Strada României, colț cu Carmen Sylva

Anul ăsta, cu ocazia tradiționalei vacanțe de vară prin Țara lui Cănuță Om Sucit, m-am întors în Snowdonia, în nordul Țării Galilor, pe unde mai fusesem acum câțiva ani după Crăciun în speranța naivă că numele regiunii ar putea indica ceva zăpadă iarna. Bineînțeles că zăpadă n-a fost, dar am avut în schimb ploaie cu găleata, și majoritatea atracțiilor cultural-turistice erau închise (cu excepția teatrului celui mai multitasking păpușar din lume), așa că iată-mă revenind în miezul verii, ocazie cu care am dat o fugă și-n insula vecină Anglesey, ale cărei maluri sunt desemnate Zonă Naturală de Mare Frumusețe de către specialiștii în asemenea chestiuni, oricine ar fi ei.

Ne-am cazat în Llandudno (se pronunță thlandidno? cred?), un orășel drăguț pe malul mării, la marginea parcului național Snowdonia. Numele galeze sunt un exercițiu interesant de empatie: când dai cu ochii de ele ca ne-galez, te simți, probabil, cum se simte un om cu dislexie tot timpul. Scrise, par rezultatul unei plimbări pisicești pe o tastatură nesupravegheată. Când le citești, trebuie să înveți pe dinafară niște reguli complet noi de asociere dintre litere și sunete, care n-au nici o logică pentru cineva crescut, să zicem, cu fonetica limbii române (sau engleze). Am trecut prin Llanfairpwllgwyngyll, de exemplu, și când am văzut numele localității pe ecranul GPS-ului am crezut inițial că avem o defecțiune tehnică. N-aș fi în stare să-mi citesc propriul articol de azi cu glas tare, pentru că habar n-am cum se citește Llanfairpwllgwyngyll. Citește în continuare „Strada României, colț cu Carmen Sylva”

Păcănele și pescăruși

Toată lumea din jurul meu a fost în Norfolk vara asta, sau va fi în Norfolk, sau e în Norfolk chiar acum. Pentru amatorii de vacanțe în Englezia, Norfolk e musai de vizitat, și majoritatea oamenilor care mi-au vorbit despre acest comitat se întorc acolo an de an. Ah, Norfolk! Cel mai mișto dintre locurile de vacanță englezească!

Weekendul trecut am trecut și eu prin Norfolk, dar nu pot să zic că m-a impresionat din cale-afară (nu se compară cu Cea Mai Frumoasă Insulă), deși partea cu „englezească” e sigur adevărată: n-am mai văzut niciodată atâtea steaguri ale lui Sf Gheorghe în același perimetru, nici măcar în preajma referendumului brexitesc. E posibil ca nici măcar să nu existe în Londra atâtea steaguri ale lui Sf Gheorghe. În Norfolk, campania pentru identitate națională englezească nu se încheie niciodată. Citește în continuare „Păcănele și pescăruși”

Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă

Episodul 1

Episodul 2

Apropo, părinții nu m-au lăsat să uit că la precedenta vizită, acum cinci ani, am îndrăznit să spun că abia aștept să mă-ntorc acasă. Unde acasă era Anglia, spre dezamăgirea lor. Cred însă că atunci eram mai dezorientată ca acum. Acum știu că am venit acasă, și mă duc înapoi acasă. Sunt un om cu două acasă. Nu e nimic rău în asta.

Ziua 1: Plec din București la cinci dimineața, cu aceeași mașină care m-a adus.

Spre deosebire de primul drum, mergem pe lumină, așa că am ocazia să văd frumusețile patriei, valea Oltului, mănăstirea nuștiucare, stațiunea nuștiucare, cetatea nuștiucare, popasul de la Dedulești, sunt multe lucruri de văzut și-n România, îmi zic. Adică de fapt eu nu m-am prins în ce constă atracția popasului de la Dedulești, dar părea cel mai plin de viață loc pe unde-am trecut, mulți cetățeni forfotind în jurul unor cârciumi cu miros de mici, contrast intens cu restul peisajului drumețesc, presărat cu case în paragină dezolantă. Trebuie să fie deci o fântână a vieții acolo. Poate că România rurală e pe moarte, poate că e abandonată din ce în ce, ca lovită de apocalipsa zombilor, dar atâta timp cât încă există popasul de la Dedulești, mai există speranță! Capul sus, tovarăși. Citește în continuare „Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă”

După ani și ani, sigur voi veni

Nu știu dacă i-a fost cuiva dor de mine, sau supărare că tot nu l-am desenat pe Șirețel Vulpeanu, agent imobiliar, dar am fost ocupată cu o treabă importantă. Carevasăzică:

Sunt peste 2000 km între Londra și București (sau viceversa), pe care cetățenii chitiți să-i parcurgă îi parcurg în general cu avionul, în vreo trei ore, dacă au bani de bilet, evident. Eroina noastră Nadia, bucureșteancă de felul ei, cantonată în Londra de ceva vreme, ar avea bani de bilet, dar se teme de zburat, așa că nu-și mai vizitase urbea natală, precum și familia și prietenii din ea, cam din 2011, toamna. Această stare de fapt era supărătoare și întristătoare atât pentru Nadia, naufragiată pe insula britanică din motive aflate exclusiv în capul ei, cât și pentru acei oameni de acasă care încă n-au uitat că Nadia există.

Dar a venit anul 2017, în care Nadia s-a hotărât în sfârșit să viziteze Bucureștiul fără alte amânări! Așa că și-a înfruntat fobia, a sărit într-un avion și toată lumea a trăit fericită până la adânci bătrâneți.

Pft, glumesc, desigur. Așa mă știți voi pe mine, că înfrunt fobiile? M-am dus, dar cu mijloace terestre, și-am făcut trei zile pe drum, în fiecare direcție. Citește în continuare „După ani și ani, sigur voi veni”

Întoarcere din Insula Minunată

Revenind cu vaporul din Lewis & Harris, am înnoptat în orașul Perth, pe vremuri capitala Scoției, dat fiind că aci se încoronau regii țării în Evul Mediu. Ajunserăm noaptea târziu, așa că prima impresie n-a fost foarte edificatoare, deși concluziile preliminare indicau că Perth-ul arată destul de drăguț și că obiectivul istoric cel mai important se numește Scone Palace, dat fiind că era semnalizat la tot pasul. Acu, în Marea Britanie, scones sunt un soi de hibrid între brioșe și chifluțe dulci, care se consumă la ceai, cu gem și frișcă. Carevasăzică, când am auzit de Palatul Chifluței Dulci, m-am gândit la ceva asemănător cu casa din turtă dulce din Hansel și Gretel. Acolo e de mine, zic. Poate n-o fi clădirea cu totul din chifluță dulce, dar trebuie, măcar, să aibă niscaiva chifluțe dulci.

Din păcate, s-a dovedit că Palatul Chifluței Dulci nu e nici făcut din chifluță dulce, nici restaurant de chifluțe dulci, ci un palat turistic destul de convențional, cu obișnuitul interior somptuos și domeniu cu grădini populate de păuni. Chifluțe dulci se găseau, ce-i drept, la vânzare într-un cort în fața palatului. Erau scumpe, dar mi-am cumpărat totuși una: n-ai cum să ratezi ocazia de a mânca o chifluță dulce la Palatul Chifluței Dulci.

IMG_9707
Palatul Chifluței Dulci

Citește în continuare „Întoarcere din Insula Minunată”