Mădălina

După lupte seculare care au durat 30 ani, eu și partenerul meu Gogu ne găsim în sfârșit într-o situație locativă în care putem să ne luăm o pisică.

-Deci, ne luăm imediat o pisică, nu? a declarat Gogu cu entuziasm.

Hmmmmmmmmehhhhîhhhhh, am răspuns eu.

Vedeți dumneavoastră, am avut multe animale de casă la viața mea, dar experiența vizavi de pisici n-a fost din cele mai îmbucurătoare. Motanul Mitsubishi, cu care am locuit o perioadă în copilărie, era Satana În Persoană: o creatură încontinuu mușcăcioasă și zgâriecioasă, miorlăitoare-țipătoare la orice oră din zi și mai ales noapte, cauzatoare de eterne cicatrici precum și ucigașă de alte pisici. Parcă îl văd și-acu cum se ghemuia ca să-și ia elan când se pregătea de atac.

-Mitsubishi al tău a fost un caz special, m-a asigurat Gogu. Majoritatea pisicilor nu sunt Satana În Persoană, ba sunt chiar foarte drăguțe. Eu personal n-am mai auzit în viața mea de un pisoi ca al tău.

Ce-i drept, nici eu nu mai cunoscusem alt pisoi ca Mitsubishi, chit că am mai interacționat cu alte pisici de-a lungul vieții, mâțe placide pe care le-am hrănit când stăpânii erau în vacanță, de exemplu, sau pe care le-am hrănit când stăpânii erau acolo, dar fiind beți criță, uitaseră să le hrănească. Mâțele respective s-au frecat de piciorul meu torcând aprobator, în cel mai rău caz m-au ignorat, dar n-au încercat să mă omoare.

-Mmmmmbine, am zis eu cu jumătate de gură. Luăm o pisică. Dar dacă se dovedește a fi Satana În Persoană, o dăm înapoi de unde-am luat-o fără prea multe considerațiuni. (Gogu a consimțit cu un oftat.)

În România e ușor să faci rost de o pisică de orice vârstă: o iei pur și simplu din stradă. Zilnic văd pe Feisbuc zeci de postări ale compatrioților care caută stăpâni pentru varii mâțe aschilambice pescuite de sub mașini. În Marea Britanie, există două căi posibile de acțiune:

Unu, cumperi un pisoi, de rasă sau nu, și nu te mai întreabă nimeni de sănătate, poți să-l crești cum vrei și să-l mănânci prăjit la o adică. Prin alegerea acestei metode sprijini economia capitalistă și contribui la stimularea unei industrii care a produs mutanți precum pisica Sfinx, un monstrișor care trebuie dat cu cremuță și curățat în urechi periodic pentru că n-are suficient păr nici măcar în urechi. Un pui de Sfinx costă între 1000 și 3000 de lire per coadă de mâță, apropo.

Doi, adopți de la o organizație caritabilă. 99% din pisicile disponibile pentru adopție sunt adulte și ți se livrează sterilizate, vaccinate și microcipate. Taxa de adopție variază în funcție de proveniența jivinei. Cele mai mari și mai cunoscute organizații de profil, de pildă Societatea Regală pentru Prevenirea Cruzimii Împotriva Animalelor (RSPCA) sau Liga pentru Protecția Pisicilor, îți oferă pisici din zona unde locuiești la 60-80 lire bucata. Există și britanici cărora le sângerează inima de mila animalelor oropsite de peste hotare, așa că pentru 300-400 lire bucata organizează importul de pisici din țări bananiere precum Egipt, Emirate sau România. (Mă întreb câți dintre acești binefăcători au votat Brexit sau sunt împotriva găzduirii refugiaților sirieni în UK.) Pe lângă taxă, nu trebuie decât să răspunzi la câteva întrebări simple:

  • Unde locuiți? Trimiteți poze și înregistrări video cu toate încăperile din locuință, vederea casei din față, vederea casei din spate, precum și o vedere cu drona de pe acoperiș dacă aveți.
  • Aveți copii? Dacă aveți copii, sunteți dispuși să îi dați spre adopție ca să vă luați o pisică în locul lor? Nu oferim pisici caselor în care se găsesc copii.
  • Aveți prin apropiere drumuri pe care trec mașini, autobuze, trenuri, căruțe? Nu oferim pisici caselor aflate pe lângă drumuri.
  • Aveți suficient timp liber să vă ocupați de pisică? Nu oferim animale de casă oamenilor care lucrează full-time.
  • Aveți deja instalată ușiță batantă pentru pisică, catio, copac pentru zgâriat?
  • Cum aveți de gând să stimulați intelectual și emoțional pisica? Ce experiență aveți în acest domeniu?
  • Ce anume din personalitatea dumneavoastră vă recomandă pentru postura de prieten al unei pisici? Ce simțiți când vă gândiți la o pisică?

E important să te hotărăști dacă vrei o pisică OUTDOOR sau INDOOR. Britanicii consideră că pisica e un Animal Sălbatic care trebuie să băune liber toată ziua (și să nu-i deranjeze prin casă prea mult), așa că majoritatea pisicilor de adoptat sunt din oficiu OUTDOOR și n-ai voie să le oferi o viață INDOOR decât dacă sunt bolnave sau nevricoase. (Mi se pare o poziție consistentă cu atitudinea generală britanică față de relații interpersonale: cu cât cer mai puțin efort de la tine, cu atât mai bine.) Personal n-am preferințe, dar Gogu se gândea deja cu groază cât o să sufere când mâța lui va pieri călcată de o mașină. Așa că iată, după vreo 7-8 formulare și conversații telefonice cu niște femei ușor înfricoșătoare în entuziasmul lor față de pisici, ne-am ales cu ea.

Madeline, Maddie. Mădălina. O mâță nevricoasă.

Mădălina are 6 ani și n-a fost niciodată pe afară. Stăpânul ei precedent a murit, un nene bătrân care locuia cu ea într-un apartament. E mititică, cu picioare scurte, tărcată, cu niște ochi verzi imenși. Cred. N-am apucat să mă uit foarte bine la ea.

De când a ajuns la noi acasă, Mădălina a facilitat o singură ședință de mângâiat, foarte scurtă, în rest s-a ascuns pe unde a apucat: sub noptieră, sub pat, în șifonier (pe care a învățat să-l deschidă singură). Merită menționat că NU s-a ascuns în pătuțul tip iglu pe care i l-am oferit și care ne-a fost recomandat de Liga pentru Protecția Pisicilor. S-a pitit, în schimb, vreo trei ore într-un spațiu din spatele veceului despre care noi nu știam că există, și din cauza căruia era să facem infarct, pentru că habar n-aveam unde duce și unde ar putea să cadă Mădălina la capătul lui. Din fericire, nu ducea nicăieri, iar Mădă a ieșit până la urmă momită cu un pliculeț de Felix.

Mădălina are un mieunat mititel-mititel, ca un scârțâit. (În această privință nu se aseamănă deloc cu motanul meu anterior Mitsubishi, al cărui miorlăit ar fi trezit și morții.)

Mădălina acceptă numai nisip ne-ecologic în tăvița ei cu nisip. Dacă i se oferă nisip ecologic, refuză să facă pipi. “Uite-o aici pe Prețioasa Doamnă”, ne-a zis femeia care ne-a înmânat-o, când ne-a înmânat-o.

Lucruri de care Mădălina se teme: aspiratoare, sforăitul lui Gogu, reflecția lui Gogu în oglindă, reflecția ei în oglindă, orice mișcare bruscă, orice zgomot, aceasta nu e o listă exhaustivă.

Mădălina a ajuns aici de patru zile și e ca și cum n-ar fi ajuns, în afară de zgomotul ocazional când scurmă în tăvița cu nisip. Dacă vâr nasul în șifonierul ei, pot zări dintr-un colț doi ochi verzi holbându-se la mine.

-Avem o pisică după chipul și asemănarea ta, a zis Gogu. Acum locuiesc cu două fete anxioase în loc de una singură.

Momentan, Mădălina nu pare a fi Satana În Persoană.

Dar mai vedem. Încă nu las ușa deschisă la dormitor noaptea. Dacă încearcă să ne omoare în somn?

6 gânduri despre „Mădălina”

  2. Si noi am adoptat un motan anul trecut. 3 ani, Napoleon, la noi se vorbeste franceza în familie, asa ca a fost predestinat. Cei de la refugiu au fost foarte încîntati. Locuia si el cu o batrîna si e foarte sociabil si lipicios. S-a ascuns doar cînd, dupa ce a cazut de pe balcon (etajul 4), si-a luxat soldul. Si-a revenit încet încet si nu se desprinde de noi. Chiar si cînd l-am speriat tipînd în timpul meciurilor de fotbal 🙂
    Am avut si noi un formular de completat iar proprietara apartamentului pe care-l închiriem a trebuit sa-si dea acordul scris. In august revenim în Franta si va fi prima lui calatorie cu avionul, umpic stresant. Matusa ne-a trimis pastile calmante pe baza de plante, ma gîndesc sa iau si eu :):).

  3. e firesc pentru majoritatea pisicilor să fie temătoare într-un mediu nou, cu oameni necunoscuți.
    dați-i timp, spațiu, lasați-o în ritmul ei, eventual agitați un motocel pe lângă dulap 🙂 și o să ajungă și la sentimente mai bune.
    nu-ți face griji, nu e stricată, aproape tuturor pisicilor nu le plac zgomotele puternice (aspiratoare, artificii, vreo explozie la televizor).
    al meu încă fuge când bag aspiratorul. știu că nu-i place, așa că las ușile deschise între camere să se poată refugia undeva unde nu e aspirator și când trec dintr-o cameră în alta încerc să nu mă poziționez cu aspiratorul între el și ușă.
    și lui îi e frică de artificii și pocnitori, deși sunt geamuri și ziduri între el și zgomote/lumini, la astea se ascunde zdravăn, sub pat, pe șifonier, pe unde se poate băga.
    al meu e negru-tuci, cu vreo 5 fire albe în total, aruncate la întâmplare prin blană.

    Și în România diverse asociații, sau chiar persoane fizice, insistă pentru un contract de adopție și să se asigure că ai niște plase bine fixate și care nu pot fi deschise prea ușor la geamuri. și preferă lumea care stă la bloc.
    iar pe grupul de fb internațional de pisicari se insistă pentru o taxă, un contract de adopție, trimiterea periodic a unor poze ulterioare, ba chiar posibilitatea de a vizita pisica pe care ai dat-o spre adopție. se pare că pericolul ca o pisică să fie ”adoptată„ pentru a fi hrană pentru un șarpe sau pentru a fi calul de bătaie în lupte de câini e destul de însemnat pentru toate aceste precauții.

    1. Da, inteleg logica contractelor de adoptie si a tuturor lucrurilor pe care le cer asociatiile, dar e un pic ironic, pentru ca poti cumpara un pisoi cu 50 lire de pe Gumtree si sa-l arunci ca momeala in luptele de caini cat poftesti, fara sa te intrebe nimeni de sanatate. Cineva care face efortul sa ia contactul cu o asociatie d-asta e din start un om mai de incredere.

Comentariile sunt închise.