Tata s-a hotărât că e rapidist în anul 1967, când el avea 12 ani și Rapid București a câștigat titlul pentru prima dată. A perseverat printre retrogradări și falimente: să fii rapidist e boală grea. Avea abonament la stadion, la tribuna a II-a, cred.
Nu-mi vine să cred că a murit fără să apuce să vadă cum Rapidul bate Steaua (pardon, FeCeSeBe) ȘI CFR Cluj, după 6 meciuri la rând fără victorie. Tipic pentru Rapid.
Tatăl meu a fost o prezență constantă și simultan intermitentă în viața mea. A jucat în deplasare, după regulile postdivorț haotice ale părinților mei, așa că de fapt nu l-am cunoscut prea bine. Îmi vin în minte lucruri la nimereală:
Continuă lectura „Hai Rapid”
Nadia bate câmpii 