M-am hotărât să devin nutriționistă

Ieri pe Feisbuc lumea tot posta un articol scris de o tanti bucătăreasă raw vegană (sau medic, zicea Antena 3 în titlul original, pe care văd că l-au schimbat– tot aia e), întru scopul de a râde de ea, cred. Articolul era despre Furia Roșie, adicătelea menstruație, mai precis despre cum menstruația e o chestie care se întâmplă în principal pentru că mâncăm prea multă mâncare gătită, procesată și cu E-uri și ne bombardează poluarea electromagnetică. (De aici deducem că menstruația e o invenție modernă, nemaiauzită înainte de epoca industrială a E-urilor, care a reprezentat pentru biologia feminină un moment zero comparabil cu mutarea Satanei pe Terra și a lui Isus în Rai în octombrie 1914 conform martorilor lui Iehova.)

Acu, sunt multe de zis. De râs, am râs și eu. După aia m-am gândit cât de trist e că adeptele dietelor ăstora și-au indus o deficiență nutrițională așa nasoală că li s-a oprit ciclul, și ele cred că e de bine. Cum se zice la teve: iz der ă doctăr in dă haus? După aia m-am gândit cât de mult seamănă obsesia extremă din ce în ce mai răspândită pentru mâncare „sănătoasă” și „etică” cu o sectă, a cărei dogmă se bazează pe dorința de a ingera numai lucruri pure, fade, sfinte și nepătate, până când în cele din urmă nu mai mănânci nimic și nu mai ai nici o funcție biologică „păcătoasă” și murdară. E o negare a fizicului, e absurd: oameni care vorbesc despre sănătate și totuși aspirația lor e să-și suprime poftele și funcțiile sănătoase ale corpului. Continuă lectura „M-am hotărât să devin nutriționistă”

Iarna nu-i ca vara

Un desen de sezon:

Uneori în viață ești pinguinul, alteori ești peștele. Mă gândesc să-l transform și p-ăsta în niște felicitări de zi de naștere, poate, că oricum cadourile pe care ni le facem între noi la ocazii aniversare sunt în general făcute din plastic și contribuie la suferința peștească mai ceva decât pinguinii in imagine. Continuă lectura „Iarna nu-i ca vara”

O scrisoare de la vecina mea

„Către rezidenții imobilului din strada Pacienții, numărul 11 bis: am să vă comunic un lucru important.

VIOLAREA SPAȚIILOR NOASTRE DE PARCARE!

Poate ați observat că în ultima vreme au fost vizibile, în mai multe ocazii, pe locurile noastre de parcare, vehiculele unor meseriași necunoscuți. Ieri am observat nu una, nu două, ci trei furgonete! Câteodată, furgonetele în cauză au în parbriz bilețele în care proprietarii lor anunță că se află la lucru în strada Sapienții nr 12 (casa în stil victorian de lângă biserică).

Acum trei săptămâni, l-am abordat pe unul dintre meseriași. L-am făcut să mărturisească numele femeii pentru care lucrează: doamna Mița Popescu, care, pare-se, l-a mințit că deține permisiunea de a folosi parcarea noastră. Continuă lectura „O scrisoare de la vecina mea”

În spațiu nu te aude nimeni când te prăpădești de râs

O chestie pe care o apreciez la filmele cu Alien e că fiecare încearcă să facă ceva cât de cât diferit, indiferent de calitatea rezultatului. Sigur, în esență au aceeași poveste, “un grup de oameni se întâlnește cu un extraterestru care arată ca un organ genital uriaș, extraterestrul îi violează și inseminează, oamenii petrec tot restul filmului în chinurile facerii altor extratereștri”. Dar ca gen de film și ambiții, sunt diferite: horror, film de acțiune, thriller depresiv, etc., iar dacă episodul 5 i s-ar fi dat lui Neill Blomkamp, cum se preconiza, ar fi fost propagandă politică stângistă plus roboți. În loc de asta, episodul 5 (de fapt 1 cronologic) e mai mult o dramă filozofico-mistică despre uriași și religie, ceea ce e o tâmpenie, dar nu putem nega că e diferit de alea de dinainte.

Episodul șase, “Alien: Covenant” e o comedie despre oameni extrem de proști, și îl voi povesti acum ca să nu mai fie nevoie să se uite și altcineva la el. Continuă lectura „În spațiu nu te aude nimeni când te prăpădești de râs”

Sunt normală, am dat drumul piciorului lui Dumnezeu

În cazul în care titlul de mai sus provoacă vreo confuzie

Așadar: întreaga-mi viață pe care mi-o pot aminti, și care până acum numără vreo 25 ani din 29, am fost foarte slabă. Așa de slabă că n-aveam voie să donez sânge. Așa de slabă că era periculos să deschid umbrela când bătea vântul prea tare. Așa de slabă că probabil câinele meu cântărea mai mult decât mine. Așa de slabă că se întâmpla deseori ca uși automate cu senzori pe bază de greutate să nu se declanșeze când mă apropiam eu.

Dar toate acestea au luat sfârșit de câteva luni încoace, când am început să observ că nu-mi mai cad pantalonii de pe mine, ba chiar au început să se încheie cam greu. Și când am avut curiozitatea să mă cântăresc și să-mi calculez BîMîIul, am aflat cu stupoare că din SUBPONDERALĂ (ALERTĂ!) am devenit, pe nesimțite, NORMALĂ.

Acu, inițial n-am știut cum să reacționez, pentru că în general nu sunt normală în prea multe aspecte, după cum probabil ați observat deja. Dar erau vreo trei chestii care se cereau făcute, în ordine, și le-am făcut: Continuă lectura „Sunt normală, am dat drumul piciorului lui Dumnezeu”