Mickey Mouse? No, Donald Duck!

donaldpostas

Iată că am un blog suficient de vechi încât să pot să-mi reciclez propriul conținut, de pildă acest articol scris în onoarea rățoiului Donald când aveam 21 (!) de ani. Azi e 9 iunie, ziua de naștere a lui Donald (a apărut pentru prima dată în filmulețul The Wise Little Hen în 1934). La mulți ani deci singurului Donald care contează, erou al clasei muncitoare și etern ghinionist. Și da, sunt în continuare fan Donald, iar colecția mea de benzi desenate s-a mărit simțitor între timp.

Nadia bate câmpii

Pentru că mi-am petrecut ziua de ieri (re)citind benzi desenate Disney de prin anii 1940, voi încheia seria amintirilor din copilărie care mă chinuie în ultima vreme cu o analiză literară comparativă profundă.
Aşadar, cinci motive pentru care Donald Duck merită să-l iubim mai mult decât pe Mickey Mouse:

1. Mickey e personajul principal. Deci e proiectat special ca să aibă parte de toată dragostea. El e eroul. Iar mie nu-mi place să mi se spună de cine să-mi placă. În schimb, Donald a fost inventat de oamenii de la studiourile Disney ca să preia toate defectele pe care eroul Mickey, devenit prea popular, nu le mai putea avea fără să-şi strice imaginea. Şi a rămas pe nedrept în umbra eroului.

Vezi articolul original 848 de cuvinte mai mult

Scurtă cugetare despre fotbal

Nu mă mai uitasem la fotbal de multă vreme, pentru că mi-am îndreptat atenția spre alte sporturi. De pildă, nu demult am fost în persoană la un meci de hochei al echipei locale Flăcările din Guildford, ocazie cu care am aflat și eu care sunt regulile- gen, câți jucători sunt în fiecare echipă, cât durează meciul, de ce se oprește jocul așa de des (din mai multe motive, dar pare-se că uneori e pentru că trebuie curățată gheața de sânge și măsele sărite), de ce se ia lumea la bătaie în sportul ăsta când pucul nici măcar nu e prin zonă („E hochei, Nadia, ce-are a face pucul cu bătaia?”), mă rog, am acumulat experiențe educative. Dar ieri seară m-am uitat la finala Cempiăns Lig. Și am avut revelația că asemenea evenimente de mare interes masculin seamănă totuși foarte mult cu o telenovelă, un produs cultural de mare interes în tinerețile Nadiei.

De pildă, s-a tot plâns în draci, minute în șir, în prim-planuri super strânse care nu se mai terminau: un fotbalist care plânge în prim-plan, îi curg mucii, cineva îl consolează, un spectator care plânge, alt spectator care plânge, un copilaș care plânge, înapoi la fotbalistul care plânge în timp ce iese de pe teren, minutele trec, faza a trecut de mult, dar iată! Avem iar o reluare cu fotbalistul care a făcut buba și plânge! Mi-amintește, de pildă, de secvența din Decepții în care Paulina și Carlos Daniel și-au declarat unul altuia iubirea prima dată pe holurile unui spital, și au plâns amândoi (tot în prim-plan, alternativ, minute în șir) pentru că iubirea lor nu putea fi, pentru că Carlos Daniel era însurat cu Paola, sora Paulinei. Și bineînțeles reluările sunt foarte importante și în telenovele, pentru că după pauza publicitară din mijlocul plânsului trebuie să ți se amintească unde ai rămas cu plânsul. Continuă lectura „Scurtă cugetare despre fotbal”

The C, the C, the open C

Nadia și Gogu, fericiți că au ajuns la plajă într-o zi în care toată lumea voia să ajungă la plajă

De ce se duce lumea la plajă?

Când te sui pe munte sau faci drumeții în natură, atracția mi se pare destul de evidentă: vezi natura și mai ai și satisfacția că ai suit muntele sau că ai mers nu știu ce distanță. Când te plimbi printr-un oraș, admiri arhitectură și te îmbibi de artă și cultură și alte alea. La plajă…să zicem că unii oameni înoată sau practică sau alte sporturi acvatice, dar majoritatea nu fac nimic. Adicătelea se pun pe niște prosoape pe nisip, cu burta sau cu fundul înspre soare, și chiar Nu Fac Absolut Nimic, toată ziua. Presupun că ideea e să te relaxezi și să te odihnești, dar dacă e vară și e sezon, orice plajă mai acătării la care are acces un cetățean de rând e supraaglomerată- nu prea ai cum să asculți valurile și să contempli marea în mod relaxant. În loc de asta, asculți chirăiturile unui plod căruia i-a dat frati-su cu nisip în ochi și contemplezi burțile păroase a sute de indivizi necunoscuți.

Cum îți tihnește? Cum poți să stai atâtea ore fără nici un fel de stimuli mentali? Care-i poanta? Continuă lectura „The C, the C, the open C”

A venit vacanța, cu trenul din Franța (?)

Când ești anxios trăiești într-o lume din ce în ce mai mică, îmi zice o psiholoagă

Până când în cele din urmă nu mai ai nici un pic de loc, ca într-o cușcă.

Eu nu vreau să ajung într-o cușcă

Așa că mă străduiesc să țin spațiul proptit deschis cât de cât

Și iată, plec iarăși în vacanță

Deși nu-mi plac vacanțele decât ca marmelada din Alice prin oglindă:

Vacanță mâine și vacanță ieri (mai ales ieri, ca să spun povești despre ele), niciodată azi.

Iată toate lucrurile care ar putea să meargă prost:

  1. Un atac terorist care să mă omoare, sau dezmembreze parțial, sau paralizeze, sau orbească, sau desfigureze

Sau pe Gogu pe care l-am obligat să vină cu mine deși nici lui nu-i plac vacanțele

(Deci soarta lui ar fi numai vina mea, și nu m-ar ierta)

(Mergem în Franța, unde asemenea lucruri par să se întâmple cam des

Și am și visat odată că mă împușcau niște teroriști în fața catedralei Notre-Dame

Eu strigam: Nu mă împușcați, e așa frumos afară) Continuă lectura „A venit vacanța, cu trenul din Franța (?)”