Călătorie în altă viață

Ajung în București la patru dimineața. După cinci ani și jumătate la depărtare, petrec cinci zile în orașul natal.

“S-a făcut nasol de tot în București, mamă. E rău, e rău, o să vezi și tu când vii, n-o să-ți placă deloc”, îmi zice mama la telefon înainte de călătorie.

Mie însă orașul îmi pare la fel, în linii mari, ba chiar în unele privințe ușor îmbunătățit de când l-am văzut ultima dată. De pildă:

-Pasajul Basarab, care era în construcție când m-am cărat eu, e în sfârșit terminat și dat în folosință. Metroul din Drumul Taberei nu e terminat și dat în folosință, dar hai să nu avem pretenții supranaturale de la biata noastră țărișoară. “Bă, Nadio”, mi-a zis cineva mai demult, “până ajungi tu iar p-acasă se construiește și metroul din Drumul Taberei”. Uite că am venit, dar metroul canci. Poate data viitoare.

-Nu se mai fumează în baruri, o îmbunătățire pe care nu credeam să trăiesc s-o văd și-n România. Ies în oraș în fiecare seară și totuși nu simt nevoia să-mi arunc hainele împuțite în vece când mă întorc.

Să moară și capra vecinului

Cine nu se uită încă la Orphan Black trebuie să se uite de-acum încolo. Ăl mai mișto serial, Buffy a generației actuale.

Axiomă:  cu cât îți ard ficații mai aprig să le impui altora o viață fix ca a ta, cu atât e mai probabil ca viața ta să fie complet de căcat.

Nu de alta, dar dacă alții au o viață mai mișto ca a ta făcând ceva complet diferit, înseamnă că poate și tu ai fi avut alte opțiuni, că nu ești pe Unica și Adevărata Cale. Poate ai greșit pe undeva, poate normele pe care le respecți n-au dreptate absolută, poate chestiile în care crezi nu sunt dincolo de orice îndoială. Și asta ar fi o revelație oribilă. Ce dracu’ să faci acuma, să recunoști că Unica și Adevărata Cale te-a păcălit și că la tine a rezultat într-o viață de căcat? Să începi să te îndoiești: dacă și alții sunt la fel de ipocriți ca tine, dacă și ei se prefac, dacă Unica și Adevărata Cale e pe de-a-ntregul o tâmpenie? Nu, nu se poate așa ceva, ți se face creierul spaghetă, ți se prăbușește toată existența. Așa că îți rămân numai două chestii de făcut: 1. să perpetuezi minciuna și să-i convingi și tu pe alții că Unica și Adevărata Cale e Unică și Adevărată. Cu cât sunt mai mulți nefericiți în jurul tău, cu atât îți validează convingerea că nefericirea ta n-a fost degeaba. Aparențele trebuie păstrate, zâmbiți, vă rog! 2. să-i zdrobești pe ăia care deviază și strică poza de grup.

Din sumar: interviu cu Vadim, amorul în apă la hipopotam, curse de melci

Am mai scris despre revista pentru iubitorii de animale fondată de mătușă-mea în 1992 la trustul Cuvântul al lui Radu G. Țeposu și decedată prin faliment la editură proprie 7 ani mai târziu- dar din memorie, că revistele propriu-zise nu le mai văzusem demult, și aveam impresia că s-au pierdut sau chiar c-au ajuns la gunoi.

Iacătă însă că mama mi-a trimis de-acasă un pachet cu numere din această comoară jurnalistică unică în presa română (glumesc, dar numa’ pe jumătate, că așa funcționează nostalgia). M-am bucurat tare mult că o regăsesc, și presupun că e datoria mea, în calitate de tânăr martor la viața și moartea ei, să o împart cu lumea. Cred c-am să pun toate numerele pe care le am pe un site, întru posteritate internetică (dacă nu eu, atunci cine?). Până atunci, însă, nu-i așa că cei doi cititori și jumătate ai Nadiei își doresc niște mostre în exclusivitate? (Nu răspundeți, că le primiți oricum).

Ceva drăguț, de Ziua Femeii: odă către mama Nadiei

Nadia și mă-sa pun țara la cale

În primul rand, să ne-nțelegem: Ziua Femeii nu e doar ziua mamei. Confuzia dintre cele două e o chestie misogină care reduce femeia la misiunea reproducătoare și-atat.

Totuși, iată o ocazie bună să clarificăm o treabă. Mi s-a zis că unii cetățeni care mă cunosc și/sau citesc blogu’ ăsta au rămas cu impresia eronată că eu îmi urăsc părinții, sau că nu pot să-i sufăr, sau că sunt traumatizată de ei sau ceva de genul ăsta, fiindcă povestesc fără jenă despre divergențele noastre de opinii, sau despre conversațiile noastre amuzante în care părinții mei nu erau înfățișati drept sută la sută geniali și divini. Vezi Doamne, despre neamuri trebuie să vorbești numai de bine, ca să vadă alții că neamul tău e perfect și că viața ta e un rai, praful trebuie măturat sub preș, zâmbetele false afișate încontinuu.

Eu am, dimpotrivă, impresia (cred, corectă) că oamenii care au avut familiile cele mai de căcat și traumatizante sunt fix ăia care rânjesc cel mai tare în public, până îi dor fălcile, care se străduiesc cel mai energic să păstreze aparențele, până rămân fără răsuflare, care îi presează cel mai tare pe alții să păstreze și ei tăcerea în ipocrizia generală. Ăștia sunt genul de oameni care îngroapă tot soiul de abuzuri familiale. Genul de oameni care venerează celula de bază a societății doar când e identică cu a altora, fără asperități, în rând cu a altora, ca niște cutii stivuite într-o fabrică. Eu una n-am nimic de ascuns, așa că pot să vorbesc deschis.

Acestea fiind zise, iată, deci, o compensație la articolele precedente în care, pare-se, i-am făcut maică-mii o imagine nefavorabilă: ceva drăguț despre tendința ei de a îmbrățișa cultura pop preferată de fii-sa, pentru că fii-sa nu prea avea prieteni. Scris pentru Liceul Cosmic, episodul 2: Mama.

Mișcarea de Rezistență

-N-avem scăpare, vin și la noi până la urmă, zice mătușa. La americani se întâmplă deja.

-Ce vine și la noi? zice mama plictisită, trăgând din țigară sub un calendar creștin-ortodox (August-Gustar, Septembrie-Răpciune, etcetera.)

-Buletinele Satanei, cu semnul fiarei, răspunde mătușa, nervoasă. Buletine de plastic, cu microcipuri în ele, cu numărul 666- toți o să fim obligați să le avem.

Mama nu e impresionată din cale-afară.

Mama: Eh, dacă vin, vin. O să avem buletine de plastic, sau cu microcipuri, sau ce-or vrea americanii.

Mătușa: Nu, nu. Trebuie să refuzăm. Nu trebuie să ne lăsăm înrolați de armata Anticristului. Zice și în Biblie: cei care primesc semnul Fiarei, devin ai Fiarei, și nu mai pot intra în împărăția lui Dumnezeu.