Moment muzical

Că tot vorbeam de chestiuni copilărești: tata mi-a trimis această înregistrare din negurile timpului ca să-mi spulbere una din iluziile cu care am trăit toată viața, și anume că atunci când eram mică aveam o voce de îngeraș adorabil pogorât din rai, cu care încântam pe toată lumea. Țineam minte, de pildă, că am învățat să cânt Silent Night la vârsta grădiniței și că am fost mult-lăudată. Pentru că aveam o voce de îngeraș, nu? Nu?

Ei bine, nu, pare-se că aveam mai degrabă vocea Scufiței Roșii din 2 Stupid Dogs, iar adulții din jur mă tot puneau să cânt pentru că se căcau pe ei de râs. Acum înțeleg de ce n-am făcut nici o sfârâială la Tip Top Minitop (în afară de faptul că m-am speriat de Mihalea și-am început să plâng).

Totuși, ținând cont că memorasem versurile fonetic ca Bela Lugosi, fără să le pricep, pronunția e OK, zic io.

Noua ordine mondială a lui Igăl Pigăl

Nu-mi amintesc exact ce produse culturale consumam eu când eram foarte jună, în afară de programul de desene animate Leka nost detsa de la televiziunea bulgară (care includea capodopere precum varianta rusească de Tom și Jerry “Nu pogodi”, și-mi plăcea din cale-afară). Emisiunile pentru copii de pe canalele românești le găseam, în general, tâmpe și eram mereu gata să declar că sunt prea deșteaptă pentru ele, așa că nu am o gamă largă de cunoștințe în domeniu, dar în ultima vreme, în mod neașteptat, m-am familiarizat cu un serial britanic pentru copii foarte mititei, prin intermediul fanei lui nr 1, fetița unei prietene.

Și când zic că m-am familiarizat, vreau să zic că mă trezesc, eu, om serios, adult și cu loc de muncă, fredonând când ți-e lumea mai dragă un cântecel obsedant care mi s-a înșurubat în creier:

“Da, mă cheamă Igăl Pigăl,
Igăl Pigăl, Pigăl Pigăl Pigăl
Da, mă cheamă Igăl Pigăl,
Igăl Pigăl, Pigăl Pigăl Pigăl!”

Atât. Ăsta e tot cântecul. Dar are avantajul că se poate repeta de oricâte ori, nu ești în pericol să încurci strofa I cu strofa a II-a sau ceva. Continuă lectura „Noua ordine mondială a lui Igăl Pigăl”

GALBEN

Intr-adevar o vara incendiara, doamnelor si domnilor. Toate parcurile, gradinile, gazoanele si gazonasele din Londra s-au colorat in nuanta galben-parjol cat vezi cu ochii, intr-o tara care de obicei e verde si in miezul iernii. In Hyde Park, mai multe petice ofilite amarate isi cer scuze ca n-au inflorit „din cauza vremii neprielnice”, prin intermediul unor afise care contin si poze cu florile care ar fi trebuit sa se prezinte la apel. Luna iunie fu cea mai secetoasa din intreaga istorie meteorologica a Marii Britanii, si iulie a continuat-o in aceeasi directie. Englezii nu prea le au cu aerul conditionat (asa cum nu le au nici cu lopetile pentru dat zapada iarna, si patineaza neajutorati in fata propriei case ori de cate ori se petrece un mic inghet), dar in orice incapere e prezent acum un marait de ventilator, sau mai multe, de nu se mai aude om cu persoana. „Mai tine minte cineva cum arata iarba?” intreaba un om pe Feisbuc.

Deci da, continui sa vorbesc despre vreme! Desi la inceput m-am bucurat tare de aceasta vara cu adevarat varatica, a inceput sa capete, incet-incet, o aroma vag sinistra, poate pentru ca sunt atatea stiri despre incendii spontane prin alte parti, poate pentru ca trec prin cea mai nasoala anxietate/depresie pe care mi-o pot aminti. Ma simt foarte nasol si fizic si psihic si chiar si soarele asta continuu a devenit apasator, nitelus ireal. O sa ma ascund sub o palarie pana imi trece, daca mi-o trece.

Cu fundu-n două luntrii, part deux

Născut la Lugoj, deci român get-beget, nu? Nu? Nu?

În ultima vreme mă gândeam destul de mult la ce-nseamnă să faci parte dintr-o anumită nație sau alta, din varii motive: pentru că tovarășul meu de viață Gogu și o prietenă tot româncă și-au luat cetățenia britanică de curând, pentru că și eu mă gândesc să candidez la ea, pentru că îs plecată din România de (din ce în ce mai) mulți ani, pentru că naționalisme vânjoase de tot soiul sunt foarte la modă peste tot în lume, etcetera, etcetera.

Nu demult, vorbeam despre asta cu o prietenă, adică mai precis eu îi povesteam diversele mele bălăreli filozofice.

-Dacă aș reuși să iau cetățenia britanică, britanicii m-ar accepta drept britanică în general? Nu pare foarte probabil, am enunțat eu o dilemă (despre care am și blogărit de curând.)

-A, în nici un caz, a răspuns prietena mea. Sigur că n-or să te accepte. N-o să fii niciodată britanică, poți să ai și enșpe diplome și patalamale care să zică chestia asta. Nu-ți mai bate capul, nu înseamnă nimic. E doar o chestie legală de care ai nevoie că să trăiești liniștită. Continuă lectura „Cu fundu-n două luntrii, part deux”

Se-ntoarce acasă! Nu se-ntoarce acasă! Se-ntoarce acasă! Nu se-ntoarce acasă!

Cine, dom’le, cine nu se poate hotărî dacă se-ntoarce acasă ori ba?

Nu Lassie, ci fotbalul. Adică Fotbalul. Pentru că fotbalul a fost inventat în Anglia (asta dacă nu cumva a fost inventat în Scoția? Dar cine-și mai pierde vremea cu asemenea detalii?). Așadar, când Anglia câștigă ceva la fotbal, fotbalul se întoarce acasă, da? Da? V-ați prins? Da?

Dacă mi-ar fi dat cineva un pui de găină pentru fiecare ocazie când am auzit propoziția FOTBALUL SE ÎNTOARCE ACASĂ de când a început Cupa Mondială, aș avea acum un număr impresionant de pui de găină în posesie cu care să încep o afacere fulminantă în avicultură. Pentru că FOTBALUL SE ÎNTOARCE ACASĂ s-a auzit zilele astea pe aici aproape la fel de mult ca SORRY. Aproape. Să nu exagerăm, suntem totuși în Anglia. Continuă lectura „Se-ntoarce acasă! Nu se-ntoarce acasă! Se-ntoarce acasă! Nu se-ntoarce acasă!”