Toți pentru 1 și 1 pentru toți

Într-o seară, acu câțiva ani, frecam menta în sufragerie cu colegii de apartament, doi tipi și o tipă, prietena unuia dintre ei. Era liniște și pace, eu desenam, restul lumii moțăia sau citea ziarul, la teve se auzea ceva în surdină: pe scurt, o scenă de maximă relaxare.

La un moment a apărut pe ecranul tembelizorului o gagică care povestea ceva despre o situație în care fusese hărțuită sexual, era foarte supărată, etcetera, etcetera, mă rog, eu una nu prea eram atentă. Doar că în momentul ăla s-a întâmplat ceva din cale-afară de bizar și stupid.

Cei doi tipi, colocatarii mei, s-au scuturat din moțăială, s-au activat simultan, ca o jucărie cu buton, și au început să vocifereze la unison împotriva gagicii de la teve.

-I-auzi la ea, cică a fost hărțuită sexual ! Ce mincinoasă!

-Cine ar hărțui-o p-asta? Nu vezi ce urâtă e?

-Precis minte, uite că nici nu plânge măcar când povestește, păi așa se poartă o femeie hărțuită sexual? Continuă lectura „Toți pentru 1 și 1 pentru toți”

Țukahara echer

Alaltăieri m-am uitat toată ziua la gimnastici olimpice (în meniu: calificări-fete), că oricum n-aveam altceva mai bun de făcut. Spre deosebire de, să zicem, patinaj artistic sau tenis, gimnastică urmăresc numa’ o dată la patru ani, la jocurile olimpice, și nici atunci nu-mi dau seama de ce- totuși, e o tradiție păstrată cu sfințenie din…ăăă,1996? Olimpiada din 96 e prima pe care mi-o amintesc vag. Atunci mă uitam cu mama, holbând ochii cât cepele mai ales la tumbele compatrioatelor noastre subnutrite și înfășurate în bandaje: mândria țării.

Între timp, ați aflat probabil că gimnastele nu mai sunt mândria țării, în premieră absolută echipa noastră nu s-a calificat la Rio, așa că avem o singură reprezentantă: Cătălina Ponor, în vârstă de 28 ani, care a intrat în finala la bârnă, aparatul ei preferat (finala e pe 15, dacă vreți să vă uitați). Conform comentatorilor internetici experți la toate, Cătălina e o „babetă încrezută și leneșă” care a avut „o prestație jalnică”, putea măcar să încerce să facă și individualul compus în loc să se fofileze, și care a primit unicul loc oferit României, pe care cică îl merita Larisa Iordache, probabil „după ce le-a făcut o favoare (?) șefilor de la federație”.

simonahalep
Complimente și urări de bine pentru Simona Halep de la fanii ei, pe siteul ProSport

Continuă lectura „Țukahara echer”

Ceva mai puțin drăguț, tot de Ziua Femeii

(deși a trecut)

Cred c-am mai postat acest citat feminist din Sailor Moon, dar nu se demodează niciodată.
Cred c-am mai postat acest citat feminist din Sailor Moon, dar nu se demodează niciodată.

De Ziua Femeii se trezesc întotdeauna o mulțime de indivizi care se miră de ce există ziua femeii, da’ a bărbatului nu (răspuns: ziua bărbatului e în fiecare zi în care bărbații au mai mulți bani, mai multă putere și mai multă autoritate în societate. Adică, în fiecare zi, inclusiv de Ziua Femeii), sau se văicăresc că trebuie să cumpere flori (răspuns: nu vă pune nimeni, dar dacă vreți, facem schimb, vă cumpăr eu flori, în fiecare zi chiar, și voi în schimb puteți să trăiți cu frica că următorul libidinos pe care-l refuzați s-ar putea să vă omoare. Da’ nu știu cum facem transferul exact), sau trâmbițează că femeile n-au de fapt nici o problemă (chestie pe care masculii ultragiați au zis-o întotdeauna, inclusiv pe vremea când femeile aveau cam tot atâtea drepturi legale ca un măgar de povară în toate țările lumii).

E de la sine înțeles că indivizii de mai sus mă cam enervează. Dar nu ăștia mă enervează cel mai rău. Continuă lectura „Ceva mai puțin drăguț, tot de Ziua Femeii”

Ceva drăguț, de Ziua Femeii: odă către mama Nadiei

Nadia si ma-sa
Nadia și mă-sa pun țara la cale

În primul rand, să ne-nțelegem: Ziua Femeii nu e doar ziua mamei. Confuzia dintre cele două e o chestie misogină care reduce femeia la misiunea reproducătoare și-atat.

Totuși, iată o ocazie bună să clarificăm o treabă. Mi s-a zis că unii cetățeni care mă cunosc și/sau citesc blogu’ ăsta au rămas cu impresia eronată că eu îmi urăsc părinții, sau că nu pot să-i sufăr, sau că sunt traumatizată de ei sau ceva de genul ăsta, fiindcă povestesc fără jenă despre divergențele noastre de opinii, sau despre conversațiile noastre amuzante în care părinții mei nu erau înfățișati drept sută la sută geniali și divini. Vezi Doamne, despre neamuri trebuie să vorbești numai de bine, ca să vadă alții că neamul tău e perfect și că viața ta e un rai, praful trebuie măturat sub preș, zâmbetele false afișate încontinuu.

Eu am, dimpotrivă, impresia (cred, corectă) că oamenii care au avut familiile cele mai de căcat și traumatizante sunt fix ăia care rânjesc cel mai tare în public, până îi dor fălcile, care se străduiesc cel mai energic să păstreze aparențele, până rămân fără răsuflare, care îi presează cel mai tare pe alții să păstreze și ei tăcerea în ipocrizia generală. Ăștia sunt genul de oameni care îngroapă tot soiul de abuzuri familiale. Genul de oameni care venerează celula de bază a societății doar când e identică cu a altora, fără asperități, în rând cu a altora, ca niște cutii stivuite într-o fabrică. Eu una n-am nimic de ascuns, așa că pot să vorbesc deschis.

Acestea fiind zise, iată, deci, o compensație la articolele precedente în care, pare-se, i-am făcut maică-mii o imagine nefavorabilă: ceva drăguț despre tendința ei de a îmbrățișa cultura pop preferată de fii-sa, pentru că fii-sa nu prea avea prieteni. Scris pentru Liceul Cosmic, episodul 2: Mama.

Iubirea la bolovani

inside out 1Sunt un om cu principii când vine vorba de lucruri importante în viață- văd toate filmele animate noi la cinema ca să le susțin financiar. Dacă nici desenele animate nu merită banii noștri, atunci cine?

Fusei așadar să văd Inside Out, cel mai nou film Pixar- cronică în engleză AICI. E foarte drăguț, și o spune cineva care nu se înnebunește după Pixar la fel de mult ca opinia generală. De exemplu nu înțeleg tot entuziasmul pentru The Incredibles, care mie mi s-a părut propagandă politică de dreapta (ăla rău e un tip care vrea ca toată lumea să aibă superputeri). Dar Inside Out e drăguț, da? Mereți.

Singura chestie care m-a călcat pe nervi cumplit a fost scurtmetrajul care rulează înainte de film (cel puțin în Marea Britanie, nu știu dacă și în România), în care un vulcan cântă ceva de amor unei vulcănițe și amândoi trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Trecând peste faptul că melodia în sine e al naibii de dulceagă, enervantă și înșurubătoare în creier ca o trichineloză, vulcanul arată așa: Continuă lectura „Iubirea la bolovani”