Integrala André

Caseta mea cu Moșule ce tânăr ești, fotografiată la cea mai recentă vizită în patrie

Astă vară când am fost cu Gogu în vacanța portospaniolă, una din chestiunile de maximă importanță pe care le-am dezbătut a fost muzica pe care să o punem în mașina închiriată, și mai ales cum să punem respectiva muzică, pentru că Gogu e complet atehnic și paralel cu chestii gen Spotify care se conectează la mașină prin dinte albastru. Așa că până la urmă eu am pus muzică, ocazie cu care l-am chinuit pe Gogu cu o integrală André- formația preferată a tinereții mele fragede. În cele ce urmează, îi voi supune pe cei doi cititori și jumătate ai blogului la o tortură similară.

Presupun că mulți dintre dumneavoastră știu hiturile André: „Liberă la mare”, „Moșule, ce tânăr ești” (care nu se numește „Moșule, ce tânăr ești”), „Lasă-mă, papa, la mare”, „Rămâi și nu pleca” (care nu se numește „Rămâi și nu pleca”) și așa mai departe. De unde ar fi de înțeles concluzia necunoscătorilor că trupa André se ocupa numai cu ocazii sărbătorești și de vacanță, ca Ștefan Hrușcă, și ocazional cu pleonasme. Dar această concluzie ar fi una eronată, pentru că formația vocal-dansantă André a încercat cu degetul o gamă mai largă de mări și a demonstrat calități variate, după cum se poate constata trecând în revistă discografia lor și mai ales operele de la începutul carierei. De pildă:

André, fine observatoare ale problemelor sociale

Deși majoritatea pieselor André au ca subiect idile adolescentine, artistul nu poate ignora contextul socio-politico-economic în care aceste sentimente au înflorit, întocmai ca un trandafir crescând din noroi. În piesa “Metroul de noapte”, de pildă, tinerele naratoare nu sunt indiferente la sărăcia și atmosfera dezolantă a transportului în comun bucureștean: Continuă lectura „Integrala André”

Singurele alegeri care contează

Hirundo Rustica
Un candidat care nu vrea să dezbată

Ia mai dă-le în câini și pisici de alegeri prezidențiale, am descoperit via Feisbuc o votare mult mai de angajament, dat fiind că toți candidații sunt merituoși și arată bine în poze: Pasărea Anului 2020 în România. Se poate vota democratic până la sfârșitul lunii.

Candidații sunt:

    • Rândunica
    • Barza albă
    • Gâsca cu gât roșu, o opțiune exotică, nu locuiește la noi, posibil spion rus
    • Pelicanul creț
    • Codalbul, cu care probabil rândunica ar refuza dezbaterea față în față.

Cred că anul acesta vom avea un concurs și mai disputat decât anul trecut, când specia câștigătoare a fost cucuveaua”, a spus responsabilul de comunicare al SOR – Ovidiu Bufnilă.

Stai așa. A câștigat cucuveaua? Zice Ovidiu BUFNILĂ? Încep să bănuiesc că și la ăștia e cu pile și relații.

În alte țări, competiția Pasărea Anului e luată mult mai în serios, cu panouri electorale pe clădiri, editoriale persuasive („De ce votez cu pitulicea albastră, și așa ar trebui să votați și voi”), scandaluri de fraudă și așa mai departe. Și exact ca la toate alegerile, unii alegători nu sunt în stare să respecte opțiunile altora:

„Dacă alegi un păsăroi prost trebuie să te gândești ce spune asta despre tine”, a declarat un alegător care nu e de acord cu opțiunea partenerului său pentru porumbelul kereru.

32

Astăzi e ziua mea, zi frumoasă ca mine! Adicătelea e furtună și plouă.

Nu, serios, de fapt voiam să zic că în ultimul an sau cam așa am devenit convinsă că sunt o tipă mișto.

N-am un instagram cu selfiuri, nu mă opresc să mă uit în fiecare oglindă, dar când mă uit, îmi place ce văd. N-am nevoie să slăbesc, n-am nevoie să mă îngraș, n-am nevoie de o coafură cu brizbrizuri sau de-o cremă cu coenzima ABC350. I’m hot stuff, e clar, e OK, ridic din umeri, am timp berechet să mă gândesc la alte lucruri mai importante.

E o convingere ușor incorectă politic pentru traiul în societate, desigur. De exemplu bărbaților le place să facă complimente, dar dacă îi și crezi, sau răspunzi „știam!” nu mai e distractiv, atitudinea adecvată e una de mimoză îmbujorată care se ascunde după un evantai și șoptește: „cine, eu?” You don’t know you’re beautiful, that’s what makes you beautiful, zicea nu știu ce boyband al lui pește prăjit, validarea trebe să vină de la ei. Ba unii chiar se simt jigniți de tupeu-ți, simt nevoia să contrazică singuri ce-au zis în urmă cu cinci minute și să te informeze că de fapt ești urâtă și vai mama ta (am noroc că am doar 2 cititori și jumătate, altfel m-aș fi așteptat la 200 de comentarii în josul paginii care să mă informeze chiar acum că sunt de fapt urâtă și vai mama mea).

Cât despre femei, ele oftează, zic: „Sigur! Ai dreptate! Ce bine că ai încredere în tine! Ce-aș vrea să o am și eu!”,  apoi încep să vorbească din nou despre cele 50 de grame în plus imaginare de pe coapsa stângă sau despre cum au nasul deviat spre dreapta cu jumătate de grad.

Chiar m-a întrebat cineva: „Băi, Nadio, la cât ești de țăcănită și plină de paranoi și anxietăți, cum de n-o ai și p-asta cu aspectul fizic?”

Băi, o aveam, nu foarte mult, dar o aveam, dar acum nema. Serios. Nu știu de ce. Dar e tocmai la timp înainte să încep să îmbătrânesc.

Celelalte țicneli și paranoi au rămas tot acolo, dar parcă m-au mai lăsat în pace în ultima vreme. Am început să accept din ce în ce că e OK să exiști în momentul prezent fără să ai cine știe ce realizări sau aspirații mărețe, și că oamenii din jur care au bifat mai energic bornele vieții „normale” de adult nu-s mai fericiți, ba de multe ori chiar dimpotrivă.

Dacă aș fi în stare să-mi iau și permisul de conducere fără să mă abandoneze toți instructorii din Londra (m-a lăsat cu curu-n baltă și a doua instructoare, apropos- a zis că o doare spatele sau ceva, a anulat o lecție, apoi a dispărut ca măgarul în ceață) aș fi chiar mulțumită.

La mulți ani mie!