Am fost la festivalul Annecy fără să plec de-acasă

„Insula”, Anca Damian

De când am auzit de festivalul de film animat de la Annecy mi-am dorit să mă duc și eu acolo (și eventual să și particip cu un desen animat de-ale mele, dar asta e altă poveste), până acum n-am apucat, dar în 2020 eram pregătită: îmi rezervasem și cazare. După aia știm cu toții cam ce s-a întâmplat, nimeni nu s-a mai dus nicăieri o vreme, festivalul însă s-a mutat onlain. Așa că mi-am luat bilet (cinșpe euro) și vreo 2 săptămâni m-am uitat numai la desene animate de tot soiul, lungmetraje, scurtmetraje, episoade din seriale TV, etcetera.

Și ca de obicei am și scris niște chestii (în engleză). Mai precis, despre următoarele:

-un documentar autobiografic despre o copilărie voioasă (?) de pionier in Letonia sovietică

-o poveste despre Coreea de Nord în care se întâmplă atâtea lucruri oribile încât devine aproape amuzant

-un film pentru copii despre animale vorbitoare și o invazie extraterestră, produs în Mauritius, cu o perspectivă dubios de binevoitoare despre colonizări

-o comedie stop-motion estonă absolut dementă despre vaci explozive, copaci perverși și alte alea

-un film experimental polonez care nu mi-e clar despre ce a fost dar m-a secat la inimă.

De asemenea, am văzut prezentări pentru niște filme care încă nu există dar vor exista în curând, inclusiv un musical regizat de Anca Damian. Viitorul sună bine! Pentru desene animate, măcar.

P.S. Tocmai mi-a trecut prin cap că nu e foarte interesant să menționez că am văzut și am scris niște filme pe care nu mai aveți cum să le vedeți curând (mă rog, majoritatea- ăla cu animale vorbitoare e pe Amazon Prime), pentru că festivalul s-a terminat, așa că drept premiu de consolare vă las cu acest scurtmetraj țăcănit cu marionete pufoase.

Cimitir al tinereții mele, etcetera

Lume, lume! Vești de zile mari: am terminat filmulețul pe care l-am anunțat prima dată prin douămiișaișpe și la care tot lucrez în salturi de atunci. De fapt au lucrat 11 oameni în total, nu numai eu. Rezultatul final are 8 minute (cel mai lung Nadiafilm de până acu) și e un (fel de) documentar (mai mult sau mai puțin) animat, pe care până la urmă am decis să îl centrez doar pe un singur profesor și amintirile foștilor elevi (și ale lui însuși!) despre el, puteți vedea traileru’ mai sus. Filmul propriu zis nu știu când o să-l vedeți, dar voi anunța aci, bineînțeles. „O poveste despre școală, despre copii și despre adulții care i-au dezamăgit atunci când ar fi trebuit să-i educe și/sau să-i apere” (ar trebui să scrie în ghidul teve).

Cu ocazia asta am reflectat iarăși la chestiuni școlare, mai ales că ele constituie un subiect de conversație de interes zilele astea. În România înțeleg că tocmai s-a petrecut bacalaureatul și un vlogăr tânăr de mare popularitate a zis cum că școala nu e din cale-afară de folositoare pentru elevi, iar „Riga Cripto și Lapona Enigel” e o bălăreală sinistră rezultată din prea multe droguri. M-am gândit și eu de multe ori la ce îmbunătățiri aș face sistemului de educație dacă aș fi șefa lui. La Riga Cripto nu m-am mai gândit de mult pentru că e într-adevăr o poezie de căcat și nimeni nu ar trebui obligat să citească Ion Barbu decât eventual ca pedeapsă sau metodă de tortură psihologică.

Totul e în regulă

Nu demult, când din Italia se anunțau 8-9 sute de morți zilnic de la corona mă-sii, site-urile de știri britanice urlau și ele în fiecare zi: UN NOU RECORD MORTAL ÎN ITALIA! TRAGEDIE FĂRĂ PRECEDENT! dimpreună cu varii fotografii morbide. De asemenea, apăreau duzini de varii analize cu titluri precum DE CE E ITALIA LOVITĂ ATÂT DE GRAV?, în care bravi păreriști încercau să-și dea seama ce or fi făcut italienii să aducă așa urgie asupra lor. Oare sunt prea prietenoși? Oare se pupă și se țin de mâini prea mult? Oare petrec prea mult timp cu bunicii, sau, Doamne feri, chiar locuiesc cu ei în loc să-i trimită la azil precum Nordicii înțelepți? Oare nu se spală suficient pe mâini? Disprețul xenofob abia stăpânit plutea deasupra paginilor de ziar ca polenul în sezonul alergiilor.

Ieri, Marea Britanie a raportat mai multe morți cauzate de COVID-19 decât italienii în cea mai rea zi a lor, în condițiile în care Italia s-a stabilizat și (să sperăm) își va reveni de-acu, iar în UK epidemia e încă în creștere. Personalul medical n-are suficient echipament de protecție, dar n-are voie să se plângă, n-are voie să vină cu masca proprie de acasă , are voie, desigur, să moară la datorie. Pare incontestabil că avem de-a face cu o catastrofă cauzată în mare parte de lipsa de reacție a guvernului, care ar fi putut să ia măsuri în timp ce în alte țări era groasă treaba.