Sunt normală, am dat drumul piciorului lui Dumnezeu

În cazul în care titlul de mai sus provoacă vreo confuzie

Așadar: întreaga-mi viață pe care mi-o pot aminti, și care până acum numără vreo 25 ani din 29, am fost foarte slabă. Așa de slabă că n-aveam voie să donez sânge. Așa de slabă că era periculos să deschid umbrela când bătea vântul prea tare. Așa de slabă că probabil câinele meu cântărea mai mult decât mine. Așa de slabă că se întâmpla deseori ca uși automate cu senzori pe bază de greutate să nu se declanșeze când mă apropiam eu.

Dar toate acestea au luat sfârșit de câteva luni încoace, când am început să observ că nu-mi mai cad pantalonii de pe mine, ba chiar au început să se încheie cam greu. Și când am avut curiozitatea să mă cântăresc și să-mi calculez BîMîIul, am aflat cu stupoare că din SUBPONDERALĂ (ALERTĂ!) am devenit, pe nesimțite, NORMALĂ.

Acu, inițial n-am știut cum să reacționez, pentru că în general nu sunt normală în prea multe aspecte, după cum probabil ați observat deja. Dar erau vreo trei chestii care se cereau făcute, în ordine, și le-am făcut: Citește în continuare „Sunt normală, am dat drumul piciorului lui Dumnezeu”

wtf nu știu ce să zic

runningman
Dacă până și filmele lui Șvarțănegăr au ajuns să sune profetic

Îmi scrie cineva, imediat după Ordonanța Treișpe și începerea protestelor pe scară largă în România:

„Buna…scrie despre cei plecati din tara..sau mai bine convinge-i pe cei ce pleaca sau au de gand, sa nu o faca…deoarece…si aici intervii tu…cam greu de gasit motive in zilele astea….”

OK, programul de dedicații s-a încheiat, și oricum am zis că nu primesc indicații despre unghiul de abordare, și oricum am mai scris despre plecat vs ne-plecat din patrie… dar nu despre asta e vorba, nu? De atâta lucru mă prind și eu. Expeditorul mă îndeamnă, cred, să zic și io ceva despre ce se-ntâmplă zilele astea, direct sau indirect, chit că de miercuri încoace i-o mai fi trecut pesimismul și lui, ținând cont că România e acum lăudată în toată presa străineză pentru mișcarea populară.

Spre dezamăgirea, probabil, a nimănui, n-am nimic coerent de zis: de când cu Brexit și apoi Trump și alte dezintegrări politice mondiale trăiesc într-un soi de atac de panică continuu, și prin ceața anxietății insomniace, în care zilele se amestecă între ele, evenimentele de-acasă, văzute internetic de la distanță, îmi induc și mai multă frică, în loc de euforia pe care par s-o simtă prietenii și cunoștințele care-s la proteste. Te duci și tu în Londra, pentru că solidaritate? mă întreabă cineva. Nu, pentru că anxietate, zic eu, și așa e, dar parcă mai e și altceva, un gol în stomac, nu mi-e clar ce. Așa că n-am nimic de zis despre nimic, nu înțeleg, I am not OK.

Încep livrarea articolelor la cererea publicului curând, rămâne cum am stabilit, dar mai întâi trebuie să dorm.

Alegeri fără comuniști, fără nomenclatură

Stimați doi cititori și jumătate!

Vă mulțumesc pentru urările de bine primite cu ocazia măreței aniversări de zece ani, și pentru sugestii (explicație AICI). Carevasăzică am primit următoarele propuneri de postări pentru Nadiablog:

-cineva a zis: „scrie despre Nadia”. Și-atât. Acu, nu știu dacă acest cititor a ratat cumva precedenții 10 ani, dar în general numai asta fac, deci presupun că e o încurajare să o țin tot așa. În afara cazului în care e vorba de altă Nadie? Aș putea scrie despre altă Nadie, de ce nu.

Alte Nadii
Alte Nadii

Citește în continuare „Alegeri fără comuniști, fără nomenclatură”

Zece ani de Nadiablog: felicitări mie, mulțumiri și cadou pentru cei doi cititori și jumătate

Nadia când avea vârsta pe care o are blogul ei acum, cu câinele Caius Bruno Horia Codiță Ciorăpel.
Nadia când avea vârsta pe care o are blogul ei acum, cu câinele Caius Bruno Horia Codiță Ciorăpel.

Stimați doi cititori și jumătate! Astăzi se împlinesc 10 (zece) ani de când Nadia bate câmpii.

Când am început această activitate internetică, eram o jună timidă și tăntăloaică aflată la o vârstă cu prefixul 1. În cei 10 (zece!) ani care-au zburat de când am postat prima dată o văicăreală despre FejeSeCe pe Yahoo360, blogul mi-a fost de folos profesional în mai multe ocazii, am cunoscut oameni interesanți pe care altminteri nu i-aș fi cunoscut, ba am avut și un articol viral absolut din greșeală. Blogăritul m-a încurajat să mă apuc iar de desenat, să scriu mai bine, să nu renunț la ideea că într-o zi o să trăiesc din ceea ce-mi place cu adevărat să fac- scop spre care fac pași mici de multă vreme. Pe scurt, blogul e o chestie foarte mișto în viața mea, și pot să zic că nici nu-mi mai amintesc cum era fără el (parcă aveam un jurnal pe hârtie?)

Pe această cale, aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care trec p-aici și își pierd vremea cu bătăile mele de câmpi. Vă mulțumesc, carevasăzică! Și iată, vă ofer un cadou nu foarte substanțial (nu-s blogăriță cu ștaif, să pot oferi vouchere la Sephora sau ceva de genu’ ăsta):

De-a lungul vremii, unii cititori, cunoscuți mie sau nu, mi-au mai sugerat despre ce să postez și despre ce să nu postez, dar eu nu i-am ascultat niciodată, pentru că aici ne aflăm într-o Nadiadictatură, nicidecum vreo democrație. Cu această ocazie aniversară, însă, puteți, în premieră absolută, să-mi spuneți despre ce să scriu!

Reguli:

  1. Pun la bătaie 4 articole cu dedicație, câte unul în fiecare săptămână din februarie. Propuneți un subiect în comentarii, sau în formularul de mai jos. Puteți să cereți și un desen sau bandă desenată scurtă.
  2. Nu-mi propuneți să fac reclamă la o firmă sau un produs, let’s keep it non-commercial. În rest, orice vă trece prin cap: filme, cărți, teve, chestii din România, chestii din UK, politică, un subiect la modă la știri, o întrebare filozofică pentru mine, etcetera.
  3. Spuneți-mi despre ce să scriu, nu cum să scriu. Exemplu: „scrie despre Donald Trump”, nu „scrie că Donald Trump e cel mai sexi bărbat din univers”.

Asta-i tot. Dacă primesc mai mult de 4 propuneri (greu de crezut, ținând cont că am doar 2 cititori și jumătate), supunem la vot dup-aia. Dacă nu primesc nici o sugestie, o să postez în continuare ce mă taie capul.

La mulți ani bătăilor de câmpi!

UPDATE Spre surprinderea mea, am primit deja mai mult de 4 sugestii! Danke schoen pt mesaje. Mai lăsăm invitația deschisă până joi și după aia o să le supunem la un vot de departajare.

Barbie plus Midge egal love

b-still-04

Parcă Midge o chema pe prietena roșcată a lui Barbie, nu? Eu așa țin minte din revistele cu Barbie pe care le colecționam când eram mică (după cum se vede treaba, am trecut prin toate stadiile pasiunii pentru trenduri culturale uberfeminine: Barbie, Sailor Moon, Spice Girls, Andre, Britney Spears). În orice caz, am luat un interviu unui băiat care-a făcut un filmuleț animat foarte distractiv, în care Barbie e lesbiană și-l părăsește pe plicticosul de Ken (după ce mai întâi îl omoară în tot felul de vise și fantasme lynchiene.) Citiți AICI. 

De fapt, Ken a fost întotdeauna cam în plus, dacă stau să mă gândesc bine. Și-a dorit cineva vreodată un păpușoi Ken? Viața păpușească a lui Barbie se învârte în întregime în jurul altor fete și femei de plastic (conform foto-benzilor desenate din revistele mele, surse aprobate de producător și deci demne de încredere): surorile ei Skipper, Stacie și Kelly (habar n-aveați că Barbie are 3 surori, eh?), prietenele ei Midge și Teresa, și varii femei care mai apăreau pe la cele 1457 de joburi la care se pricepe Barbie. Iubitul ei de plastic e acolo doar ca să confirme că Barbie e o Fată Normală și Social Acceptabilă, cu Interese Normale. Altminteri, sincer, cine și-ar pierde vremea jucându-se cu Ken? Nici măcar Barbie nu vrea să se joace cu Ken.