Nu mi-au plăcut niciodată pisicile

Acum că locuința noastră a rămas fără Șoarece, colegii de apartament s-au gândit imediat să aducă un animal de casă situat mai sus în lanțul trofic- mai precis, o Pisică. O Pisică mică, pufoasă și neagră ca iadul.

În ziua în care Pisica s-a mutat cu noi, mi s-a dat voie să mă prezint.

„Ai grijă, e mică, fragilă, și speriată”, mi-a zis stăpâna. Pisica s-a agățat de jacheta mea și a început să toarcă.

„Ești mică, fragilă și speriată?” o întreb.

„Dar de unde”, a răspuns Pisica, cu ochii mijiți. „Nici nu știu cum poți să întrebi așa o tâmpenie. Noi, Pisicile, nu ne temem de nimic.”

„E adevărat că aveți nouă vieți?” o întreb. Continuarea

Viitorul sună nasol

Viitorul după Don Hertzfeldt

Viitorul după Don Hertzfeldt

-N-aș vrea să fiu în locul tău, mi-a zis cu tristețe un nene suficient de bătrân să-mi fie bunic.

-Cum adică? zic eu, bănuitoare.

-Adică, așa, tânără. Eu mai am câțiva ani și gata, am scăpat- am trăit bine. Dar pe voi ăștia tineri vă așteaptă zeci de ani de inundații, foamete, vai de capul vostru.

O grămadă de oameni în vârstă au tendința să zică lucruri d-astea, sigur, dar când ți le zice cineva care toată ziua citește și scrie despre schimbări climatice și alte prevestiri despre viitor, parcă îți țâțâie fundul nițel. Acu na, ce pot să zic? Dacă societatea se prăbușește și n-or să mai fie anotimpuri, Internet și antibiotice, mimoze supracalificate ca Nadia devin complet inutile și vor fi probabil mâncate la cină. (De către oameni cărora le place supa de oase.) Dacă ajungem la adânci bătrâneți, însă, generația noastră va fi oricum eutanasiată involuntar la un moment dat, că deja sunt prea mulți bătrâni pe fața pământului, cum văzui într-o piesă de teatru despre Viitor mai deunăzi.

Cred că o să învăț să cresc găini și castraveți, că cine știe când o să-mi fie de folos. Până atunci, mă uit în continuare la desene animate- am recenzat inclusiv un filmuleț mult-lăudat și mult-premiat despre Viitor, eu zic să citiți.

Fără nici o legătură cu absolut nimic

Când eram mică și încă mai credeam în prieteni imaginari, Doamne-Doamne cel atotputernic și atoatevăzător îmi provoca oareșce dileme. Bun, vede tot ce facem, în orice moment- dar cum ne vede? Doar de sus? (Că e, cică, deasupra noastră.)  Oare poate să ne vadă, din când în când, și din față, dintr-o parte, în prim-plan? În alb-negru sau color? Dumnezeu, un editor TV într-o cameră de montaj cu șase miliarde de ecrane.  Se uită la un canal sau altul în funcție de cât de interesante sunt aventurile specimenului uman respectiv, oricum n-are altceva mai bun de făcut. Canalul meu o fi interesant? mă întrebam eu în timp ce mă pieptănam. Unde o fi camera de filmat a lui Dumnezeu? Și mă străduiam să am o postură cât mai interesantă și fotogenică în timp ce mă pieptăn.

Acum știu că nu se uită nimeni la mine (în afară, poate, de serviciile secrete), dar aș minți să zic că sunt mai cu picioarele pe pământ. Nici cu capul în nori- ci, mai precis, cu capul în zeci de alte povești scrise, filmate, desenate, care nu-s ale mele și care, în general, sunt ficțiuni fictive, deși se mai nimerește și câte una care, chipurile, s-a întâmplat de-adevăratelea. Citesc în timp ce traversez strada, în timp ce mă spăl pe dinți, în timp ce mă schimb. Mă uit la filme și seriale în timp ce mănânc, în loc să dorm. Înot în realități construite de alții ca un mamifer acvatic care din când în când, volens-nolens, trebuie să scoată capul în realitatea propriu-zisă ca să mai respire. Continuarea

Glorie Ariciului

Ca să o iau pe urmele marelui politician britanic Nick Clegg, am vizitat un spital pentru arici. Cine știe, poate ajung și eu cândva Vice Prim-Ministru. La spitalul de arici, sunt internați arici și nu numai: bursuci, vulpi, nevăstuici, ulii fără cioc, porumbei, pui de vrabie aschilambici, iepuri obezi, șoareci de câmp, broscoi fără limbă, cu toții primesc operații necesare, amputări, atele, ghipsuri, medicamente, plombe, detartraje ultrasonice, etcetera. Pacienții pare-se că așteaptă mai puțin la Urgență decât oamenii în Urgențe omenești. Dar nu despre asta voiam să vă povestesc.

IMG_2754

În cadrul Spitalului pentru Arici Sfântul Tiggiwinkles, funcționează Primul și Singurul Muzeu al Ariciului din Lume, care duce, aș zice eu, conceptul de odă închinată Ariciului destul de departe, ba chiar îl întinde ca pe-un elastic. Înăuntru găsim: Continuarea