Un ursuleț umilit

Azi așteptam în stația de tren din cartierul meu, când a apărut pe peron un grup de băieței în uniformă școlară, care purtau de asemenea șepcuțe cu urechi blănoase de ursuleț pe ele, naiba știe de ce. Profesoarele care îi mânau de la un cap la altul al peronului păreau foarte mulțumite că au în grijă un grup de ursuleți. Ursuleții, în schimb, erau nițel bosumflați, încruntați, își târșâiau picioarele. Unul dintre ei, mai ales, avea cârlionți castanii care se asortau de minune cu urechile de ursuleț, și arăta din cale-afară de umilit că e nevoit să apară în public în halul ăsta.

-Se uită la noi, a zis el. Se uită la noi cu toții, și râd de noi!

Ursulețul s-a răsucit pe călcâie și a privit în jur acuzator, căutând să întâlnească ochii batjocoritori ai altor cetățeni din stație. Eu mă cam holbam la el și chicoteam pe furiș, ce-i drept, așa că am întors capul. Un cuplu de bătrânei s-au făcut și ei repede că plouă și că afișajul cu mersul trenurilor e extrem de fascinant.

Alt ursuleț, pe un ton împăciuitor: Se uită la noi, într-adevăr. Dar să râdă de noi? Nu văd pe nimeni râzând.

Ursuleț 1, aproape în lacrimi: Nu, dar știu că râd de noi. În inima lor, râd de noi!

Aici ursulețul 2 l-a îmbrățișat tandru pe primul ursuleț ca să-l consoleze. Apoi s-au așezat unul lângă altul pe o băncuță să aștepte trenul, ursulețul împăciuitor ținându-l pe după gât pe ursulețul trist care se rezema de el.

Iar eu m-am gândit că m-am întâlnit cu ursuleții într-un moment interesant al masculinității lor incipiente: suficient de mari să le fie rușine că îi vede lumea cu urechi de ursuleț, suficient de mici să nu le fie rușine dacă îi vede lumea că sunt drăguți și afectuoși unul cu celălalt. În orice caz, e clar că în general costumașele astea drăgălașe „pentru copii” sunt de fapt pentru divertismentul adulților, nu?

Spiritualitatea la români

Londra, într-un tren, într-un vagon aproape gol. În apropiere de Nadia stau unul lângă altul un june îmbrăcat ca un hiphopist din 1998 și o blondă. Blonda are accent de Estu’ Londrei, hiphopistul are (ca și Nadia) accent de spion sovietic. Trag cu coada ochiului înspre el- o fi român? Am început să mă pricep destul de bine la dibuit compatrioții după moacă. Și într-adevăr, la un moment dat, discuția celor doi o ia într-o direcție care sună cunoscut:

El: Eu țin toate posturile, postul la noi la români nu e așa de nasol ca la musulmani, oricum. Adică poți să mănânci cât vrei, doar că nu mănânci anumite chestii…carne, ouă….ăă, lapte…

Ea: A, deci e practic o dietă vegană!

El: (vag jignit) Ce? Nu, e post…

Ea: Păi așa e și dieta vegană, asta înseamnă, nu mănânci chestii animale…am încercat și eu anul trecut un pic, dar toate felurile erau cam fără gust…

El: A…OK…e un pic ca la vegani, atuncea, să zicem. Da’ nu e același lucru, că la post poți să mănânci și chestii cu gust, gen pizza, dacă n-are carne în ea. Continuă lectura „Spiritualitatea la români”

Business class

Naveta de dimineață în tren, în ultima luni din an în care mai muncește cineva în Anglia. Agățați de aceeași bară, stau unul lângă altul doi bărbați aflați la vârsta numită impropriu mijlocie (majoritatea oamenilor nu trăiesc o sută de ani, deci cineva în jur de cincizeci e, de fapt, trecut binișor de mijlocul vieții, nu?). Unul dintre ei e mai mult rotund decât înalt, cu chelie și haine bej-gri care se confundă cu peisajul- adicătelea, arată ca mai toți bărbații de vârstă mijlocie. Celălalt e foarte înalt și slab, cu pantaloni prea strâmți în carouri viu colorate, geacă de piele, pantofi ascuțiți ca de elf, pălărie de cowboy, cercel în ureche, unghiile vopsite în negru și o barbă mare care pare coafată cu grijă. Nadia îi observă, pare-se, fix în momentul în care nenea cu barbă și pantofi de elf îl întreabă pe celălalt ce-a făcut în weekend.

Chelie: Ca de obicei, cu familia. Tu?

Barbă: Ehei. Ce weekend, ce weekend, prietene!

Chelie: Ai avut show cu trupa? Iar?

Barbă: Și încă ce show! A fost plin clubul! Iar după show, mă înțelegi tu. Adică știi ce vreau să zic.

Chelie:  …nu prea? Continuă lectura „Business class”

Angelina Jolie alb negru gif

Cum era povestea aia în șase cuvinte a lui Hemingway, cu pantofii de bebe niciodată purtați? Iată, eu am citit azi în tren, peste umărul cuiva, o poveste în două emailuri.

„De la: fionnula@companieimportanta.com

Subiect: Creștere de salariu pentru Dave

Dragă Nigel,

Acum că marele proiect s-a încheiat cu succes și ne putem în sfârșit trage sufletul un pic, îți scriu ca să te întreb dacă poți confirma mărirea de salariu cu £10000/an propusă pentru Dave, așa cum am discutat anterior. Continuă lectura „Angelina Jolie alb negru gif”

Shawn și frații săi

shining-twins

Decor: metroul londonez, la ora de vârf când se întoarce lumea de la muncă, inclusiv Nadia. Lângă Nadia, în jurul unei bare de sprijin, patru copii: un băiețel mai mare, care citește cu atenție o hartă a metroului, apoi două fetițe gemene identice și încă un băiețel, cel mai mic dintre ei, la o apreciere ochiometrică. Gemenele au ochi negri cât farfuriile, gene lungi, geci de ploaie roz cu floricele, practic cele mai adorabile gemene imaginabile. Una dintre ele are o cordeluță de păr verde, cealaltă una roșie.

Proprietara copiilor e înghesuită de aglomerație un pic mai încolo și nu-i are în vizorul imediat. Geamăna cu cordeluță roșie îi trage un șut entuziast în gleznă băiețelului cel mai mic.

Roșu: Mama! Shawn mă lovește cu piciorul! (încă un șut în glezna lui Shawn)

Shawn, siderat: Ba nu! Nu, mama, ea mă lovește pe mine! Continuă lectura „Shawn și frații săi”