Toți pentru 1 și 1 pentru toți

Într-o seară, acu câțiva ani, frecam menta în sufragerie cu colegii de apartament, doi tipi și o tipă, prietena unuia dintre ei. Era liniște și pace, eu desenam, restul lumii moțăia sau citea ziarul, la teve se auzea ceva în surdină: pe scurt, o scenă de maximă relaxare.

La un moment a apărut pe ecranul tembelizorului o gagică care povestea ceva despre o situație în care fusese hărțuită sexual, era foarte supărată, etcetera, etcetera, mă rog, eu una nu prea eram atentă. Doar că în momentul ăla s-a întâmplat ceva din cale-afară de bizar și stupid.

Cei doi tipi, colocatarii mei, s-au scuturat din moțăială, s-au activat simultan, ca o jucărie cu buton, și au început să vocifereze la unison împotriva gagicii de la teve.

-I-auzi la ea, cică a fost hărțuită sexual ! Ce mincinoasă!

-Cine ar hărțui-o p-asta? Nu vezi ce urâtă e?

-Precis minte, uite că nici nu plânge măcar când povestește, păi așa se poartă o femeie hărțuită sexual? Continuă lectura „Toți pentru 1 și 1 pentru toți”

Crăciun fericit, Edward, oriunde te-ai afla

Părinții lui Gogu vizitează Londra zilele astea, așa că ne-am gândit să-i ducem la o distracție exotică: slujba de Crăciun de la miezul nopții, Church of England style. A fost interesant ca experiență culturală. Până la urmă, indiferent ce-or zice credincioșii, religia e mai puțin despre relația cu diverși zei și mai mult despre relația oamenilor unii cu alții. Ce e de rău în chestia asta, adicătelea spiritul de turmă, habotnicia și ostracizarea ălora care nu se alătură turmei, e foarte rău. Dar părțile care sunt de bine nu prea se găsesc în alte circumstanțe și de când nu mai sunt așa jună înțeleg mai bine de ce le caută lumea, chestii gen solidaritate și întrajutorare de grup, sau consolarea emoțională că cineva chiar te ascultă și te protejează. Nu e de mirare că cine poate să se mintă singur că are prieteni imaginari din cer e în medie mai fericit decât noi ăștialalți.

La slujba anglicană de Crăciun pare a fi destul de ușor să fii măcar bine dispus, în orice caz, chiar dacă nu împărtășești convingerea că Isus a fost fiul lui Dumnezeu sau că Isus a existat în general. În primul rând, slujba în sine e scurtă, maxim o oră, ceea ce denotă bun simț și realism vizavi de capacitatea de concentrare a enoriașilor. Apoi, cântecele sunt destul de săltărețe, toată lumea are scaun alocat și primește o broșură cu versurile, iar clerul părea prietenos, cu un popă tânăr și vesel care a dat mâna cu toată lumea la plecare în loc să se aștepte să-i pupăm poala sau mai știu eu ce, și o femeie (ȘOC! GROAZĂ!) în rolul de diacon. Enoriașii păreau și ei destul de prietenoși, chit că un bătrânel străvechi și cam pilit (dar tare bun cântăreț) a comentat cu glas tare din spatele nostru, pe tot parcursul slujbei, că în partea aia a sălii avem scaunele cele mai nasoale, pentru păcătoși, de unde nu se aude nimic. Continuă lectura „Crăciun fericit, Edward, oriunde te-ai afla”

Cugetari in pauza de masa

Am citit de curand intr-o carte (altminteri extrem de plicticoasa si snoaba) cum ca emigrantii raman psihologic mereu la varsta la care au plecat din patria-muma.

Suna siropos (si insultator, daca ai emigrat cumva la 5 ani), dar cred ca e ceva adevar in treaba asta. M-am maturizat incontestabil de cand locuiesc in Anglia (de pilda, acum sunt in stare sa-mi fac singura mancare, ca un adult responsabil), dar pe de alta parte sunt mereu mirata ca anii continua sa treaca si ca lucrurile se schimba, inclusiv eu. In mintea mea, cand m-am carat n-am emigrat, ci am trecut pur si simplu printr-o usa care ramane mereu deschisa si prin care pot sa ma vantur incolo si-ncoace la infinit, iar de partea ailalta sunt tot eu la 23 de ani si totul in jur e cum era cand aveam 23 ani.

De la o vreme, totusi, simt din ce in ce mai acut ca am plecat demult si ca nu mai tin pasul, trag cu urechea de undeva de pe alta planeta parca. In general aflu lucruri de pe Feisbuc, iar majoritatea romanilor cu care-s conectata sunt oameni relativ tineri si anti-Pesede, deci asta e punctul de vedere cu care am de-a face, dar toata lumea e asa de suparata si se petrec enspe lucruri in acelasi timp si unul dupa altul, ca nu mai pricep nimic nici macar din perspectiva asta unilaterala. Continuă lectura „Cugetari in pauza de masa”

Nadia la Festivalul BFI 2017: Vulpea cea mare și rea și alte povești/ Zama

În ultima zi în care-am vizitat Festivalul BFI, care s-a întâmplat să fie și ultima zi a festivalului în general, l-am dus pe Gogu la un matineu de interes pentru amândoi: “Vulpea cea mare și rea și alte povești”, o animație franțuzească făcută de oameni care au în CV și “Ernest & Celestine”, unul dintre filmele mele preferate ever.

Când am ajuns la casa de bilete ca să-mi ridic biletele pre-plătite pentru Vulpe, însă, mi s-a înmânat și-un bilet pentru alt film imediat dup-aia, pe care nu-mi aminteam să-l fi cumpărat. Io și Gogu ne-am holbat amândoi la biletul misterios preț de vreo juma de oră, trecând prin varii ipoteze: mi l-au dat din greșeală, mi l-au făcut cadou pentru c-am cheltuit deja atâția bani la festivalul vieții. Am Google-it filmul ca să vedem dacă-mi sună cunoscut și dacă identificăm ceva ce mi-ar fi trezit interesul (filmul, intitulat Zama, părea a fi un soi de Heart of Darkness Argentinian). Continuă lectura „Nadia la Festivalul BFI 2017: Vulpea cea mare și rea și alte povești/ Zama”

Nadia la Festivalul BFI 2017: Țara moartă

 

Știam deja la ce să mă aștept de la Țara Moartă a lui Radu Jude, pe hârtie suna cam pretențios-artisticos și mai ales plictisitor: un slideshow cu poze din anii 1930 și ’40, acompaniate de înregistrări de arhivă cu propagandă carlistă/legionară/etc și vocea monotonă a lui Jude însuși, citind din jurnalul medicului evreu Emil Dorian. Până la urmă n-a fost plicticos deloc, e un experiment de montaj foarte simpluț, dar de efect, ca să zic așa- efectul fiind că te foiești în scaun și ți-e din ce în ce mai frică și greață, până la un deznodământ salvator când tragi aer în piept și totuși ți se mai servește o doză de fiere și în epilog.

Pus în pielea lui Dorian, te afunzi într-un soi de coșmar suprarealist în care cei din jur își dau jos măștile de oameni încet (și apoi din ce în ce mai repede) ca să arate o a 2-a față oribilă, iar printre poze cu obișnuitele freze, haine și mutre caraghioase „de epocă” se strecoară din ce în ce mai multe imagini absurde: copii cu puști în mână, copii făcând salutul fascist. Uneori imaginile sunt absurde prin juxtapunere: când Dorian vorbește despre evreii români care au murit sufocați sau de sete în trenuri de marfă în toiul verii, de exemplu, Jude ne arată niște cetățeni din aceeași perioadă făcând plajă veseli în aer liber. E un film de groază, doar că s-a întâmplat pe bune, treabă pe care, desigur, mulți compatrioți loviți în patriotism o neagă vârtos, inclusiv în varii comentarii onlain despre filmul ăsta. Io zic că ar trebui să fie proiectat în școli. Continuă lectura „Nadia la Festivalul BFI 2017: Țara moartă”