Nadia și comunismul

Cea mai veche amintire a mea cu vagă semnificație politică e plasată undeva prin perioada mineriadelor. Mă uitam cu mama la televizor, unde un grup mare de oameni strigau în cor “Regele Mihai”.
Nadia: Mama, ce strigă ăştia?
Mama: Ăăăă…strigă, ăă, “libertate”.
Nadia: Ba nu, strigă “Regele Mihai”. Strig şi eu. Regele Mihai! Regele Mihai! Regele Mihai!
Aşadar mi-am petrecut timpul în cele ce au urmat strigând “Regele Mihai” în sufragerie, în picioare, cu pumnii strânşi, până am răguşit, spre neplăcerea mamei care era deja păţită cu mine strigând pe stradă slogane nepopulare auzite la televizor (de pildă “Votaţi Ochiul”). Habar n-aveam cine e regele Mihai ăsta, dar în mintea mea de copil manipulator m-am gândit că sunt din cale-afară de drăgălașă când fac asta.  Carevasăzică am zero amintiri sau cunoștințe directe despre comunism. Dar e de sezon să vorbeşti despre comunism, nu? (Apropo, mi-a trecut monarhismul când m-am făcut mare.)

Cu ocazia prilejului minunatelor alegeri prezidenţiale, mai ales, a fost extrem de foarte de sezon să vorbeşti despre comunism, în special din direcţia fanilor preşedintelui acum ales înspre alegătorii contracandidatului sau, pe principiul “cine nu e cu noi e comunist” (ca și cum n-ar fi cam toate partidele din România urmașe directe ale PCR-ului sau populate de foști PCR-iști). De fapt, am observat o tendinţă generală de a ştanţa orice chestie care nu place cetățenilor moderni cu ştampila comunismului, nu mai trebuie să convingi pe nimeni că ai dreptate, l-ai făcut comunist şi ai câştigat din oficiu. De pildă, îndrăzneşti să critici vreo firmă şi să sugerezi că poate ar fi bine să le ofere angajaţilor nişte salarii din care să-şi poată cumpăra mai mult de doi covrigi şi o sticlă de suc? Comunist. E un fel ca reductio ad Hitlerum al vesticilor: dacă orice fleac e comunist, apăi înseamnă că deja comunismul nu mai sperie nici o ceapă degerată, plus situaţia și mai drăguță în care tot ce au urât comuniştii ne devine drag, numai așa, de sanchi, fără spirit critic. Până la urmă mă întreb și eu ca omul prost: de ce o fi prins așa de bine regimul ăla de căcat la noi? Eu zic că a fost din cauza spiritului de turmă, care se manifestă cu succes și la tineretul multilateral dezvoltat. După război, mulți viteji s-arată: e foarte ușor să fii anti- o chestie care s-a terminat când tu încă îți sugeai degetul, dar nu știu de ce am impresia, după ce i-am observat în habitatul lor natural în școli, locuri de muncă și spații de socializare, că mulți oameni din generația mea ar fi fost niște ceaușiști entuziaști dacă se nășteau mai devreme. Așa că n-am învățat nimic despre comunism ascultând ce vorbesc concetățenii de vârsta mea.

Acu, sigur, am auzit și idei nonconformiste, mai mult aci în Străinezia decât de la români: cică a fost pur și simplu aplicat prost sau deloc, da’ în teorie e o idee bună. P-asta o înțeleg și mai puțin. Mie mi s-a părut întotdeauna o idee sinistră inclusiv pe hârtie, poate pentru că nu sunt o admiratoare a speciei umane în general, și inclusiv o perspectivă utopică asupra chestiunii, precum aia din romanul The Dispossessed, are darul de a-mi face părul măciucă. O lume în care prioritatea e binele comunității per ansamblu și în care împarți totul cu ceilalți volens-nolens? Nu, mulțumesc. De fapt, mi-am dat seama că n-o să mă pot identifica niciodată cu vreo ideologie politică la modul militant, din cauza mizantropiei proprii care ar face toată treaba cam ipocrită. Am fost un copil ciudat și călcat pe cap de alți indivizi de ambe sexe și din toate categoriile sociale, așa că e momentul să fiu sinceră cu mine însămi: singura viziune egalitaristă cu care sunt de acord în mod necondiționat e că toți oamenii sunt răi până la proba contrarie, nu neapărat cu toată lumea, dar sigur cu oricine iese un pic din rând, doar că fiecare grup și grupuleț definește ieșitul din rând în mod diferit.

Pentru englezi și alți străini cu care am stat de vorbă aici, însă, cel mai des istoria republicii noastre „socialiste” e un miez de întuneric pe care îl avem toți (inclusiv ăștia ca mine care n-au prins regimul propriu zis) și pe care ei nu știu exact cum să îl abordeze- suntem ca niște bomboane umplute cu găuri negre. Ăia mai ignoranți se hlizesc pe față și spun „Așa ceva nu există” dacă le povestești cum cică stăteau lucrurile, precum primii europeni care au văzut o girafă. Dar sunt și alții care vor să-ți arate că știu despre ce e vorba, și care îți trimit linkuri la documentare și articole despre Ceaușescu, ca și cum tu auzi de el pentru prima dată, și dau din cap înțelegător, și eventual chiar îți explică ei de ce era nașpa nea Ceașcă, că ei știu mai bine din articolele și documentarele lor, pare-se. Dar sub ambele atitudini se simte un miros de curiozitate plus teamă ca în fața unui exponat de muzeu bizar: cum ați putut ajunge în halul ăla? Ce vă lipsește vouă ca ființe umane de ați putut trăi așa 50 ani? Pentru că sigur voi sunteți de vină cumva, nouă nu ni s-ar fi putut întâmpla așa ceva, nu? Și eu nu știu ce să răspund la aceste întrebări implicite. Așa că nu aflu nimic interesant nici vorbind cu străinii.

Probabil cel mai nimerit ar fi să ascult ce zic românii mai în vârstă care au trăit în comunism, dar fiecare poveste de genul ăsta spune mai multe despre povestitor decât despre regimul în sine. Unii care n-au zis nici cârc se redistribuie în dizidenți subversivi, alții nici măcar nu știau pe ce lume trăiesc (o rudă de-ale mele a râs foarte tare când i s-a explicat ce era Securitatea). Pe ăia care zic că era mai bine nu-i cred din principiu. Așa că m-am gândit, în onoarea acestor zile în care e de sezon să vorbești despre comunism, să mă informez dintr-un film comunist găsit pe Iutub: Un comisar acuză. Îmi cer scuze dacă aveați impresia că ăsta o să fie un articol serios.

Pe această cale țin să menționez că experiența mea cu filmele românești pre-89 tinde către zero și că aveam și vreo două pahare de gin la bord, ăla fiind probabil motivul pentru care pot să zic că mi s-a părut destul de antrenant filmul. Din acest film, a cărui acțiune se petrece într-un univers paralel vag asemănător cu România mareșalului Antonescu circa 1940, am aflat următoarele:

-Legionarii erau niște criminali infecți (asta știam deja), dar aveau geci de piele mișto și șeful lor era Gheorghe Dinică, așa că e de înțeles de ce au luat-o pe căi greșite. Cu tupeul căpătat de la gecile de piele, au omorât niște oameni într-o închisoare, mă rog, și niște profesori universitari, în fine, nu e clar ce era de capul ăstora, dar ținta lor principală sunt LUPTĂTORII PENTRU LIBERTATE COMUNIȘTI, care erau într-un mare fel în universul paralel din acest film. Un comisar investighează.

-Comuniștii erau băieți de treabă și idealiști, dar în principiu cam papleci, neinteresanți. Șeful lor e Amza Pellea (pe care toată copilăria am fost convinsă că-l chema Am Zapelea), care nu se compară la carismă cu Gheorghe Dinică cum nu se compara Bobby cu JR. Un comisar, totuși, simpatizează cu ei.

-Eroul, însă, nu poate fi un papleac idealist. Eroul e un individualist a la Clint Eastwood, un lup singuratic, apolitic (zice clar că e apolitic), tată singur, cu apucături burgheze gen hipism. Un comisar întâi trage și după aia pune întrebări.

-Un comisar locuiește cu mă-sa.

-În România anului 1940 toată lumea avea mașini mișto, pistoale mișto și pălării mișto. Un comisar are cea mai mișto pălărie dintre toate. Mașinile nu mai există în ziua de azi pentru că, probabil, un comisar le-a incendiat pe toate în urmăririle din acest film.

-Un comisar nimerește adversarul din orice poziție și nu i se termină niciodată gloanțele. Adversarii nu-l nimeresc decât dacă sunt cam 20 la un comisar și comisarul stă fix în mijlocul lor, deși chiar și atunci e îndoielnic.

-Un comisar dă două palme de nu se vede oricui se poartă fără respect cu el.

-După ce dă palme, un comisar flirtează.

Secvențele astea sunt semnificativ mai amuzante dacă ne amintim că un comisar este și un scenarist și regizor și deci a inventat aceste momente pentru el însuși.

-Un comisar moare, dar nu se predă. Comuniștii papleci se pot salva, pentru a-și continua misiunea idealistă plină de pace, dar pentru un comisar nu există cale de întors. El trebuie să se împuște cu Gheorghe Dinică prin teatre și cimitire singur, până la capăt. Idealismul plin de pace n-are nici un haz.

-Un comisar român perfecționează arta muritului implauzibil în slow-motion înaintea unui comisar italian.

În concluzie, n-am aflat nimic nou sau util nici din filmul ăsta și m-am ales și cu o mahmureală. Se pare că-s condamnată să n-am habar de comunism, noroc că e plină România de oameni care se pricep.