Nadia la școala de șoferi, episodul 4

Dacă printre cei doi cititori și jumătate se află oameni care nu erau cititorii Nadiei acum unșpe ani, sau pur și simplu oameni care nu se gândesc zi și noapte la blogul Nadiei ca să și-l graveze în memorie, ei se vor întreba: stai, deja episodul 4? Unde sunt episoadele unu, doi și trei?

Ei bine, ele au fost scrise în 2007, când Nadia era foarte tânără și acțiunea se petrecea în România, cu doi instructori masculi (primul dintre ei destul de traumatizat de interacțiunea cu Nadia), o Dacie veche și un Citroen C3. Deznodământul, la vremea aceea, a fost că Nadia a terminat lecțiile pe care le plătise și tot nu ținea mașina dreaptă, așa că de examen nici nu putea fi vorba, dar nici bani de alte lecții nu mai erau. Iată-ne acum în anno domini 2018, când instructoarea e o femeie posibil mai tânără decât Nadia și acțiunea se petrece în altă țară unde totul e invers, inclusiv condusul. Continuă lectura „Nadia la școala de șoferi, episodul 4”

Moment muzical

Că tot vorbeam de chestiuni copilărești: tata mi-a trimis această înregistrare din negurile timpului ca să-mi spulbere una din iluziile cu care am trăit toată viața, și anume că atunci când eram mică aveam o voce de îngeraș adorabil pogorât din rai, cu care încântam pe toată lumea. Țineam minte, de pildă, că am învățat să cânt Silent Night la vârsta grădiniței și că am fost mult-lăudată. Pentru că aveam o voce de îngeraș, nu? Nu?

Ei bine, nu, pare-se că aveam mai degrabă vocea Scufiței Roșii din 2 Stupid Dogs, iar adulții din jur mă tot puneau să cânt pentru că se căcau pe ei de râs. Acum înțeleg de ce n-am făcut nici o sfârâială la Tip Top Minitop (în afară de faptul că m-am speriat de Mihalea și-am început să plâng).

Totuși, ținând cont că memorasem versurile fonetic ca Bela Lugosi, fără să le pricep, pronunția e OK, zic io.

Mickey Mouse? No, Donald Duck!

donaldpostas

Iată că am un blog suficient de vechi încât să pot să-mi reciclez propriul conținut, de pildă acest articol scris în onoarea rățoiului Donald când aveam 21 (!) de ani. Azi e 9 iunie, ziua de naștere a lui Donald (a apărut pentru prima dată în filmulețul The Wise Little Hen în 1934). La mulți ani deci singurului Donald care contează, erou al clasei muncitoare și etern ghinionist. Și da, sunt în continuare fan Donald, iar colecția mea de benzi desenate s-a mărit simțitor între timp.

Nadia bate câmpii

Pentru că mi-am petrecut ziua de ieri (re)citind benzi desenate Disney de prin anii 1940, voi încheia seria amintirilor din copilărie care mă chinuie în ultima vreme cu o analiză literară comparativă profundă.
Aşadar, cinci motive pentru care Donald Duck merită să-l iubim mai mult decât pe Mickey Mouse:

1. Mickey e personajul principal. Deci e proiectat special ca să aibă parte de toată dragostea. El e eroul. Iar mie nu-mi place să mi se spună de cine să-mi placă. În schimb, Donald a fost inventat de oamenii de la studiourile Disney ca să preia toate defectele pe care eroul Mickey, devenit prea popular, nu le mai putea avea fără să-şi strice imaginea. Şi a rămas pe nedrept în umbra eroului.

Vezi articolul original 848 de cuvinte mai mult

Scurtă cugetare despre fotbal

Nu mă mai uitasem la fotbal de multă vreme, pentru că mi-am îndreptat atenția spre alte sporturi. De pildă, nu demult am fost în persoană la un meci de hochei al echipei locale Flăcările din Guildford, ocazie cu care am aflat și eu care sunt regulile- gen, câți jucători sunt în fiecare echipă, cât durează meciul, de ce se oprește jocul așa de des (din mai multe motive, dar pare-se că uneori e pentru că trebuie curățată gheața de sânge și măsele sărite), de ce se ia lumea la bătaie în sportul ăsta când pucul nici măcar nu e prin zonă („E hochei, Nadia, ce-are a face pucul cu bătaia?”), mă rog, am acumulat experiențe educative. Dar ieri seară m-am uitat la finala Cempiăns Lig. Și am avut revelația că asemenea evenimente de mare interes masculin seamănă totuși foarte mult cu o telenovelă, un produs cultural de mare interes în tinerețile Nadiei.

De pildă, s-a tot plâns în draci, minute în șir, în prim-planuri super strânse care nu se mai terminau: un fotbalist care plânge în prim-plan, îi curg mucii, cineva îl consolează, un spectator care plânge, alt spectator care plânge, un copilaș care plânge, înapoi la fotbalistul care plânge în timp ce iese de pe teren, minutele trec, faza a trecut de mult, dar iată! Avem iar o reluare cu fotbalistul care a făcut buba și plânge! Mi-amintește, de pildă, de secvența din Decepții în care Paulina și Carlos Daniel și-au declarat unul altuia iubirea prima dată pe holurile unui spital, și au plâns amândoi (tot în prim-plan, alternativ, minute în șir) pentru că iubirea lor nu putea fi, pentru că Carlos Daniel era însurat cu Paola, sora Paulinei. Și bineînțeles reluările sunt foarte importante și în telenovele, pentru că după pauza publicitară din mijlocul plânsului trebuie să ți se amintească unde ai rămas cu plânsul. Continuă lectura „Scurtă cugetare despre fotbal”

The C, the C, the open C

Nadia și Gogu, fericiți că au ajuns la plajă într-o zi în care toată lumea voia să ajungă la plajă

De ce se duce lumea la plajă?

Când te sui pe munte sau faci drumeții în natură, atracția mi se pare destul de evidentă: vezi natura și mai ai și satisfacția că ai suit muntele sau că ai mers nu știu ce distanță. Când te plimbi printr-un oraș, admiri arhitectură și te îmbibi de artă și cultură și alte alea. La plajă…să zicem că unii oameni înoată sau practică sau alte sporturi acvatice, dar majoritatea nu fac nimic. Adicătelea se pun pe niște prosoape pe nisip, cu burta sau cu fundul înspre soare, și chiar Nu Fac Absolut Nimic, toată ziua. Presupun că ideea e să te relaxezi și să te odihnești, dar dacă e vară și e sezon, orice plajă mai acătării la care are acces un cetățean de rând e supraaglomerată- nu prea ai cum să asculți valurile și să contempli marea în mod relaxant. În loc de asta, asculți chirăiturile unui plod căruia i-a dat frati-su cu nisip în ochi și contemplezi burțile păroase a sute de indivizi necunoscuți.

Cum îți tihnește? Cum poți să stai atâtea ore fără nici un fel de stimuli mentali? Care-i poanta? Continuă lectura „The C, the C, the open C”