Nadia și intelectualii de vază

Intelectual în prima linie a culturii mondiale, dintr-o carte de benzi desenate cu Scrooge McDuck

Zilele astea, am auzit că unul dintre intelectualii de marcă, de prim rang, de categoria întâi ai României a emis niște păreri foarte la modă despre niște chestii. Dar nici n-am avut când să-mi formez o părere despre părerile lui, că imediat m-a lovit o revelație: habar n-am cu ce se ocupă intelectualii de categoria întâi din România. De ce sunt ei considerați stâlpi ai culturii contemporane? Care e aportul lor la cunoașterea și frumusețea lumii?

Adică am o vagă idee că dumnealor se ocupă cu scrisul, dar ce scriu? Despre ce, și pentru cine? Dacă aș fi suficient de intelectuală la rândul meu, aș ști deja, dar ținând cont că: 1. viața e scurtă, 2. de când am depășit cele cincisprezece minute de snobism din studenție consum numai produse culturale care-mi sună interesant, până acum n-am găsit timp să citesc texte scrise de intelectualii noștri cei mai străluciți. Din cauză de punctul 1, nici n-aveam prea mari intenții să încep acum. Așa că în ciuda curiozității intense care mă tortura dintr-o dată, am hotărât să aflu prin alte căi mai rapide.

Am întrebat, așadar, alți cetățeni. Mama, cu ce se ocupă Patapievici? „Patapievici e ăla care a zis că România e că un cur”, a răspuns mama cu năduf. „O fi ca un cur, dar nu știu în ce altă țară i-ar asculta cineva lui elucubrațiile.” OK, dar elucubrații despre ce? „Patapievici e un intelectual care folosește multe neologisme, și dacă îl înțelegi ești și tu intelectual”, mi-a zis o prietenă. „Mie mi-a scăzut stima de sine.” OK, dar neologisme despre ce? „A scris multe cărți eclectice și proaste în care înjură lumea actuală”, mi-a zis altcineva. OK, dar de ce i le publică cineva? În cele din urmă, că o femeie ignorantă ce mă găsesc, m-am hotărât să investighez împreună cu un bărbat.

Intrerupem transmisia pentru un scurt apel la panica

Tocmai ce citii ca a trecut de Camera Deputatilor initiativa cu schimbarea definitiei familiei in Constitutie, si mi se pare ca lumea inca nu intelege cat de sinistra e treaba cu Coalitia pentru Familie si cu felul in care toate formatiunile politice din Romania (cu exceptia USR-ului, care-s insa niste lasi si n-au avut curaj sa ia pozitie ca partid) se ploconesc in fata lor. Adica chiar si aia care sunt contra au impresia ca e doar asa, o falfaiala de principiu, sa arati ca esti open-minded, nimic important.

Chiar daca am putea ignora homofobia asa-zisei lor initiative cetatenesti (si, desigur, multi o ignora, ba chiar imbratiseaza bine-mersi), discutia anti-gay marriage e un cal troian. Oamenii astia vor sa remodeleze societatea dupa idealurile lor de Handmaid’s Tale, sa saboteze accesul la contraceptie, sa saboteze accesul la divort, sa modeleze sistemul legal intr-unul care penalizeaza oamenii necasatoriti si/sau fara copii, ca pe vremea lui Ceasca, sa se infiltreze in educatie ca sa indoctrineze de mici copiii in roluri de „tata de familie” si „femeie la cratita”, sa inlature toate piedicile legale, si-asa slabe cum sunt acum, din calea abuzarii femeilor si copiilor in cadrul „familiei traditionale” (cititi de pilda acest articol recomandat pe Feisbuc de CpF, in care se recomanda abolirea legilor care interzic copiilor sa munceasca), sa (re)introduca cenzura pe motive ideologice. Toate idei sustinute si finantate entuziast de grupuri extremiste religioase din America, land of the free. Nici nu tre’ sa fii prea destept sa intelegi toate astea, trebuie doar sa le citesti obiectivele si lista de membri. CpF nu se va multumi cu referendumul asta.

Stiti bancu’ ala cu „intai au venit sa-i ia pe sindicalisti, si n-am zis nimic fiindca nu eram sindicalist” etcetera? UPS PARDON NU E BANC, E DESPRE NISTE CHESTII NASOALE CARE CHIAR S-AU INTAMPLAT.  Asa si cu Coalitia vietii, acum multora li se falfaie pentru ca dom’le, eu nu sunt ghei, nu cunosc nici un ghei, ce ma intereseaza daca le merge bine sau prost? Sa fie la ei acolo, nu e o problema de interes, avem alte prioritati. Bun, cetatene egoist si pravoslavnic, partea aia nu te afecteaza direct acum, sa zicem. Dar surpriza, Coalitia lui peste prajit vrea sa controleze viata intima a TUTUROR, oamenii gay sunt doar prima tinta, pentru ca-s cei mai vulnerabili, nu e greu de ghicit ca intr-o tara ca Romania lumea e super retrograda si usor de manipulat pe tema asta. Stii tu totusi 100% ca viata si familia ta se conformeaza deja 100% cu lumea pe care si-o doreste Coalitia?

Ba baeti si fete, dupa criteriile astora cam toti ducem o viata gresita, si oricum cine pisici si-ar dori sa traiasca in distopia lor in care statul ne controleaza ca pe niste vite de prasila? Si doar Romania a mai fost acolo, si a fost nasol, si n-a trecut atata vreme incat sa fi uitat deja toata lumea.

Si totusi nici un grup sau institutie sau individ cu influenta nu li se opune, nimeni nu are tupeu sa li se declare adversar pe fata. Mi se pare absolut infricosator, si mult mai important decat gratierea ma-sii sau daca intra Dragnea la puscarie sau nu.

Deci pe bune, TREZITI-VA.

Călătorie în altă viață

Ajung în București la patru dimineața. După cinci ani și jumătate la depărtare, petrec cinci zile în orașul natal.

“S-a făcut nasol de tot în București, mamă. E rău, e rău, o să vezi și tu când vii, n-o să-ți placă deloc”, îmi zice mama la telefon înainte de călătorie.

Mie însă orașul îmi pare la fel, în linii mari, ba chiar în unele privințe ușor îmbunătățit de când l-am văzut ultima dată. De pildă:

-Pasajul Basarab, care era în construcție când m-am cărat eu, e în sfârșit terminat și dat în folosință. Metroul din Drumul Taberei nu e terminat și dat în folosință, dar hai să nu avem pretenții supranaturale de la biata noastră țărișoară. “Bă, Nadio”, mi-a zis cineva mai demult, “până ajungi tu iar p-acasă se construiește și metroul din Drumul Taberei”. Uite că am venit, dar metroul canci. Poate data viitoare.

-Nu se mai fumează în baruri, o îmbunătățire pe care nu credeam să trăiesc s-o văd și-n România. Ies în oraș în fiecare seară și totuși nu simt nevoia să-mi arunc hainele împuțite în vece când mă întorc.

Rămâne cum am stabilit

De-a lungul vieții, mi-am imaginat propriul viitor în numeroase și diferite feluri, unele gri, altele frumos colorate. M-am imaginat într-o gamă largă de meserii, m-am imaginat înconjurată de prieteni, paria societății, iubită, singură, cu pisici, cu câini, m-am imaginat moartă la 20 ani precum și trăind până la adânci bătrâneți. În momentele de optimism, m-am imaginat celebră, bogată, autoarea unei amprente de neșters pe istoria umanității. În clipele de depresie, m-am imaginat bolnavă, părăsită, ratată, săracă, dormind pe străzi. M-am imaginat în alte țări și în varii epoci istorice. Am o imaginație destul de energică. O singură chestie nu m-am imaginat niciodată, nici măcar din greșeală, și anume mamă.

Asta nu-i împiedică, desigur, pe alți cetățeni să mă vadă în această postură.  Am avut până acu cel puțin o duzină de copii imaginari, implantați de rude, prieteni, cunoștințe, colegi de serviciu, potențiali angajatori, tipi cu care eram la prima întâlnire și care în felul ăsta și-au distrus orice perspectivă pentru o a doua, în fine, tot felul de oameni preocupați de fericirea mea.

La cererea publicului: Quarter-life crisis

Cererea inițială pentru acest subiect suna cam așa: „Nadia, mă confrunt cu un quarter-life crisis momentan, tu ai avut așa ceva? Și cum te-ai descurcat?” Ceea ce e o întrebare oarecum redundantă, având în vedere că viața mea e un soi de criză existențială perpetuă, care a-nceput de când mi-am dat seama că exist. Sigur că am avut-o și p-asta, nu sunt convinsă că s-a terminat.

Mi se pare totuși că delimitarea crizelor existențiale pe criterii de vârstă e o capcană, încă o chestie care ne închide în cutiuțe previzibile. La cinșpe ani e OK să ai criza adolescenței pentru că îți tropăie hormonii. La douășcinci de ani e OK să ai criza tânărului adult dezorientat. La patrușcinci de ani e OK și normal să ai criza vârstei de mijloc. După șaișcinci de ani încolo e OK să ai criza bătrânului căruia i se apropie funia de par. E oareșce condescendență în ideea asta că toate crizele sunt etape acceptabile și inevitabile, ca părul de pe corp și măseaua de minte, și că o s-o depășești pe fiecare dintre ele când e cazul, ca să treci la următoarea, nu te îngrijora, nu e mare lucru. Și-n felul ăsta toate întrebările pe care ți le pui în timpul crizei existențiale respective nu mai merită răspuns, pentru că oricum au trecut prin capul tuturor la un moment dat, așa trec ele, și până la urmă îți vezi de treabă și faci și tu ce face toată lumea și asta e.