Doișpe ani de Nadiablog

It’s a party!

Astăzi se împlinesc doișpe ani de când gazda dumneavoastră Nadia a bloguit pentru prima oară (ceva văicăreală despre facultatea ei, FeJeSeCe, pe vremea când era jună studentă).

Blogul moare un pic (în sensul că e din ce în ce mai puțin citit și eu de asemenea scriu din ce în ce mai puțin), dar nu se predă, sunt hotărâtă să perseverez în greșeală până când s-o desființa WordPressu’. Când o să fiu mare artistă celebră (?) o să vă simțiți speciali că v-ați pierdut vremea p-aci, plus că tata mi-a zis că 2019 se aseamănă astrologic cu 2010, anul celor mai mari schimbări din viața mea, așa că cine știe ce ne așteaptă, rămâneți pe fir.

Ca de obicei, sugestii și reclamații despre conținutul și direcția blogului sunt binevenite, deși nu pot să garantez că o să ascult de ele. La mulți ani nouă!

O fată cuminte

Mă aflam acum ceva vreme la ziua de naștere a unei prietene, și stăteam la masă vizavi de o tanti mai în vârstă (prietenă cu mă-sa sărbătoritei, cred), care se holba la mine foarte intens. Și se holba, și se holba, o chestie extrem de neobișnuită în Anglia, unde oamenii nu se holbează la tine în mod ostentativ, e complet neenglezesc, așa că m-am holbat și eu la ea, m-am întins peste masă și am întrebat-o:

-Vreți să-mi spuneți ceva?

La care ea s-a holbat și mai abitir și a răspuns:

-Mă miram ce față de fată cuminte ai! Mă bucur că ești prietenă cu Gheorghița!*

*pseudonim de circumstanță, desigur. Continuă lectura „O fată cuminte”

Orice mare artist are o obsesie

Azi dimineață, eu și co-autorul am avut un mic eveniment de lansare pentru Little Cold la biblioteca publică din cartier, în prezența unui grup de cititori de vârstă adecvată cărora le-am și citit din poveste. Adică de fapt co-autorul a efectuat citirea propriu-zisă, eu am stat pe scaun lângă el încercând să nu mă lovească un atac de panică (am mai explicat că nu sunt foarte sociabilă, da?). Per ansamblu zic că a ieșit bine, nimeni n-a fugit din încăpere plângând, nici măcar eu.

Din program a făcut parte și povestea mea mai veche cu girafa, pentru că trebuia să umplem timpul cu ceva, dar cineva din public mi-a zis că e o poveste foarte mișto care ar trebui să fie și ea o carte, așa că acum pare-se o să fac o carte și cu girafa, film există deja, urmează probabil joc video, roman grafic și experiență VR. Girafa cu insomnie e adevărata capodoperă a vieții mele, moștenirea lăsată de mine generațiilor următoare, e fântâna la care mă întorc mereu, așa cum se întoarce Haruki Murakami la aceeași poveste despre un bărbat mediocru care ascultă jazz, gătește bine și are o pisică. Când voi muri, pe mormânt o să mi se scrie: „Aici zace Nadia B., autoarea Nemaiauzitei tragedii a girafei cu insomnie. V-am zis că sunt bolnavă!”

Titanic hip-hop

Aseară am vizionat un musical animat italienesc despre scufundarea Titanicului. Mă scuzați, poate nu vă interesează, dar a fost o experiență cu adevărat unică și simt nevoia să povestesc cuiva. Cred că sunt alt om acum.

Filmul se numește „Titanic- Legenda continuă”, ceea ce m-a confuzat de la început pentru că eu aveam vaga impresie că faza cu Titanicul a fost pe bune și că au murit niște oameni adevărați. Gogu a găsit DVD-ul foarte ieftin la un magazin de vechituri. Pe spatele DVD-ului scrie că e vorba despre „adevăratele aventuri ale Titanicului”, spre deosebire de alea false cu Leonardo DiCaprio pe care le-a văzut toată lumea, presupun. Iar ce s-a întâmplat cu adevărat e că cineva a văzut Titanicul cu Leonardo DiCaprio și s-a gândit: „E ok, dar are nevoie de mai mulți șoareci mexicani cântători, și eventual un câine care să răpăie ca Will Smith, și gata, e practic un film pentru copii”.

Deci da, pare-se că pe Titanic s-au aflat o mulțime de animale vorbitoare, cântătoare și îmbrăcate, care s-au îmbarcat pe o punte specială a animalelor vorbitoare, precum pasagerii umani, și semănau dubios de mult dar cu siguranță absolut accidental cu varii animale vorbitoare din filme Disney sau Disney-wannabe. Pongo și Perdita din 101 Dalmațieni au fost pe Titanic, gâștele cu bonetă din Pisicile Aristocrate au fost pe Titanic. Pe Titanic au fost și un grup de șoareci mexicani care cântau obsesiv următoarele versuri: Continuă lectura „Titanic hip-hop”

Am fost pițipoancă

Buffy intr-un maieu cu imprimeu de leopard
Idolu’ meu în materie de feșăn

Acum câteva seri, Gogu îmi arăta întru divertisment niște poze de la petrecerea lui de majorat cu colegii de liceu. Gogu a făcut liceul la Sf Sava, ăl mai liceu din București, un liceu cu tradiție, cu ștaif, cu olimpici, cu alumni de vază precum Adrian Năstase, Mircea Geoană și alți învinși ai alegerilor prezidențiale (învingătorul în aceste situații, nenea Traian Băsescu, a făcut liceul la Bacău). Ce mai, Gogu e din cu totul altă categorie socială decât mine, Sf Sava e un soi de Eton sau Harrow al României, nu?

Și uitându-mă eu la pozele alea din 1900 toamna cu adolescenți foarte beți, m-a frapat o chestie: fetele din Sava habar n-aveau să se îmbrace pentru o petrecere, mai ales pentru una de impact maxim precum un majorat. Toate erau în pantaloni lungi, în general blugi, și maieuțe sau tricouri în culori șterse, și pantofi comozi, și machiaj minim, și suprafețe minime de piele la vedere, practic era un soi de Maica Tereza Club acolo.

-Bă Gogu, am zis eu, gagicile de la voi n-aveau țoale de bairam? Uat dă fac iz dis? Continuă lectura „Am fost pițipoancă”