Călătorie în altă viață

Ajung în București la patru dimineața. După cinci ani și jumătate la depărtare, petrec cinci zile în orașul natal.

“S-a făcut nasol de tot în București, mamă. E rău, e rău, o să vezi și tu când vii, n-o să-ți placă deloc”, îmi zice mama la telefon înainte de călătorie.

Mie însă orașul îmi pare la fel, în linii mari, ba chiar în unele privințe ușor îmbunătățit de când l-am văzut ultima dată. De pildă:

-Pasajul Basarab, care era în construcție când m-am cărat eu, e în sfârșit terminat și dat în folosință. Metroul din Drumul Taberei nu e terminat și dat în folosință, dar hai să nu avem pretenții supranaturale de la biata noastră țărișoară. “Bă, Nadio”, mi-a zis cineva mai demult, “până ajungi tu iar p-acasă se construiește și metroul din Drumul Taberei”. Uite că am venit, dar metroul canci. Poate data viitoare.

-Nu se mai fumează în baruri, o îmbunătățire pe care nu credeam să trăiesc s-o văd și-n România. Ies în oraș în fiecare seară și totuși nu simt nevoia să-mi arunc hainele împuțite în vece când mă întorc.

-Centrul Vechi nu mai e un șantier desfundat, deși presupun că riscul de a fi îngropați sub dărâmături la primul cutremur se menține neatins. Ca una care-a petrecut ani de zile în Anglitera, unde cârciumile și restaurantele încep să-ți facă semn spre ieșire pe la zece jumate, mă holbez cu ochii cât cepele la avalanșa de promoteri agresivi care înspre miezul nopții încă te invită la terasa lor, cel mai mișto burger, cea mai mișto bere, cel mai larg rânjet pe fața promoterului, ce mai aștepți? Bucureștiul noaptea îmi pare acu așa de energic că mă amețește nițel.

-S-a construit un pasaj subteran la Herăstrău, de la stația de tramvai la intrarea în parc, că să nu-ți mai riști viața când traversezi șoseaua.

Și desigur în alți ani n-am avut luminițe și târg de Paști așa măreț, o trecem și pe-asta la…AAAAAH CE-I ASTA CE-I ASTA COȘMARURILE MELE AU PRINS VIAȚĂ ȘI SE ÎNDREAPTĂ SPRE MINE

-Numărul maidanezilor s-a redus drastic, nu-mi mai stă inima-n loc când trec prin fața unui anumit bloc din vecini, de exemplu, păzit pe vremuri de haite hămăitoare. La pachet cu asta vine altă îmbunătățire, s-a redus și numărul rahaților de câine pe asfalt, orașul pare nițeluș mai curat. În schimb, se zăresc mai multe pisici, care scot nasul în lume mai cu tupeu. Dar ce s-a întâmplat cu maidanezii, unde s-au dus? Presupun că au fost omorâți, că doar nu i-a dus cineva într-un orășel separat numai pentru câini și cu clădiri făcute din biscuiți Pedigree. O Nadie mai tânără și mai idealistă ar fi plâns de mila lor, dar nu mai sunt nici așa tânără, nici idealistă, și pe măsură ce mă învechesc în zile rele pun mai puțin preț pe idealuri. Câinii din București erau dintotdeauna sortiți pierzaniei, pentru că nimeni nu voia de fapt să rezolve problema, nici măcar ăia care cică încercau să-i salveze și care voiau să-i țină în continuare pe stradă pentru că nu e nici o problemă ca un oraș să fie plin de câini semisălbăticiți și dacă ți-e frică sau te mușcă e vina ta, că ești om rău, sau ceva de genul ăsta. Majoritatea iubitorilor de animale de la noi erau oameni care varsă o lacrimă de crocodil și apoi cumpără pe bani grei căței de rasă de la traficanți, după care făceau mișto de d-alde mine că plimbăm în lesă potăi maidaneze urâte și prost-crescute. RIP câinii din București, n-aveați nici o vină, ăștia suntem. Sunt curioasă dacă o să se refacă efectivul în curând, mi-e greu să cred că au învățat românii să nu mai arunce câini pe stradă.

-Blocurile de pe strada mea au fost “reabilitate termic” și vopsite în culori vesele, cu excepția blocului meu, bineînțeles. Dar măcar acum avem lumină pe palier la toate etajele.

-O gogoșerie din cartier a fost înlocuită de un magazin rusesc care zice că îți dă banii înapoi dacă ți se face rău de la vodca lor. O să consider și asta un progres pentru că gogoșeria nu-ți dădea banii înapoi dacă ți se făcea rău de la gogoșile lor.

Ce mai, încet-încet, progres și-n urbea noastră, bucureșteni! Poate voi nu simțiți, poate secretul ca să observi schimbări în București e să pleci și să nu te mai întorci 5 ani. În rest totul pare la fel, e mai mult smog decât îmi aminteam, distanțele par mult mai mici, dar e la fel. Până și prietenele rămase aici par neschimbate. Constat de asemenea că orașul nu e așa de cenușiu pe cât mi-l aminteam, părțile mai vechi sunt decrepite într-un mod interesant, plus că e soare, soare adevărat, care strălucește încontinuu, nu ca la englezoi.

La mine acasă însă e ciudat, parcă nu mai cunosc locul și mă uit în jur mirată să descopăr urme ale propriei persoane, caiete cu scrisul meu, jucăriile mele, hainele mele, casetele mele cu Andre, e ca un muzeu al Nadiei dintr-o dimensiune paralelă. Și ca și cum aș fi mușcat din ciuperca magică a lui Alice, apartamentul mi-a rămas mic și mama s-a făcut mai mică, foarte mică și slabă, ca un copil, o țin de mână pe stradă cum mă ținea ea pe mine cu ani în urmă.

În cei cinci ani la depărtare am reușit să mă îmbrac și să mă hrănesc singură cu succes, ba chiar mă întorc cu mai multe kile decât am plecat, dar părinții nu mai contenesc să-mi ofere haine și mâncare. Mama îmi dă două paltoane, șosete, papuci, șaluri, maieuri, pulovere, iconițe, un calendar creștin-ortodox, o carte de rugăciuni, alte cărți ilustrate, o carte scrisă de Dan Puric, o păpușică, săpunuri, ciocolată, un borcan cu gem și altele, am pierdut șirul. Tata îmi dă o ie, un șorț de bucătărie, șervețele de masă, matrioști, brânză, cașcaval, slănină, eu accept totul pentru că știu că nu e vorba de lucruri, de fapt, e vorba de cu totul altceva, de lucruri pe care nu le putem spune, părinții îmi dau pentru că ei sunt părinții, eu accept pentru că sunt copilul, toți avem nevoie de aranjamentul ăsta- totuși, am o singură valiză, pe care o car manual prin trenuri, cum o să iau toate astea?

Mă simt pocnită din toate direcțiile de o avalanșă de gânduri și de emoții isterice, petrec cantități nerezonabile de timp plângând în mijlocul străzii sau pe la colțuri. Cum ar fi fost dacă aș fi rămas aici, cine sunt acum cu fundul în 2 luntrii, ce fac de acum înainte, ce mă fac, părinții mei au îmbătrânit, ce dracu’, poate d-aia n-am venit atâta vreme, ce avioane, poate subconștientul meu a găsit o fobie cu care să acopere alte chestii, acum uite, mă simt ca și cum îmi scormonește cineva cu degetele într-o rană.

Dar am numai cinci zile și nu e timp să mă calmez sau să mă obișnuiesc.

Plec iarăși din București la cinci dimineața.

-va urma-

9 gânduri despre “Călătorie în altă viață

  1. Cumva stau si ma gândesc că ăsta o să fiu eu in august cand ma întorc acasă pentru prima oară după doi ani. 2 ani nu sunt 5 sau 6 şi sunt sigur ca nu se simt la fel. Dar e mult chiar şi aşa. Îmi e dor dar nu pot să spun ca nu îmi e si un pic de teamă. Toate nesiguranțele de acolo vor năvăli din nou. Şi tot ce pot să sper e că pot să le fac față.
    P.S. niciodată nu am crezut că pot să mă enerveze atât de tare toate ‘ă’-urile limbii române.

    1. Da, nici nu stiu daca durata de timp e foarte relevanta pentru ca la fel de pocnita de emotii isterice m-am simtit si in 2011 cand vizitam dupa doar un an afara. Dar cred ca vei face fata, si tu ca si mine, pentru ca de ales oricum n-avem :))

  2. Si mie imi e frica sa merg cu avionul. De fiecare data. Si zbor acasa de minim 2 ori pe an. Acum 3 saptamani ne-a zguduit tare de tot inainte de aterizare pe Otopeni. Ramane totusi cel mai sigur mijloc de transport.
    Multi romani din Vest si Sud se intorc definitiv in tara. Orasele mari din Vest si Sud sunt mult prea scumpe pentru un ausländer, in special pentru cei care nu au o calificare, nu o pot recunoaste sau care nu vorbesc germana. In general cei care se invart in jurul minimului pe economie. Nu se mai merita, traiesti de pe o zi pe alta ca in tara.
    Acum ma uit pe Zdf info la un doku despre saracie. Greu de crezut dar exista saracie in Germania. Din ce in ce mai multi germani au al doilea job, dintre toate chiriile care au fost pana acum acceptabile cresc incet si sigur iar munca „de jos” e platita din ce in ce mai prost, asta in principal din cauza fluxului continuu de emigranti non-europeni.

    1. Da, avioanele sunt destul de sigure, dar simt nevoia sa despic firul in patru si sa mentionez ca aia cu „cea mai sigura” se bazeaza doar pe statisticile per mila/kilometru calatorite, care avantajeaza avioanele, dar in statistici per calatorie sau per ore de calatorie avionul nu mai iese pe locul 1 la siguranta. Adicatelea e si o chestiune de marketing :))

      Tocmai ma uitam pe Digi la un reportaj despre bonele filipineze care vin in Romania (si unele dintre ele sunt tratate absolut sinistru). Intotdeauna exista cineva si mai sarac decat noi.

  3. Am mai avut discutia asta cred, ti -am mai zis ca acolo sus nu a ramas nimeni. Intr-un mod sau altul au venit toti inapoi pe pamant. Un prieten avea alta teorie impotriva avioanelor: daca Dumnezeu vroia sa zbor imi dadea aripi.
    In UK ce mai e nou, germanii se lauda cu nu stiu ce cina in care Junker a facut-o praf pe May, i-a stat aleia sarmaua in gat. Dupa aia Junker ar fi sunat-o pe Mutti si i-ar fi zis: asta e de pe alta lume!
    Te vezi undeva in viitor inapoi acasa? Sau ce plan B ai daca se impute rau treaba acolo?

    1. Buna intrebare, la care nu am un raspuns inteligent :)) Mi-am petrecut practic toata viata de adult in strainatate, asa ca nu stiu cum ar fi sa ma intorc in Romania.

  4. Acum ma mai gandesc la alte lucruri din reportajul tau, primul e ca daca nu zbori cu avionul poti cara o gramada de lucruri de acasa. Alt gand e ca si eu am bagajul la dus plin de cafea nemteasca, legenda spune ca e mai buna ca aia de acasa, iar la intors e plin de lucruri inutile, in pringipal mancare. Dar nu ii pot refuza, multe le si arunc cum desfac bagajul.

    1. Nu poți căra chiar orice, Eurostarul are limită la bagaje, care ce-i drept e mai mare decât aia de la avioane, dar tot nu poți să aduci cinci valize după tine. Plus că trebuie să ți le cari manual dintr-un tren într-altul, efortul e măricel.

Comentariile sunt închise.