Cerul deasupra Berlinului (e cam înnorat)

Postez această bloguială despre aventurile berlineze cu mare întârziere, provocată de un atac de anxietate care mi-a mâncat toată săptămâna trecută. Dar e OK, pentru că întârzierile neașteptate sunt oricum laitmotivul aventurilor mele berlineze.

Așadar: să vorbim despre Berlin! Berlinul nu e un oraș frumos, în orice caz nu în sensul convențional-turistic al cuvântului. Mi s-a părut cu siguranță grandios și impunător prin centru, dar efectul nu era atât „Hai să mă trag în poză cu clădirea asta” cât să mă simt foarte-foarte mică și cumva zdrobită de umbra grandiozității sumbre sus-numite, impresie sporită și de vremea absolut oribilă care m-a plouat și înghețat pe tot parcursul porțiunii germane a acestei excursii. Cât despre zonele mai non-centrale, pe alocuri adia chiar un aer de abandon, încurajat în mintea mea și de faptul că am văzut nu demult un film intitulat „Sindromul Berlin” în care o turistă e sechestrată de un psihopat într-un complex de blocuri comuniste părăsite din Berlinul de Est.

Continuă lectura „Cerul deasupra Berlinului (e cam înnorat)”

It’s a fucking fairytale

In filmul In Bruges, un boss mafiot trimite un mercenar pe care vrea sa-l matraseasca intr-o vacanta in Bruges, un gest de compasiune, carevasazica, sa vada si sufletul angajatului ceva frumos inainte sa moara. (Ca subiectului nu-i place in Bruges deloc, si seful e nevoit sa-si apere alegerea cu replica din titlu, asta e alta mancare de peste.) Eu in Bruges n-am fost, asa ca daca m-as gasi in papucii sefului mafiot, mi-as trimite subalternul degraba pensionabil in Praga- dupa umila mea parere, cel mai frumos oras pe care il vazui pana acu in nu foarte lunga-mi existenta.

A fucking fairytale mi s-a parut Praga cand am vizitat-o acum multi ani, in miezul verii, la prima mea iesire din tara, nedormita si cu buzunarele golite de sutii din tren. A fairytale mi s-a parut si acum, sub un soare auriu de toamna, cand nu mai sunt asa de tinerica si am calatorit pana acolo fara incidente neplacute. Si bineinteles ca basmele cele mai misto si memorabile nu sunt alea Disney-ficate, unde nu se intampla niciodata nimic foarte rau si toata lumea locuieste in casute ca din turta dulce. Praga pare sa aiba la fiecare colt cate o poveste unde sigur sunt si monstri, si lucruri infricosatoare in umbra statuilor, si sa nu uitam ca Moartea insasi suna din clopotel din ora in ora la Ceasul Astronomic, e un basm usor sinistru, cum imi place mie. Nici macar nenumaratele magazine cu suveniruri trase la Xerox, absint si vodka cu marijuana nu-i pot stirbi din farmec.

O singura mica problema sta in calea prieteniei Nadio-pragheze, si anume faptul ca daca te departezi mai mult de 5 minute de centrul absolut al orasului, nimeni nu mai vorbeste engleza (si uneori nici acolo). Rezultatul fiind un numar mare de interactiuni usor suprarealiste; de pilda, la un moment dat eu si Gogu cautam cu disperare un loc de unde sa putem cumpara bilete pe mai multe zile pentru transportul in comun (incredibil de ieftine pentru o londoneza adoptiva ca mine), asa ca am intrat intr-o cladire cu simbolul companiei de transporturi pe frontispiciu. La ghiseu, insa, imediat ce am rostit cuvantul “English” cu intonatie intrebatoare, un nene a inceput sa fluture o legatura de chei spre noi, apoi sa se sfatuiasca aprins cu colega, apoi amandoi au impins inspre noi o lista de semnaturi, moment in care noi am luat-o la goana de-acolo, nu e a buna cand oameni pe care nu-i intelegi te pun sa semnezi sau vor sa te incuie undeva. Continuă lectura „It’s a fucking fairytale”

Dorp!

Asta-primavara, unul dintre cei doi cititori si jumatate m-a intrebat: Nadia, merita vizitat orasul Amsterdam? La momentul respectiv, nu puteam oferi o parere competenta, tinand cont ca nu vazusem din orasul Amsterdam decat gara timp de vreo juma’ de ora, insa acum problema s-a remediat, si raspundem: sigur, Amsterdam merita vizitat, si chiar daca nu ti-ar placea in mod obisnuit in mod natural, o sa-ti placa cu siguranta daca petreci suficient timp pe strada cu nasul in vant.

Dar sa nu punem carul inaintea boilor: tot asa cum pana la Dumnezeu iti iau mintile sfintii, pana la Amsterdam trebuie mai intai sa treci prin Dorp. Ce s-a intamplat, carevasazica: din motive cunoscute numai de amsterdamezi, preturile la cazare in urbea dumnealor pareau sa se afle undeva intre “astronomice” si “stiintifico-fantastice”, asa ca am rezervat locuri intr-un satuc aflat, in teorie, la o distanta rezonabila de oras, intitulat Broek in Waterland. Proprietarul B&Bului unde urma sa dormim ne-a indicat ca trebuie sa luam un autobuz de la gara din Amsterdam pana la statia Broek in Waterland, Dorp; Gogu a fost de parere ca Dorp trebuie sa fie o greseala de ortografie, e imposibil sa existe un nume atat de caraghios, care sugereaza o onomatopee produsa involuntar cand te impiedici. Rezultatul a fost ca amandoi am inceput a folosi pe bune Dorp! in scopul descris mai sus si altele asemenea, razand ca niste tampilogi de fiecare data, si probabil demonstrand o lipsa de respect crasa fata de limba si cultura olandeza.

Continuă lectura „Dorp!”

Obiceiuri tradiționale de vacanță

Plimbarea organizată în natură e o tradiție multiubită în regatul britanic. Oriunde te-ai afla lângă vreun boschet cât de mic, dai negreșit de o cărăruie semnalizată drept POTECĂ PENTRU PUBLIC, care te poartă printre copaci, pe lângă ape, ruine, sătuce, orașe, și mai ales printre oile și vacile diverșilor cetățeni ale căror proprietăți le poți traversa când îți exerciți dreptul național la plimbare. Există zeci de cărți și site-uri cu plimbări britanice plănuite minuțios, cu hărți ale variilor trasee circulare sau liniare, fiecare gărduleț e descris en detail, precum și fiecare obiectiv de interes de pe drum, și în ce direcție trebuie să te holbezi ca să-l vezi- ce mai, plimbarea e lucru mare. Ori de câte ori mă aflu în vacanță în teritoriul britanic, e musai să mă plimb și eu în mod organizat.

Poienița Zânelor, destinația unei scurte Plimbări Organizate

Continuă lectura „Obiceiuri tradiționale de vacanță”

Strada României, colț cu Carmen Sylva

Anul ăsta, cu ocazia tradiționalei vacanțe de vară prin Țara lui Cănuță Om Sucit, m-am întors în Snowdonia, în nordul Țării Galilor, pe unde mai fusesem acum câțiva ani după Crăciun în speranța naivă că numele regiunii ar putea indica ceva zăpadă iarna. Bineînțeles că zăpadă n-a fost, dar am avut în schimb ploaie cu găleata, și majoritatea atracțiilor cultural-turistice erau închise (cu excepția teatrului celui mai multitasking păpușar din lume), așa că iată-mă revenind în miezul verii, ocazie cu care am dat o fugă și-n insula vecină Anglesey, ale cărei maluri sunt desemnate Zonă Naturală de Mare Frumusețe de către specialiștii în asemenea chestiuni, oricine ar fi ei.

Ne-am cazat în Llandudno (se pronunță thlandidno? cred?), un orășel drăguț pe malul mării, la marginea parcului național Snowdonia. Numele galeze sunt un exercițiu interesant de empatie: când dai cu ochii de ele ca ne-galez, te simți, probabil, cum se simte un om cu dislexie tot timpul. Scrise, par rezultatul unei plimbări pisicești pe o tastatură nesupravegheată. Când le citești, trebuie să înveți pe dinafară niște reguli complet noi de asociere dintre litere și sunete, care n-au nici o logică pentru cineva crescut, să zicem, cu fonetica limbii române (sau engleze). Am trecut prin Llanfairpwllgwyngyll, de exemplu, și când am văzut numele localității pe ecranul GPS-ului am crezut inițial că avem o defecțiune tehnică. N-aș fi în stare să-mi citesc propriul articol de azi cu glas tare, pentru că habar n-am cum se citește Llanfairpwllgwyngyll. Continuă lectura „Strada României, colț cu Carmen Sylva”