Rămâne cum am stabilit

De-a lungul vieții, mi-am imaginat propriul viitor în numeroase și diferite feluri, unele gri, altele frumos colorate. M-am imaginat într-o gamă largă de meserii, m-am imaginat înconjurată de prieteni, paria societății, iubită, singură, cu pisici, cu câini, m-am imaginat moartă la 20 ani precum și trăind până la adânci bătrâneți. În momentele de optimism, m-am imaginat celebră, bogată, autoarea unei amprente de neșters pe istoria umanității. În clipele de depresie, m-am imaginat bolnavă, părăsită, ratată, săracă, dormind pe străzi. M-am imaginat în alte țări și în varii epoci istorice. Am o imaginație destul de energică. O singură chestie nu m-am imaginat niciodată, nici măcar din greșeală, și anume mamă.

Asta nu-i împiedică, desigur, pe alți cetățeni să mă vadă în această postură.  Am avut până acu cel puțin o duzină de copii imaginari, implantați de rude, prieteni, cunoștințe, colegi de serviciu, potențiali angajatori, tipi cu care eram la prima întâlnire și care în felul ăsta și-au distrus orice perspectivă pentru o a doua, în fine, tot felul de oameni preocupați de fericirea mea. Citește în continuare „Rămâne cum am stabilit”

La cererea publicului: Quarter-life crisis

anigif_enhanced-9150-1416940706-1_preview

Cererea inițială pentru acest subiect suna cam așa: „Nadia, mă confrunt cu un quarter-life crisis momentan, tu ai avut așa ceva? Și cum te-ai descurcat?” Ceea ce e o întrebare oarecum redundantă, având în vedere că viața mea e un soi de criză existențială perpetuă, care a-nceput de când mi-am dat seama că exist. Sigur că am avut-o și p-asta, nu sunt convinsă că s-a terminat.

Mi se pare totuși că delimitarea crizelor existențiale pe criterii de vârstă e o capcană, încă o chestie care ne închide în cutiuțe previzibile. La cinșpe ani e OK să ai criza adolescenței pentru că îți tropăie hormonii. La douășcinci de ani e OK să ai criza tânărului adult dezorientat. La patrușcinci de ani e OK și normal să ai criza vârstei de mijloc. După șaișcinci de ani încolo e OK să ai criza bătrânului căruia i se apropie funia de par. E oareșce condescendență în ideea asta că toate crizele sunt etape acceptabile și inevitabile, ca părul de pe corp și măseaua de minte, și că o s-o depășești pe fiecare dintre ele când e cazul, ca să treci la următoarea, nu te îngrijora, nu e mare lucru. Și-n felul ăsta toate întrebările pe care ți le pui în timpul crizei existențiale respective nu mai merită răspuns, pentru că oricum au trecut prin capul tuturor la un moment dat, așa trec ele, și până la urmă îți vezi de treabă și faci și tu ce face toată lumea și asta e. Citește în continuare „La cererea publicului: Quarter-life crisis”

Oare am uitat aragazul aprins?

ruben-leaves-frederic-siegel_-still2
„Ruben Leaves”, regia Frederic Siegel

Din ciclul: „Articole despre animație pe care nu le cere nimeni, dar Nadia vi le oferă oricum”: am văzut la festivalul Encounters în Bristol, astă-toamnă, un filmuleț despre un băiat căruia îi aleargă prin creier tot felul de fantezii morbide despre ce se-ntâmplă cu casa lui cât e el plecat la muncă. „Ah, un tovarăș într-ale suferințelor anxioase!” mi-am zis. Și-am făcut un interviu cu autorul, CITIȚI AICI.

Fantoma are cămașă verde

Am auzit și citit din mai multe părți că România o ia razna într-o direcție super naționalisto-ortodoxo-retrogradă țăcănită, sau, mă rog, mai mult ca de obicei. Trebuie să cred lumea pe cuvânt, eu nu-s acolo, dar dacă a ajuns Elena Udrea să citească din Biblie e clar că se-ntâmplă ceva, rezon. Și legat de asta, mi-au venit în minte următoarele:

Cât am trăit în țara-mi natală am auzit o groază de discuții despre fantoma și/sau greaua moștenire a comunismului, în toate formele posibile, fantoma comunismului în enșpe emisiuni, articole, cărți, filme, dezbateri. Ceaușescu n-a murit, ne veghează îndârjit, etcetera. Ceea ce e normal. Adică na, e vorba de o chestie care a durat vreo 50 de ani și a nenorocit viețile mai multor generații. Ar fi ciudat dacă Nu ne-ar bântui o fantomă comunistă. (Mi-am imaginat întotdeauna fantoma asta cu fața unei secretare sau funcționare din alea care sunt mereu scârbite că trebuie să stea de vorbă cu tine.)

Da’ dacă stau să mă gândesc bine fantoma aia nu mi s-a părut în general a fi una ideologică. Sigur, regimul lui Ceașcă e bine înrădăcinat, cu tot cu șpaga, corupția, pilele, pupincurismul, incompetența, delăsarea aferente, dar astea nu erau în mod explicit parte din proiectul comunist de spălare pe creier și sună mai mult a metode de adaptare la un regim unde jucai în permanență într-o piesă de teatru absurd (sau cel puțin asta e ideea cu care am rămas din ce-am auzit de la ai mei). Nu știu totuși dacă afinitatea româno-comunistă mai merge mai departe de „era bine când statul ne găsea locuri de muncă” . Regretul unora pentru epoca Împușcatului pare a fi mai degrabă pragmatic: „aveam”, „ne dădea”. Credea cineva pe bune că blocul sovietic era superior capitalismului vestic? Că țara aparține, sau ar trebui să aparțină clasei muncitoare? Că proprietatea privată e nașpa? Că religia e opiumul popoarelor? Că cincinalul se poate face în patru ani și jumătate? Pe scurt, credea cineva pe bune în comunism? Și dacă da, a mai rămas vreunul dintre ăștia? Mai mult de 5? Citește în continuare „Fantoma are cămașă verde”

Amerika ist wunderbar

Am decis sa ilustrez acest articol cu un Donald mai putin antipatic
Am decis sa ilustrez acest articol cu un Donald mai putin antipatic

Am vaga impresie ca am cazut in filmul ala, Groundhog Day, in care aceeasi zi nu tocmai mirifica se repeta in fiecare dimineata si eu, protagonista (bineinteles ca sunt protagonista, buricul Pamantului, centrul Universului, cum altfel) is singurul om care-si aminteste ce s-a intamplat.

Carevasazica:

O tara suficient de influenta cat sa le pese si altor tari daca isi da cu stangul in dreptul supune la vot o chestie cu numa’ 2 optiuni. Optiunea 1 e sa nu se schimbe mare lucru, optiunea 2 propune ca diferenta principala mai mult rasism.

Inainte de vot:

Diversi cetateni buni si destepti, din ce in ce mai multi, zic: „Optiunea 2 e cea mai buna! Corectitudinea politica nu ne mai lasa sa zicem ca rasismul e misto, dar rasismul chiar e misto! Ne luam tara inapoi!” Presa alimenteaza optiunea 2 acordandu-i mult mai mult spatiu decat optiunii 1, si confirmand entuziast ca rasismul e misto si corectitudinea politica e naspa. Diversi cetateni optimisti zic: „N-are cum sa iasa optiunea 2. Oamenii sunt in general buni si destepti.” Sondajele de opinie zic ca n-are cum sa iasa optiunea 2. Diversi experti si vedete zic ca ar fi foarte nasol sa iasa optiunea 2. Cetateni pesimisti ca Nadia zic: „O sa iasa fix optiunea 2, pentru ca oamenii sunt in general de rahat.” Cetateni cu printipiuri zic: „Ambele optiuni sunt la fel de rele. Pur si simplu nu vad care e diferenta dintre ele. Sistemul e de vina, si toti astia care sustineti optiunea 1 sunteti parte din sistem.” Citește în continuare „Amerika ist wunderbar”