Io am fost copilul ăla nebătut despre care e vorba în propoziție. Sau, în orice caz, nebătut suficient- îmi amintesc vag două-trei ocazii în care maică-mea mi-a tras o palmă, dar cred că am făcut atâta tămbălău încât probabil tot ea a ieșit mai traumatizată din incident. În fine, ideea de bază e că bătaia nu era modus operandi în educația mea, nu mă gândeam la bătaie, nu mă așteptam la bătaie, nu mi-era frică de bătaie, nu eram bătută din principiu și treaba asta era rușinea înfiorătoare pe care maică-mea trebuia s-o poarte în societate (peste rușinea de bază că era divorțată.)
Pentru că era evident pentru toată lumea că are de-a face cu un copil nebătut. În materie de acțiuni propriu-zise, n-am comis niciodată cine știe ce trăznăi, nu băgam degetele în priză, nu spărgeam vaze și farfurii, nu stricam, nu mă îndepărtam din perimetrul indicat și așa mai departe. Dar aveam tot soiul de revendicări, păreri și emoții intense exprimate prin viu grai, or, cum zice proverbul românesc, gura bate curul- așadar gura mea ar fi trebuit să rezulte în bătaie asupra propriului cur. Dar nu rezulta. De asemenea zice proverbul românesc: copilul trebuie doar să-l vezi, nu să-l și auzi, iar eu mă făceam auzită de numa-numa. Și maică-mea tot nu mă bătea cât și cum trebuia. Continuă lectura „Un copil nebătut”
