Spiritualitatea la români

Londra, într-un tren, într-un vagon aproape gol. În apropiere de Nadia stau unul lângă altul un june îmbrăcat ca un hiphopist din 1998 și o blondă. Blonda are accent de Estu’ Londrei, hiphopistul are (ca și Nadia) accent de spion sovietic. Trag cu coada ochiului înspre el- o fi român? Am început să mă pricep destul de bine la dibuit compatrioții după moacă. Și într-adevăr, la un moment dat, discuția celor doi o ia într-o direcție care sună cunoscut:

El: Eu țin toate posturile, postul la noi la români nu e așa de nasol ca la musulmani, oricum. Adică poți să mănânci cât vrei, doar că nu mănânci anumite chestii…carne, ouă….ăă, lapte…

Ea: A, deci e practic o dietă vegană!

El: (vag jignit) Ce? Nu, e post…

Ea: Păi așa e și dieta vegană, asta înseamnă, nu mănânci chestii animale…am încercat și eu anul trecut un pic, dar toate felurile erau cam fără gust…

El: A…OK…e un pic ca la vegani, atuncea, să zicem. Da’ nu e același lucru, că la post poți să mănânci și chestii cu gust, gen pizza, dacă n-are carne în ea. Continuă lectura „Spiritualitatea la români”

Business class

Naveta de dimineață în tren, în ultima luni din an în care mai muncește cineva în Anglia. Agățați de aceeași bară, stau unul lângă altul doi bărbați aflați la vârsta numită impropriu mijlocie (majoritatea oamenilor nu trăiesc o sută de ani, deci cineva în jur de cincizeci e, de fapt, trecut binișor de mijlocul vieții, nu?). Unul dintre ei e mai mult rotund decât înalt, cu chelie și haine bej-gri care se confundă cu peisajul- adicătelea, arată ca mai toți bărbații de vârstă mijlocie. Celălalt e foarte înalt și slab, cu pantaloni prea strâmți în carouri viu colorate, geacă de piele, pantofi ascuțiți ca de elf, pălărie de cowboy, cercel în ureche, unghiile vopsite în negru și o barbă mare care pare coafată cu grijă. Nadia îi observă, pare-se, fix în momentul în care nenea cu barbă și pantofi de elf îl întreabă pe celălalt ce-a făcut în weekend.

Chelie: Ca de obicei, cu familia. Tu?

Barbă: Ehei. Ce weekend, ce weekend, prietene!

Chelie: Ai avut show cu trupa? Iar?

Barbă: Și încă ce show! A fost plin clubul! Iar după show, mă înțelegi tu. Adică știi ce vreau să zic.

Chelie:  …nu prea? Continuă lectura „Business class”

Angelina Jolie alb negru gif

Cum era povestea aia în șase cuvinte a lui Hemingway, cu pantofii de bebe niciodată purtați? Iată, eu am citit azi în tren, peste umărul cuiva, o poveste în două emailuri.

„De la: fionnula@companieimportanta.com

Subiect: Creștere de salariu pentru Dave

Dragă Nigel,

Acum că marele proiect s-a încheiat cu succes și ne putem în sfârșit trage sufletul un pic, îți scriu ca să te întreb dacă poți confirma mărirea de salariu cu £10000/an propusă pentru Dave, așa cum am discutat anterior. Continuă lectura „Angelina Jolie alb negru gif”

Shawn și frații săi

shining-twins

Decor: metroul londonez, la ora de vârf când se întoarce lumea de la muncă, inclusiv Nadia. Lângă Nadia, în jurul unei bare de sprijin, patru copii: un băiețel mai mare, care citește cu atenție o hartă a metroului, apoi două fetițe gemene identice și încă un băiețel, cel mai mic dintre ei, la o apreciere ochiometrică. Gemenele au ochi negri cât farfuriile, gene lungi, geci de ploaie roz cu floricele, practic cele mai adorabile gemene imaginabile. Una dintre ele are o cordeluță de păr verde, cealaltă una roșie.

Proprietara copiilor e înghesuită de aglomerație un pic mai încolo și nu-i are în vizorul imediat. Geamăna cu cordeluță roșie îi trage un șut entuziast în gleznă băiețelului cel mai mic.

Roșu: Mama! Shawn mă lovește cu piciorul! (încă un șut în glezna lui Shawn)

Shawn, siderat: Ba nu! Nu, mama, ea mă lovește pe mine! Continuă lectura „Shawn și frații săi”

Viața pe un peron

DECOR: o stație de tren în suburbiile Londrei, într-o duminică nici prea caldă, nici prea rece. Intră Nadia, o hipsteriță cu haină de ploaie roz, cercei roz și ochelari cu rame groase de plastic. Nadia se îndreaptă spre un târg de benzi desenate.

SORRY NO TRAINS

scrie pe niște bucățele de hârtie lipite strâmb pe mai multe suprafețe din stație.

În rest, tăcere.

Nadia se uită la afișajul electronic: tăcere și acolo.

CASIERA, o bătrânică indiancă sau srilankeză, ridică ochii dintr-o revistă și-o zărește pe Nadia.

CASIERA: Ce e?

NADIA: Ăă, tren, spre Waterloo? Adică…

CASIERA: Nu merge.

Casiera se întoarce la revistă, și cu spatele la Nadia.

Și iar tăcere.

Nadia se fâțâie de pe un picior pe altul.

CASIERA: Acum ce mai e? Continuă lectura „Viața pe un peron”