fi trebuit să se numească „Alter-egoul enervant și plicticos al lui Tolstoi”, cu subtitlul mult mai mic: „Și Anna Karenina, care era și ea pe-acolo din când în când.” Citește în continuare „Anna Karenina și extratereștrii”

Rămâne cum am stabilit

De-a lungul vieții, mi-am imaginat propriul viitor în numeroase și diferite feluri, unele gri, altele frumos colorate. M-am imaginat într-o gamă largă de meserii, m-am imaginat înconjurată de prieteni, paria societății, iubită, singură, cu pisici, cu câini, m-am imaginat moartă la 20 ani precum și trăind până la adânci bătrâneți. În momentele de optimism, m-am imaginat celebră, bogată, autoarea unei amprente de neșters pe istoria umanității. În clipele de depresie, m-am imaginat bolnavă, părăsită, ratată, săracă, dormind pe străzi. M-am imaginat în alte țări și în varii epoci istorice. Am o imaginație destul de energică. O singură chestie nu m-am imaginat niciodată, nici măcar din greșeală, și anume mamă.

Asta nu-i împiedică, desigur, pe alți cetățeni să mă vadă în această postură.  Am avut până acu cel puțin o duzină de copii imaginari, implantați de rude, prieteni, cunoștințe, colegi de serviciu, potențiali angajatori, tipi cu care eram la prima întâlnire și care în felul ăsta și-au distrus orice perspectivă pentru o a doua, în fine, tot felul de oameni preocupați de fericirea mea. Citește în continuare „Rămâne cum am stabilit”

La cererea publicului: Londra- ghid neturistic pentru turiști

queenvictoria

Nu mi-e foarte clar ce înseamnă „Ghid ne-turistic pentru turiști”, și aș putea s-o întreb pe cititoarea care a propus acest subiect inițial, să mă lămurească, dar unde mai e distracția dacă ceri instrucțiuni în loc să bați câmpii după cum te taie capul? Așadar, presupun că înseamnă, mai mult sau mai puțin, că vrei să vezi chestii mișto și per ansamblu să ai o vacanță de zile mari fără să te calce pe bătături enșpe triliarde de turiști cu camere foto în locurile de care-a auzit toată lumea. Totuși, o vacanță de zile mari e fix treabă de turist. Așa că în loc de asta eu o să vă zic ce să faceți ca să vă simțiți ca un om care chiar locuiește la Londra. Mai precis, ca un șoarece de bibliotecă anxios care locuiește la Londra, că n-am de unde să știu cum se simt oamenii hip și cul care petrecăresc în fiecare seară și trag cocaină pe nas, dar știați deja la ce să vă așteptați când m-ați întrebat pe mine. Citește în continuare „La cererea publicului: Londra- ghid neturistic pentru turiști”

La cererea publicului: Angajat în Londra

Elisabeth Moss as Peggy Olson - Mad Men _ Season 7B, Episode 12 - Photo Credit: Courtesy of AMC

Există două stereotipuri mari și late despre românul care lucrează în Străinezia. Pe de o parte, avem românul care mănâncă Pâinea Amară a Străinătății și face muncile cele mai grele și umilitoare ale străinezilor ca să trimită bani acasă, de unde l-a alungat sărăcia cauzată de politicieni corupți. (Pâinea cea mai ieftină și de căcat din Anglia e de fapt dulce, nu amară, plină fiind de de zahăr și aditivi.) Asta e varianta preferată de cetățenii care vor să demonstreze că tot mai bine-i în patria superbă, Grădina Maicii Domnului (cum ne-au asigurat profețiile lui Sundar Singh), și, desigur, e adevărat că o mulțime de imigranți din România (și din alte părți) fac munci grele și prost plătite în țări străine. Eu am avut întotdeauna noroc, o viață relativ ușoară și o plasă de siguranță zdravănă țesută de oamenii apropiați, plus că n-am plecat din România de sărăcie sau din dezamăgire politică, așa că povestea asta n-are treabă cu mine.

Pe de altă parte, avem stereotipul Românului Genial care e apreciat pentru prima dată la adevărata valoare numai în străinătate, devine pe loc CEO sau măcar șef de departament într-o companie, câștigă Premiul Nobel, Oscarul și trofeul de la Roland Garros, înoată în bani și aduce onoare eternă și faimă țării sale. Asta e varianta preferată a compatrioților care au încă impresia că în Vest umblă câini cu covrigi în coadă (precum un habotnic notoriu de la noi care scria mai deunăzi în EVZ cum tinerii școliți în „Occidentul luxos” ar trebui să revină să salveze țara ca pașoptiștii) și care se laudă din cale-afară cu vreo persoană celebră care se trage din Iași cu bunica dinspre mamă, chit că ăla o fi fugit din România de Holocaust sau mai știu eu ce. Nici povestea asta n-are treabă cu mine: îs mediocră (cel puțin până câștigă vreo animație de-ale mele măcar Palme d’Or), n-o să scrie nimeni prea curând un articol despre mine în categoria Români de Succes. Citește în continuare „La cererea publicului: Angajat în Londra”

La cererea publicului: Quarter-life crisis

anigif_enhanced-9150-1416940706-1_preview

Cererea inițială pentru acest subiect suna cam așa: „Nadia, mă confrunt cu un quarter-life crisis momentan, tu ai avut așa ceva? Și cum te-ai descurcat?” Ceea ce e o întrebare oarecum redundantă, având în vedere că viața mea e un soi de criză existențială perpetuă, care a-nceput de când mi-am dat seama că exist. Sigur că am avut-o și p-asta, nu sunt convinsă că s-a terminat.

Mi se pare totuși că delimitarea crizelor existențiale pe criterii de vârstă e o capcană, încă o chestie care ne închide în cutiuțe previzibile. La cinșpe ani e OK să ai criza adolescenței pentru că îți tropăie hormonii. La douășcinci de ani e OK să ai criza tânărului adult dezorientat. La patrușcinci de ani e OK și normal să ai criza vârstei de mijloc. După șaișcinci de ani încolo e OK să ai criza bătrânului căruia i se apropie funia de par. E oareșce condescendență în ideea asta că toate crizele sunt etape acceptabile și inevitabile, ca părul de pe corp și măseaua de minte, și că o s-o depășești pe fiecare dintre ele când e cazul, ca să treci la următoarea, nu te îngrijora, nu e mare lucru. Și-n felul ăsta toate întrebările pe care ți le pui în timpul crizei existențiale respective nu mai merită răspuns, pentru că oricum au trecut prin capul tuturor la un moment dat, așa trec ele, și până la urmă îți vezi de treabă și faci și tu ce face toată lumea și asta e. Citește în continuare „La cererea publicului: Quarter-life crisis”