Lumea e scoica noastră

Pisică: animal patruped întâlnit peste tot în lume, în afară de Cercul Polar, zicea o definiție în povestea cu O Pisică S-a Uitat La Un Rege (pe care am citit-o într-una din cărțile cu Mary Poppins când eram mică). E valabil și pentru români, cu două amendamente: 1. noi suntem animale bipede, și 2. cu siguranță se găsesc câțiva d-ai noștri și la Cercul Polar. Românii sunt pretutindeni.

Bineînțeles că românii sunt pretutindeni și în Londra. Nu ți-e dor să asculți vorbindu-se românește de când ai plecat de-acasă? Mă mai întreabă câte cineva. Ba da, zic, ce-i drept, îmi mai e. Dar tot ce trebuie să fac e să scot nasul din casă, și o să aud fără greș limba strămoșească de undeva. Uneori mă trag mai aproape, ca să trag cu urechea mai bine. Vin lângă ei pe peronul de tren. Întind urechea spre ei în autobuz. Merg pe lângă ei pe stradă la o distanță care să permită spionajul subtil. Mă fac că citesc o carte, dar mă uit la aceeași pagină jumătate de oră ca să nu pierd o conversație despre o proaspătă nevastă din Moldova (după accent) care nu se poate abține de la gustări nocturne, deși soacra i-a zis că în felul ăsta o să se îngrașe și fiu-său n-o s-o mai vrea. „Ajung la London Bridge în zece minute”, zice la telefon cineva tot din Moldova, într-un loc aflat la cel puțin o oră distanță de London Bridge, eu mă uit în altă direcție să nu se vadă că zâmbesc. În fine, poate că minte intenționat. Uneori românii comentează cu glas tare ce nu le convine la Londra și la alți oameni din jur, avantajul de a vorbi într-o limbă străină într-un loc în care crezi că nimeni nu înțelege. Dar suntem pretutindeni în așa hal că e un avantaj foarte fragil- uite, eu de pildă, vă înțeleg, dar deocamdată nu spun nimic.

Îs incognito, cred eu, că dacă n-aș fi m-ar fi luat cineva la refec până acum. Într-un oraș ca Turnul Babel, unde stăm îndesați ca sardinele, cine mai poate ști dacă te nimerești lângă cineva intenționat sau de nevoie? Uneori nici nu-i nevoie să-i aud vorbind, îi recunosc după față- există fețe românești, cu un je ne sais quoi pe care mi-e greu să îl descriu, deși câteodată mă înșel, și fețele românești deschid gura să rostească cuvinte în polonă, sau rusă. Mă întreb dacă și pe mine mă recunosc alți concetățeni? Oare arăt a româncă? Ce înseamnă să arăți a româncă, de fapt?

Peste tot, româncele împing cărucioare și apostrofează plozi obraznici. Am văzut aici atâtea conaționale cu copii mici sau cu burta la gură, încât e clar unde s-au dus toate femeile care aveau tupeul să nu se reproducă în țara lui nea Băse, spre supărarea lui. Nu doar că suntem pretutindeni, dar plănuim o Anglie nouă, populată de ai noștri.

Pe un site de meditații private, un număr surprinzător de englezi și alți cetățeni străini caută profesori de limba română. Nevasta sau iubita e româncă, și vreau să înțeleg ce spun socrii când vin în vizită. (Bărbații români nu-s la fel de atrăgători și capabili să traverseze culturi și civilizații, pare-se, pentru că de o situație inversă n-am prea auzit.) Am un magazin într-o zonă populată de mulți români care nu vorbesc engleză și vreau să înțeleg ce spun clienții. Toți străinii cu care am apucat să mă conversez aici au mai cunoscut cel puțin încă un român. La nunta unei englezoaice, două alte invitate sunt românce, una din ele însărcinată (vezi mai sus). La serviciu, mi se face cunoștință cu celălalt român din departament: „Acum puteți începe o conspirație românească!”

Români fac cumpărături pe lângă mine la supermarket, români îmi livrează pachete la ușă. În ziarul local, citim despre un nene cu nume românesc care a înjunghiat mortal pe cineva. Mai jos, o știre despre cineva care a furat o lebădă dintr-un parc și a mâncat-o, dar- pfiu!- n-are nume de român. În metrou, zăresc pe cineva ținând o pungă imprimată cu reclame în românește.

În centru, stăm la coadă la atracții turistice lângă alți români. Prietena mea româncă venită în vizită îmi atrage atenția că unul dintre ei e o vedetă TV, sau ceva de genul ăsta, eu n-am auzit de el. Pe podul Westminster, ne oprim să ne facem un selfie cu ochiul Londrii în spate, dar niște români cu alba-neagra încep să se desfășoare chiar lângă noi. Uerz dă bol? Hirz dă bol! Faind dă bol! Ne mutăm mai încolo.

Românii sunt pretutindeni. Suntem o nație de eterni emigranți rătăcitori, ca irlandezii, ca evreii, ca, mă rog, or mai fi și alții, dar printre ei suntem clar și noi, și ne găsim peste tot, sunt convinsă, inclusiv la Cercul Polar.

Cum să apuci să-ți fie dor de România?

5 gânduri despre “Lumea e scoica noastră

  1. Mai adevarat de atat nici ca se putea. Sincer si mie mi se parea ca poate o sa imi fie dor sa vorbesc romaneste prin strainatate, dar nu mi s-a intamplat. Foarte multi romani. Dar macar nu uit sa vorbesc romaneste🙂

  2. Nu…sunt ca si tine in Marea Britanie. De curand venit de altfel, ca poate multi altii. Am auzit insa la stiri in tara, ca primul *invadator*(si de altfel singurul care ajunsese atunci, de-l filmasera toate televiziunile englezesti, pregatite sa raporteze cotropirea nemaivazuta) roman din Anglia proaspat deschisa muncitorilor din Romania si Bulgaria se declara dezamagit de experietna englezeasca si vrea inapoi acasa. Deci e o sabie cu doua taisuri. Mai venim, mai plecam, definitiv sau nu. Romanul e mai adaptabil decat oricine, care poate e bine pentru noi, si poate nu la fel de bine pentru ei. Dai cu noua Anglie! (ca sa parafrazez ce ai zis.)
    P.S. Nu cred ca as vrea sa merg vreodata la Cercul Polar, prea frig si prea izolat, chiar daca vin dintr-o zona mai de la munte asa de felul meu, nu am fost niciodata vreun iubitor de frig.

    1. Ahaha, da, îmi amintesc de băiatul ăla, săracul, după ce Daily Mail prevăzuse milioane de români trecând granița. Probabil presiunea de a fi Primul Invadator și-a spus cuvântul.
      Păi, și ție cum ți se pare Englezia?😀

  3. Scumpa. Dar in rest nu mi se pare ca aici au oamenii doua capete sau trei maini. Tot oameni cu bune si cu rele. Insa vremea imi da dureri de cap destul de des, ca niciodata nu stii ce si cum sa iei pe tine. Ma rog, poate o sa ma obisnuiesc cu timpul, dar acum pare imposibil. Sper sa nu ma satur repede de ea pentru ca fie ca vreau, fie ca nu tot trebuie sa mai stau cativa ani pe aici. Poate o sa fie toleranta cu mine Englezia si locuitorii ei mancatori de branza rasa peste orice, si care beau ceai foarte mult (desi cred ca asta cu ceaiul e ceva pentru generatiile mai vechi, astea mai noi pe care le vad eu is destul de indiferente cand vine vorba de ceai. Mai degraba o bere, care nu are niciun gust, daca ma intrebi pe mine).

Comentariile sunt închise.