Strada României, colț cu Carmen Sylva

Anul ăsta, cu ocazia tradiționalei vacanțe de vară prin Țara lui Cănuță Om Sucit, m-am întors în Snowdonia, în nordul Țării Galilor, pe unde mai fusesem acum câțiva ani după Crăciun în speranța naivă că numele regiunii ar putea indica ceva zăpadă iarna. Bineînțeles că zăpadă n-a fost, dar am avut în schimb ploaie cu găleata, și majoritatea atracțiilor cultural-turistice erau închise (cu excepția teatrului celui mai multitasking păpușar din lume), așa că iată-mă revenind în miezul verii, ocazie cu care am dat o fugă și-n insula vecină Anglesey, ale cărei maluri sunt desemnate Zonă Naturală de Mare Frumusețe de către specialiștii în asemenea chestiuni, oricine ar fi ei.

Ne-am cazat în Llandudno (se pronunță thlandidno? cred?), un orășel drăguț pe malul mării, la marginea parcului național Snowdonia. Numele galeze sunt un exercițiu interesant de empatie: când dai cu ochii de ele ca ne-galez, te simți, probabil, cum se simte un om cu dislexie tot timpul. Scrise, par rezultatul unei plimbări pisicești pe o tastatură nesupravegheată. Când le citești, trebuie să înveți pe dinafară niște reguli complet noi de asociere dintre litere și sunete, care n-au nici o logică pentru cineva crescut, să zicem, cu fonetica limbii române (sau engleze). Am trecut prin Llanfairpwllgwyngyll, de exemplu, și când am văzut numele localității pe ecranul GPS-ului am crezut inițial că avem o defecțiune tehnică. N-aș fi în stare să-mi citesc propriul articol de azi cu glas tare, pentru că habar n-am cum se citește Llanfairpwllgwyngyll. Citește în continuare „Strada României, colț cu Carmen Sylva”

Sfatul Doctorului (din 1935)

În timp ce mă aflam în insula galeză Anglesey (despre care voi povesti mai multe în zilele ce urmează) și așteptam mâncarea într-un restaurant pe malu’ mării, am răsfoit o carte veche și de demult, oferită de local întru divertisment. Volumul cu pricina, un ghid al bolilor și tratamentelor de tot felul, scris, cică, de medici după ultimul răcnet al științei britanice din 1935, s-a dovedit foarte interesant pentru o ipohondră simultan pasionată de istorie ca mine, și m-am gândit să împărtășesc câteva dintre revelațiile acestei călătorii în timp, în cazul în care vreunul dintre cei 2 cititori și jumătate are nostalgii pentru vremurile de demult, când iarba era mai verde.

În ciuda organizării nițeluș dubioase a cărții (care cataloga simptome și boli de-a valma, cu tumori și pelagră lângă bătături la picior și dureri de cap), am reușit să aflu următoarele: Citește în continuare „Sfatul Doctorului (din 1935)”

Păcănele și pescăruși

Toată lumea din jurul meu a fost în Norfolk vara asta, sau va fi în Norfolk, sau e în Norfolk chiar acum. Pentru amatorii de vacanțe în Englezia, Norfolk e musai de vizitat, și majoritatea oamenilor care mi-au vorbit despre acest comitat se întorc acolo an de an. Ah, Norfolk! Cel mai mișto dintre locurile de vacanță englezească!

Weekendul trecut am trecut și eu prin Norfolk, dar nu pot să zic că m-a impresionat din cale-afară (nu se compară cu Cea Mai Frumoasă Insulă), deși partea cu „englezească” e sigur adevărată: n-am mai văzut niciodată atâtea steaguri ale lui Sf Gheorghe în același perimetru, nici măcar în preajma referendumului brexitesc. E posibil ca nici măcar să nu existe în Londra atâtea steaguri ale lui Sf Gheorghe. În Norfolk, campania pentru identitate națională englezească nu se încheie niciodată. Citește în continuare „Păcănele și pescăruși”

Aici ar trebui să fie o glumă cu țapi

Din ciclul „Ce desene animate a mai văzut Nadia”: am scris (în engleză) despre un documentar parțial animat care are ca subiect un nene foarte șmecher. La începutul secolului 20, în Kansas (și apoi și prin alte părți), acest cetățean, pe numele lui Brinkley, a convins o groază de bărbați că îi vindecă de impotență printr-un transplant cu testicule de țap. Cu banii pe operații, și-a făcut spitale, niște posturi de radio inovatoare care au popularizat muzica country, precum și vile cu svastici pe fundul piscinei (era fan Hitler).

Sincer, și-n zilele noastre se vând tot felul de leacuri-minune tâmpite, dar măcar Brinkley ăsta a găsit unul amuzant.

În spațiu nu te aude nimeni când te prăpădești de râs

O chestie pe care o apreciez la filmele cu Alien e că fiecare încearcă să facă ceva cât de cât diferit, indiferent de calitatea rezultatului. Sigur, în esență au aceeași poveste, “un grup de oameni se întâlnește cu un extraterestru care arată ca un organ genital uriaș, extraterestrul îi violează și inseminează, oamenii petrec tot restul filmului în chinurile facerii altor extratereștri”. Dar ca gen de film și ambiții, sunt diferite: horror, film de acțiune, thriller depresiv, etc., iar dacă episodul 5 i s-ar fi dat lui Neill Blomkamp, cum se preconiza, ar fi fost propagandă politică stângistă plus roboți. În loc de asta, episodul 5 (de fapt 1 cronologic) e mai mult o dramă filozofico-mistică despre uriași și religie, ceea ce e o tâmpenie, dar nu putem nega că e diferit de alea de dinainte.

Episodul șase, “Alien: Covenant” e o comedie despre oameni extrem de proști, și îl voi povesti acum ca să nu mai fie nevoie să se uite și altcineva la el. Citește în continuare „În spațiu nu te aude nimeni când te prăpădești de râs”