Lily

Animalul de casă cu numărul nouă al Nadiei e un hamster sirian. (Pentru informații suplimentare despre precedentele animale de casă ale Nadiei, vedeți aici). O cheamă Lily (eu îi mai zic și Ronținela). Nu i-am pus noi numele ăsta- Lily a mai avut niște stăpâni înainte de noi, care au returnat-o la magazinul de unde o cumpăraseră (Acasă La Animalele De Casă) cu specificația „personalitate” la motivul despărțirii.

Magazinul Acasă La Animalele De Casă are fel de fel de jivine mici expuse la vânzare: iepuri, porci de Guinea, gerbili (cică tot așa se zice și în românește, să mă corectați dacă greșesc), șobolani, degu (ăștia sunt cei mai simpatici, arată ca o combinație dintre un șobolan și un cangur și au o coadă lungă cu un pămătuf la vârf. Sunt foarte prietenoși, le place să trăiască în grupuri mari și să doarmă unii peste alții), șinșile, hamsteri pitici (care sunt atât de mititei încât mie personal mi-ar fi frică să ating vreunul, să nu-l strivesc din greșeală), hamsteri de mărime normală, ca Lily. Doar că Lily nu era la vânzare cu animalele de casă proaspete și cu preț întreg, ci într-o coșmelie mai ascunsă, unde sunt ăia ținuți de milă, care fie au rămas acolo de nu știu când, fie îs prea bătrâni sau bolnavi, fie au fost returnați. Tovarășul Nadiei a pus ochii pe ea pentru că, spre deosebire de alte jivine de acolo, era simultan vioaie și amărâtă- zgrepțăna geamul cuștii și dădea din colț în colț într-un fel care unor cetățeni predispuși spre antropomorfizarea animalelor li s-ar fi părut că spune „Ia-mă acasă!” Am luat-o acasă contra unei donații la latitudinea noastră.

Când am văzut cu câtă teamă o vâră fata de la magazin în cutia de transport, fără s-o atingă, și ținând cont și de nota cu care a fost returnată, m-am gândit că poate avem de-a face cu un hamster violent și malefic, deși nu știu în ce măsură un astfel de hamster ar avea posibilitatea să dea frâu liber pornirilor întunecate, ținând cont că un simplu bobârnac l-ar putea lăsa lat. Dar mă rog, să zicem că am stat cu ochii pe ea. Și acum, că o avem din noiembrie, mi-am dat seama, în linii mari, care e problema ei de personalitate, care a făcut-o, probabil, incompatibilă cu stăpânii anteriori. Lily nu e malefică- e nefericită.

Acu sigur, e dubios să atribuim animalelor noțiunile noastre de fericire și nefericire. Dar sunt destul de convinsă că Mona, câinele meu din copilărie, de exemplu, era fericită în majoritatea timpului- mâncarea, plimbarea și mângâiatul erau mereu întâmpinate cu entuziasm, iar când a fugit de-acasă să se coțăie cu toți câinii din vecini s-a întors cu același entuziasm după ce a terminat cu distracția, semn că locuința noastră nu era chiar un loc de șoc și groază pentru ea. Lily e un hamster care nu se poate împăca defel cu soarta ei de hamster, limitată la cușcă cu roată de alergat și din când în când bilă de făcut mișcare prin casă. Lily vrea să fie liberă, și își sacrifică fiecare secundă de trezie a vieții ei scurte de hamster pe altarul acestui scop.

De ceva vreme, locuiește într-un duplex- două cuști conectate printr-un sistem de tuburi colorate. Și cât e ziulica de lungă, răzuie cu dinții ei lungi vopseaua albă de pe gratiile cuștii, strecurându-și căpșorul printre gratii în așa hal că i se turtește ca o cutie de carton pliabilă. Gratiile nu cedează, iar Lily are deja o julitură pe nas din cauza acestor manevre susținute. Dar nu se dă bătută. Răzuie, răzuie, ca un nebun care se dă cu capul de pereți iar și iar. La prima ei cușcă, doar capacul era din gratii, restul din plastic transparent compact- așa că singura cale de scăpare identificată de eroina noastră era gaura dintre capac și podea în care se vâra capătul picurătoarei cu apă, chit că ar fi trebuit să aibă și puterea magică de a se micșora cât un gândac ca să poată trece prin spațiul ăla. Zi și noapte, Lily a ros picurătoarea până a dezbrăcat-o complet de manșeta de plastic și a stricat-o, motiv pentru care o vreme a locuit permanent într-o baltă cu apă. Când o vedeam cum se străduiește să-și strecoare nasul prin gaura liberă ori de câte ori scoteam picurătoarea să-i schimbăm apa, mai că mi ni se rupea inima. Din bila de plastic transparent pentru mișcare pe teren mai larg, Lily a găsit un mijloc de evadare la doar câteva zile după ce a făcut cunoștință cu ea. Cumva, a reușit să răsucească capacul dinăuntru. Acum, când o băgăm în bilă, trebuie să lipim capacul cu scoci.

Nu știu ce-și imaginează Lily că o așteaptă dincolo de gratii. Habitatul natural al unui hamster sirian e, presupun, Siria, dar aici ne aflăm departe de Siria, și chiar și pe-acolo nu cred că mai hălăduiesc mulți semeni de-ai ei. Dacă i-aș da drumul, de pildă, în Richmond Park, ar fi mâncată de o vulpe înainte să apuce să moară de foame ca o făptură răsfățată și leneșă ce se găsește. În libertate, viața ei ar fi și mai scurtă, și mai brutală. Evident, Lily nu știe și nu înțelege- știe doar că nu poate accepta existența limitată de hamster de casă.

Și culmea e că o înțeleg. Că și io sunt un om care nu se poate împăca cu condiția de ființă umană finită, motiv pentru care nu-mi doresc copii, fiindcă n-aș putea să-i explic unui copil că l-am adus pe lume chiar dacă știam că trebuie să sufere și să moară în cele din urmă. Sau cu condiția de inferioritate socială conferită de sexul feminin (cu care se împacă liniștite, fără să facă valuri, majoritatea femeilor) de unde deviațiile cu feminismul, văzute de majoritatea femeilor drept aiurelile unor urâte care nu-s în stare să găsească un bărbat. Nu mă împac cu mai nimic, de unde statutul meu social relativ marginal și singuratic de când mă știu. Ce mai, îs atât de ciudată încât mi se năzare că empatizez cu un hamster și filozofez melancolic și blegos pe tema asta. Dar cred totuși că o înțeleg pe Lily.

Cu toate astea, stau și mă holbez în continuare la ea cum se chinuie să iasă, făcându-și singură rău, fără s-o ajut nici așa, nici altminteri. Pentru că până la urmă, sunt doar un animal care ține un alt animal prizonier de hatârul divertismentului, ca toți oamenii care au animale de casă și se mint singuri că le iubesc. Și chiar am parte de divertisment. Lily e foarte drăguță, și pufoasă, și amuzantă din cale-afară, mai ales când își îndeasă în falcă câte un biscuit întreg.

lilycubiscuitul

P.S. Dacă șoarecul meu ar ști să scrie, ar scrie, probabil, o carte ca asta. 

6 gânduri despre “Lily

  1. Eu imi iubesc catelul🙂 Are 11 ani (e fetita) si de 7 ani are epilepsie. Am alergat cu ea la diversi doctori, m-am chinuit sa-i fac rost de retete – pe langa pastile are nevoie si de un preparat pe care putine farmacii il fac – am stat langa ea noptile cand avea crize, pentru ca era speriata si nu puteam sa o las singura. Daca asta nu e dragoste atunci ce e? Si nu, nu-s nici vreo baba singura pe lume. Pur si simplu, pentru mine e un alt membru al familiei si o iubesc.

    1. Îmi pare tare rău că e bolnav cățelul tău.
      Am mai zis-o și o mai zic, pentru mine termenul de iubire implică reciprocitate și măcar un potențial de egalitate de forțe- mi-e nu știu cum să numesc iubire relația cu o creatură complet dependentă de mine pe care aș putea s-o omor oricând sau s-o dau în stradă fără consecințe prea mari, așa cum e orice animal de casă. Poate sunt nedreaptă, în orice caz departe de mine gândul să nu recunosc existența afecțiunii față de animale. E o idee pe care mi-o aplic în principal mie.

  2. Mda, majoritatea fetelor care nu au/doresc copii isi varsa afectiunea asupra animalelor. La un moment dat am avut 4 animale in casa, din diferite specii, radeau ceilalti zicand ca e menajerie. Asa ca e un schimb oarecum incorect, stii? Luam animalele din zona de confort ca sa ne sporeasca noua confortul. Nicicum nu e bine, asta e concluzia la care am ajuns eu.

    1. N-as putea zice nici macar ca-mi vars afectiunea asupra animalelor, nu sunt din cale afara de afectuoasa. Restul animalelor le-am avut cand eram mica, imi placeau doar cat erau pui dragalasi. Hamsterul l-a luat prietenul meu. De capul meu nu mi-as lua alte animale, nu-mi place sa fiu responsabila pentru alta fiinta vie.

Comentariile sunt închise.