Explodează budinca

Am văzut la Annecy luna trecută un scurtmetraj animat care reflectă în mod realist societatea contemporană: nu ne place să vorbim despre probleme sau să le rezolvăm, așa că ele se transformă într-o budincă, pardon, problemă din ce în ce mai mare.

Pentru că mi-a plăcut filmulețul am voit să iau un interviu regizorului, și iată interviul (în engleză).

A lot of people read differently into the film. One of my tutors who watched it said: “It’s crazy that you made a film about the Coronavirus”, and I was like, “Oh, did I? I didn’t know. I guess I did!” Some people thought it was about Donald Trump, others thought it’s about environmental change. For me, it’s about all of those things. Basically, whatever you are ignoring, that’s what it’s about.

Sfaturi din Insula Ciumei

Stimați prieteni și dușmani! Pentru păcatele mele, trăiesc în continuare un coșmar construit special pentru piticii mei din creier, fix într-un loc care o face de oaie grav din nou și din nou. Marea Britanie se întoarce peste 9 zile la strategia “infecție în masă intenționată”: toată lumea trebuie să facă Covidul simultan vara asta, ca să ne putem întoarce la normal. Așadar, suntem probabil singura țară din Europa care ridică toate restricțiile (inclusiv măști în autobuz, distanțare minimă, etcetera) într-un moment când cazurile de Covidul vieții cresc vertiginos (urmate ceva mai încet, dar sigur de spitalizări), iar oamenii vor fi activ încurajați să se contamineze, prin măsuri precum modificarea appului național de contact tracing și anularea necesității de a te izola când intri în contact cu un caz de Covid. OMS-ul zice că suntem niște tâmpiți să facem așa ceva, oamenii de știință de aici pe care încă nu i-a cumpărat Boris zic la fel, dar ce mai contează?

Aceia dintre dumneavoastră care cunosc acest blog știu deja care e părerea mea despre o asemenea strategie, presupun că n-ați venit aici ca să vă contraziceți cu mine, oricum e degeaba. Așa că în loc de asta o să ofer câteva sfaturi rapide, tuturor ne place să dăm sfaturi, nu? Ne face să ne simțim mai deștepți.

Mădălina

După lupte seculare care au durat 30 ani, eu și partenerul meu Gogu ne găsim în sfârșit într-o situație locativă în care putem să ne luăm o pisică.

-Deci, ne luăm imediat o pisică, nu? a declarat Gogu cu entuziasm.

Hmmmmmmmmehhhhîhhhhh, am răspuns eu.

Vedeți dumneavoastră, am avut multe animale de casă la viața mea, dar experiența vizavi de pisici n-a fost din cele mai îmbucurătoare. Motanul Mitsubishi, cu care am locuit o perioadă în copilărie, era Satana În Persoană: o creatură încontinuu mușcăcioasă și zgâriecioasă, miorlăitoare-țipătoare la orice oră din zi și mai ales noapte, cauzatoare de eterne cicatrici precum și ucigașă de alte pisici. Parcă îl văd și-acu cum se ghemuia ca să-și ia elan când se pregătea de atac.