O familie defectă! O aventură toxică! O obsesie întunecată!

Tocmai m-am întors dintr-o scurtă vacanță în Nicăieri, Wales, atât de nicăieri încât n-aveam semnal la telefon și nici internet. Noaptea era complet liniște, zburau bufnițe, se vedeau stelele într-un mare fel, a fost mișto. Pentru că n-aveam cum să scrolluiesc pe feisbuc ca să-mi distrug sănătatea psihică înainte de culcare prin metodele obișnuite, am aruncat un ochi la cărțile disponibile în căbănuța închiriată. Ele se încadrau în cele două mari categorii de romane pentru femei, romanță și thrillere sângeroase.

Ah, poate aveți vreo obiecție la categorisirea de mai sus? Păi, în primul rând, ar fi mai onest să zicem că romanele în sine sunt o chestie pentru femei, statistica ne susține: femeile citesc mai mult decât bărbații în general, și constituie majoritatea cititorilor de ficțiune în special, pare-se cu excepția genurilor sefe, fantasy și horror. După romanță, cărțile cu crime sângeroase sunt genul cel mai popular. Romanțe am mai consumat, și scrise, și televizate, așa că am zis să încerc și niște crime.

Cartea pe care am pus mâna se numește Portocală Sângerie; coperta zice că e “Sunday Times bestseller” precum și că autoarea a fost avocat înainte să devină scriitoare, de unde am dedus că o să fie vorba despre avocați. Ceea ce e vag dezamăgitor, avocații și polițiștii sunt ultrafolosiți în ficțiunile cu crime, ar fi fost mai interesant dacă acțiunea se petrecea, de exemplu, printre grădinari-floricultori. (Avem prin casă un roman cu crime printre ornitologi, dar nu l-am citit).

Pe de altă parte, avocații sunt o profesie reală și larg răspândită, iar aici observăm o diferență-cheie față de genul romanță, unde toată lumea muncește într-un domeniu foarte de nișă, de pildă o revistă de modă pentru câini, sau o galerie de artă abstractă, sau o cofetărie vegană. În romanul romantic-comedios Colegii de Apartament, pe care îl începusem de asemenea în cabană, protagonista e angajata unei edituri specializate în cărți despre tricotat și croșetat. Face sens totuși ca în preajma unei Tiffany Pisicel care lucrează la o ceainărie artizanală să se întâmple lucruri romantic-comice, iar dacă te însoțești cu Barbara Pistol, procuror, să ți se întâmple crime și împușcături. (Am auzit odată de un medic urolog existent și autentic pe care îl chema Dr ArdeCocoșei, eu personal nu l-aș recomanda nimănui.)

Protagonista din Portocala Sângerie e avocata Alison, o femeie care “le are pe toate”: carieră de succes, bani, căsnicie, copil, viitor de aur- rezultă logic că este o bețivă nevrotică și împrăștiată care reușește cu greu să-și amintească unde și-a lăsat chiloții la birou noaptea precedentă. E imposibil să fii femee cu succes profesional și simultan fericită și sănătoasă la cap, asta ne-au spus dintotdeauna poveștile (nu doar alea cu crime și portocale roșii.)

Pe soțul lui Alison îl cheamă Carl, de unde știm că este un individ plicticos și snob; nu a existat niciodată pe fața pământului un bărbat sexi cu numele de Carl. Carl lucrează ca psihoterapeut pentru bărbații dependenți de sex, un job la fel de nișat precum cofetăriile vegane romantice, și nu prea face bani, așa că e băiat de casă: face curat, gătește, ia copilul de la școală. Copilul, o fetiță pe nume Matilda, e cuminte, adorabil, niciodată enervant, cum numai un copil fictiv poate fi, probabil ca să sporească sentimentele de culpă ale protagonistei vizavi de carențele ei într-ale mămicuțeniei devotate. Alison îl înșală pe Carl cel domestic cu Patrick, colegul ei de muncă semnificativ mai sexi și interesant, și din când în când primește SMS-uri anonime misterioase care o ceartă și îi zic că e o parașută depravată. Alison se simte vinovată și tot încearcă să-l dea în mă-sa pe Patrick și să se lase de băutură, dar de fiecare dată cade din nou în tentație.

La începutul cărții, protagonista tocmai a primit primul ei caz de crimă: apărarea unei femei care și-a înjunghiat soțul posibil abuziv. Dar suntem într-un Thriller cu Crime Sângeroase și Întorsături de Situație! Ce urmează? Am început să stau cu ochii pe situație ca pe butelie, apelând la slabele mele cunoștințe în acest gen literar. În „Gone Girl”, antieroina Amy Dunne a înscenat situația astfel încât papleacul de soț să pară violent, oare o fi la fel și cu clienta lui Alison? Și care e legătura tematică dintre caz și viața personală a protagonistei, cine e ăla rău în povestea ei?

Aflăm la un moment dat ce e și cu portocala din titlu, promit solemn.

 În “The Girl on the Train” (pe care nu l-am citit, doar am văzut filmul cu Emily Blunt), soțul protagonistei o gaslightuiește ca să o facă să creadă că e mai bețivă și agresivă decât este de fapt. Imediat, deci, l-am suspectat pe Carl. Ori de câte ori Alison are o beție extremă după care nu-și mai amintește nimic, Carl e pe-acolo ca să-i povestească ce-a făcut și cât de nemernică e; m-am gândit că probabil o droghează cu ceva (rohypnol?). Carl nu are nimic drăguț de zis despre cum arată Alison, sau ce gătește Alison, sau eforturile lui Alison de a-i intra în grații. Carl are mereu întâlniri cu grupul lui de clienți dependenți de sex la el acasă în sufragerie pe întuneric și Alison n-are voie să intre în cameră, deci precis se întâmplă ceva dubios. Dar mai ales, Carl e un bărbat care are grijă de copil și face mâncare și are o profesie centrată pe FEELINGS, ceea ce poveștile (nu doar alea cu crime și portocale roșii) ne spun mereu că nu e normal. Carl e cu siguranță un psihopat, am așteptat doar să pice și celălalt pantof, cum zice englezu’.

Ei bine, cred că nu stric surpriza nimănui când dezvălui că într-adevăr Carl este un psihopat, dar surpriza mea a fost că și Patrick e un psihopat. La aia nu mă așteptam. Patrick o tratează pe Alison cu curul în toate momentele când nu fac sex, ba uneori chiar și în timpul lor, asta însă nu e neobișnuit după standardele unui Don Juan narcisist, nu eram pregătită ca gustul la bărbați al lui Alison să fie chiar în halul ăsta de prost. Dar iată: Patrick e acuzat de viol de 2 (două) femei diferite, și el nu neagă. Alison e indignată, îl respinge, așa că Patrick se sinucide aruncându-se în fața metroului (la stația Holborn, mai exact).

Totuși, dacă Patrick e psihopat, Carl e și mai și: aflăm că de luni de zile o monitoriza pe Alison prin diverse metode, de exemplu un spyware în telefonul ei mobil, pentru că Alison a fost suficient de tăntăloaică să-i lase telefonul la îndemână. Chiar și papa Francisc sau orice alt călugăr virgin ar fi fost în stare să-i explice lui Alison regula nr 36, alineatul IV din Codul Infidelității: “Folosește în mama mă-sii alt telefon când comunici cu amanta/amantul”, dar pe ea n-a dus-o capul. Normal că SMS-urile neplăcute erau de la Carl. Tot el a instalat camere video peste tot în casă și astfel a surprins-o în flagrant delict cu amantul. Până și vlogărul ăla român care a zis că nevastă-sa arată ca o minoră ar fi știut să o informeze pe Alison despre regula nr 14, alineatul XII din Codul Infidelității: “Nu-ți aduce amanta/amantul în casa în care locuiești cu soția/soțul, că te văd vecinii, plus că după aia nu mai scapi de ea/el dacă se strică trampa, plus că dacă soția/soțul e psihopat/ă și a pus camere video peste tot, ai băgat-o pe mânecă”.

Carl o amenință pe Alison că va face publice înregistrările porno dacă ea nu acceptă să divorțeze și să renunțe pe veci la custodia copilului lor comun, angelica Matilda. Inițial, Alison e confuzată și pleacă de-acasă, dar după ce se pilește câteva zile într-un hotel se hotărăște să lupte pentru Matilda și apare la casa conjugală ca să se certe cu Carl. Furișându-se înăuntru, îl descoperă pe Carl AUTOASFIXIINDU-SE EROTIC în timp ce se uită la videouri în care o abuzează pe ea când era beată și drogată (teoria mea cu rohypnolul se confirmă). În caz că nu știți ce este autoasfixierea erotică, e vorba de un fetiș secsual în care practicantul se strangulează singur în timp ce se masturbează; cică în felul ăsta extrem de penibil a murit tipul care îl juca pe Bill în Kill Bill. În cazul lui Carl, metoda include molfăirea unei felii de portocală roșie care să îl aducă la realitate în ultimul moment, de unde titlul cărții. Cum e de înțeles, Carl nu se bucură să fie găsit în mijlocul unei activități atât de imbecile, și de mirare aproape că se strangulează de-a binelea, iar nevestica iubitoare îl ajută și-i impinge masa de sub picioare. Pam-pam!

Nu ni se spune cum a explicat Alison neamurilor și prietenilor faptul că a rămas văduvă prin AUTOASFIXIERE EROTICĂ, îmi imaginez că a fost o conversație destul de jenantă. Mai aflăm că Carl era psihoterapeutul uneia din victimele lui Patrick și că el a încurajat-o să se ducă la poliție, ceea ce un soi de scărpinici narativ la urechea dreaptă cu mâna stângă, oarecum inutil. Însă totul se termină cu bine pentru eroină: psihopații din viața ei sunt morți, Matilda rămâne cu ea, Alison continuă avocatura cu succes (nu e clar dacă continuă să bea ca o sugativă). Iar paralela cu cazul de crimă la care lucra? Ei bine, și ea și clienta și-au omorât soții abuzivi. A, și la un moment dat au făcut o plăcintă cu pește pe care respectivii nu au apreciat-o (evident, înainte să fie omorâți.)

Iată (cred) o plăcintă cu pește, în scop ilustrativ

Deci…de ce consumă femeile povești de soiul ăsta, mult mai abitir ca bărbații?

Părerile și teoriile sunt multiple. Poate că rolul lor e similar cu al basmelor din care fetițele învață să nu stea de vorbă cu lupul și tinerele credule să nu se mărite cu indivizi care au barba albastră. Bărbații care par periculoși în general chiar sunt, nu merită o șansă că poate-poate se schimbă, iar dintre ăia care nu par, unii sunt de asemenea periculoși și indiciile pot fi chestii foarte mărunte la început. Poate că e o fetișizare a fricii pentru că femeile sunt obișnuite cu senzația. Suntem  învățate de mici să stăm cu frica-n sân: să nu ieși noaptea, să ai grijă să nu te urmărească cineva, povestește-i unei prietene unde ești, vorbește la telefon cu cineva, ține-ți cheile în mână, uită-te peste umăr, dacă ți se întâmplă ceva tot tu ești de vină, de ce ai lăsat garda jos, de ce te-ai dus singură în cameră cu tipul ăla? Poate că e o descărcare psihologică să citești despre un univers în care ăia răi sunt fix atât de răi cât bănuiai în momentele cele mai paranoice, dar pe de altă parte femeile nu sunt cu nimic mai prejos și îi înving tot prin brutalitate și alte porniri malefice pe care sunt educate să și le reprime în viața reală, SMILE, DARLING! Sau poate pur și simplu cititoarele sunt extrem de plictisite și le distrează să-și imagineze violență și adrenalină ca alternativă la monotonia domestică.  

În cazul meu, a fost pentru că n-aveam Internet.

5 gânduri despre „O familie defectă! O aventură toxică! O obsesie întunecată!”

  1. Recunosc că nu mă pasionează genul thriller, dar în schimb mă pasionează subgen al genului romanță: romanța istorică.
    Și în cadrul acestui subgen profesiile sunt limitate:
    pt bărbați- oricare din titlurile nobiliare are regatului a cărui cetățenie ai primit-o relativ recent, de preferat de la viconte în sus (dacă e vorba de un baron, atunci e putred de bogat și linia lui genealogică poate fi urmărită cel puțin până la William Cuceritorul), din când in când un fiu nelegitim al titlurilor nobiliare menționate mai sus, de regulă, nerușinat de bogat,sau cel mult un cawboy pt autoarele pasionate de vestul sălbatic
    Pt femei: donșoara dornică de măritiș, aflată la o vârstă cam trecută, potrivit standardelor epocii sau donșoara de orice vârstă, complet nedornică de măritiș, cu activități ascunse sau nu, ușor ilegale, sau imorale sau supuse oprobiului public (patroană de cârciumă, creierul din spatele succesului companiei lui tăticu/frățiorul, zorro prin cartiere, plănuitor de fugi pt miresici nedornice).
    Motivul pt care savurez așa ceva: creierul meu e mult prea terciuit de la serviciul, că să se mai descurce cu altceva. Anul ăsta a fost ceva special, nici de romanțuri n-a mai fost capabil.

    1. Sa stii ca historical romance cu o femeie patroana de carciuma suna foarte interesant. Tocmai am citit o carte non-fictiune despre cum femeile fabricante de bere si patroane de carciumi erau o amenintare pentru cutumele misogine ale societatii, ca antreprenoare independente ce se gaseau- e practic o ocupatie protofeminista. Am incredere in gustul tau, ca doar citesti p-aici de multa vreme deci clar ai gusturi bune, ai vreo recomandare? Poate sa fie si proasta daca e so-bad-its-good intr-un fel interesant. Cel mai putin imi plac lucrurile plicticoase si gri, dar daca ceva e prost intr-un fel strident si interesant imi place.

      1. Lorraine Heath, seria „sins for all seasons”- ”when a duke loves a woman”- doamna e patroana de cârciumă. în aceeași serie ”the earl takes a Fancy”, doamna (sora primei doamne) e doar patroană de librărie.
        autoarea mai are personaje feminine controversate într-un fel sau altul.

        sarah maclean- seria ”scandal and scoundrel”- the day of the duchess. doamna are și ea o cârciumă. de fapt toate doamnele seriei (surori) sunt destul de controversate.
        în seria ”hell’s belles„- doamnele se ocupă de salvat de la măritiș domnișoare foarte nedornice.
        în seria ”bareknucle bastards”- volumul ”brazen and the beast”, doamna vrea să preia compania lui tăticu’. nu mai știu dacă o preia sau își face un proprie.
        și această autoarea are destule personaje feminine controverstate potrivit standardelor epocii.

        sherry tomas seria ”lady sherlock”- o doamnă personaj secundar e fiica unui tătic mort, cu o afacere înfloritoare, pe care a lăsat-o fiului (fratele doamnei). la un moment dat îi mărturisești soțului că i-ar fi plăcut să conducă firma tatălui ei. domnul e extrem de șocat că soția lui nu e complet mulțumită să fie doar soția lui. la sfârșitul volumului 2 sus-amintitul frate moare. suspans. va urma. 🙂
        ah, și doamna personaj principal este unicul și adevăratul sherlock holmes, despre care sora ei scrie cărți, păstrând ideea principală a anchetelor, dar schimbând complet personajele pentru ca societatea să nu dea in istericale recunoscând personajele anchetelor. 🙂

        mary jo putney (autoarea mea ”cea mai favorită” 🙂 , i-am citit o carte pe când nu știam că există un astfel de gen/subgen)- seria ”lost lords”- ”never less than a lady” doamna e fiică de duce și odată măritată, bate barba-su la ea ca la fasole. într-o seară o bate cu atâta simț de răspundere că pierde o sarcină. încercând să se ferească de un nou pumn, soțul se împidică și-și împrăștie creierii în șemineu; când se duce la el, tăticul o alungă pe motiv că și-a ucis soțul. doamna își înscenează moartea, fuge și este luată sub aripa ocrotitoare de o tanti moașă într-un sătuc pierdut englezesc si devine ea însăși moașă.
        în aceeași serie, în ”no longer a gentleman” doamna e spion. ca și doamna din ”petals in the storm” din seria ”fallen angels”. în aceeași serie, în ”river of fire”, doamna e pictor.

        courtney milan, serie ”brother sinister”, în ”the suffragette scandal”, așa cum spune și titlul, doamna e de-a dreptul sufragetă.

        deeanne gist, în ”fair play” în america sfârșitului de secol 19, doamna este medic.

  2. Sorry! Când recomand cărți tind să exagerez (un pic) mai mult. 🙂

    Dacă mă mai suporți, ca să vezi că nu citesc doar siropuri, îți recomand Diane Setterfield-once upon a river.
    O atmosferă ușor gotică, à la Poe, dar parcă nu la fel de sumbru și de negru-nchis (am citit extrem de puțin Poe, ultima oară acum 20+ ani), cu ceva happy-end destul de netras de păr care salvează situația. Atinge ușor puncte nevralgice cum ar fi depresia, rasismul, persoanele cu dizabilități și femeile care nu vor să devină mame de teama că vor muri la naștere.
    Pe ici pe colo, bucățile unde descrie Tamisa îmi aminteau oarecum de „3 într-o barcă” de Jerome K.Jerome, în părțile fără ha ha ha și hi hi hi. 🙂
    S-ar putea să te bucuri de scriitură/frază mai mult decât mine, pt că oricât de bun ar fi traducătorul, nu se compară cu originalul. Încă nu-s aptă pt original.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat: