A venit din nou acel moment din an când Nadia își ia rucsacul în spinare și pornește la drum întru explorarea turistică a insulelor anglo-saxone și ocazional celtice pe care a eșuat, ca o trădătoare nepatrioată ce este care nu și-a urnit niciodată fundul să exploreze și țara natală geto-dacă în douăjde ani și mai bine. E vară, vară, e soare afară- în afara zilelor în care plouă, adică, fiind vorba de Marea Britanie, majoritatea zilelor- și anul ăsta Nadia se duce în Districtul Lacurilor, situat în nordul Angliei și renumit pentru munții săi plăcuți ochiului, care în țara geto-dacă s-ar numi dealuri, precum și pentru, evident, lacurile sale la fel de plăcute, care în țara geto-dacă s-ar numi tot lacuri, că nu suntem chiar atât de nonconformiști.
Districtul Lacurilor e departe. Nadia a pornit la drum într-o Dacie englezită- adicătelea cu volanul în partea greșită, care la englezi e partea corectă- și cu tovarășul ei de drum care știe să conducă o Dacie (Nadia, după cum probabil ați aflat deja, nu știe să conducă nici un fel de vehicul). Pe drum, au ascultat, întru amintirea tinereților lor petrecute în țara în formă de pește, muzică românească dance veche și de toată jena din anii 90.
Pe această cale voi face o paranteză ca să vă spun și vouă că prin intermediul înțelepciunii dobândite odată cu vârsta, am ajuns la concluzia că cele mai stupide versuri dintre toate formațiile cu versuri stupide din anii 90 cu ceva notorietate aparțineau formației Genius. Desigur, toate trupele manifestau aceleași teme superficiale, dar majoritatea păreau totuși să depună un minim efort întru menținerea coerenței temei cu pricina și poveștii cântecului prin găsirea de rime leneșe de tipul „Ai plecat, nu te-am uitat/M-ai rănit, am suferit”. Nu și formația Genius, pentru care activitatea de textieri dura, probabil, maximum cinci minute pentru un album întreg, într-o pauză de cafea. Atunci când băieților și fetei de la Genius nu le venea nici o idee de rimă, puteau pur și simplu să înlocuiască un vers întreg cu onomatopee sau cuvântul da, precum în capodopera „Orașul trist”:
Aha aha da da da/Orașul este trist și viața este grea
Sau hitul sezonier „Marea”:
Da da da, e vară, da/Da da da, e vara ta
Însă cea mai reprezentativă operă a formației Genius este această piesă sublimă, desăvârșită chiar (și al dracului de catchy):
Hei, hei, life is life/E tot ce vrei și e tot ce ai
Hei hei hei, viața-i viață/Binele și răul de tine se agață
Refren: Life is life, nanananana/Life is life, nanananana/Șubidupapa, life, nanananana/Life is life
Singurul meu regret e că formația nu a activat suficient cât să ajungă la concluzia logică a talentului lor cu un cântec intitulat „Da, da, da”, ale cărui versuri să fie numai „Da, da, da”, repetat la infinit (sau eventual cu câte un „nu” sau „poate” strecurat din când în când). În fine, să revenim la subiect. Ne îndreptăm spre Lake District. Dar înainte de asta, pentru că Districtul Lacurilor e departe, facem un popas la mare.
Orașul Blackpool, adicătelea Băltoaca Neagră, în care eroina noastră s-a oprit să ia masa de prânz, era pe vremuri (adică pe când a început să se potcovească țara cu căi ferate) o stațiune turistică de mare interes pentru clasa muncitoare britanică. Cetățenii de rând, care își câștigau pâinea cu sudoarea frunții, își făceau vară de vară banii praf pe sejururi în Băltoacă, unde plaja era lină și nisipul fin, și bâlciurile cu sclipici. Mândria Băltoacei, un turn Eiffel în miniatură,a fost ridicat aproape imediat după original, ne anunță o plăcuță locală cu mândrie. Între timp, o nouă invenție a tehnicii moderne, numită avion, s-a dovedit o adevărată nenorocire pentru Blackpool, așa că acum oamenii muncii, care nu suferă de avionofobie ca Nadia, se duc în vacanță în Insulele Canare, de pildă, sau în Caraibe, unde nisipul e și mai fin și soarele garantat, nu ca în Englezia. Așadar, Băltoaca Neagră a rămas mai mult singură cu plaja ei lină, cu bâlciurile ei, cu băutura ei ieftină, cea mai ieftină, cu cazarea ei la fel de ieftină- în miezul verii, nu se zărea împrejur aproape nimeni.
Probabil din cauza asta, Blackpool a rămas înțepenit cândva în vremurile sale de glorie, sau poate se găsește într-adevăr într-un tunel temporal, sau într-un glob de sticlă. Altfel nu se explică de ce hotelurile locale consideră că e o realizare deosebită și demnă de afișat pe frontispiciu că oferă încălzire centrală (care mă întreb dacă nu cumva e obținută prin plasarea unui foc în mijlocul camerei). Blackpool are tramvai- singurul oraș britanic cu tramvai din câte am văzut până acum (un tramvai electric, nu unul tras de cai, ceea ce plasează acțiunea în secolul 20, totuși). Într-un magazin de suveniruri, am zărit un ceas cu chipul lui Elvis Presley tânăr și niște figurine Gollywogs, negri mititei cu trăsăturile rasiale exagerate- Blackpool se află într-un timp și spațiu în care Elvis e încă în viață și mișcările pentru drepturi civile și antidiscriminare nu s-au petrecut încă. Rarele prezențe umane observate la fața locului aveau vârste cuprinse între 65 și catafalc, așa că Centrul pentru Tineret pe care l-am văzut funcționează, probabil, pe post de muzeu. Un cunoscut, nativ al orașului, a sugerat că e posibil ca la o căutare mai atentă să descoperim și niscaiva toalete situate în curte, ceea ce nu e exclus ținând cont că n-am văzut pe nici un afiș vreo auto-laudă legată de existența canalizării moderne.
În timp ce luam masa în cel mai bun restaurant de fish & chips din oraș (în care nu se mai afla nimeni în afară de mine și tovarășul de drum) mi-a trecut prin cap un gând sinistru: dar dacă orașul Blackpool e într-adevăr un glob de sticlă care îmbătrânește oamenii instantaneu imediat ce îi trec pragurile încălzite central? Poate că cetățenii care acum se târăsc în jurul meu pe ultima sută de metri sunt de fapt niște tineri care au ajuns aici abia ieri, iar acum nu-și mai amintesc cum se numesc și de unde vin, fiind condamnați să bântuie pe veci plaja cu nisip fin a Băltoacei Negre, unde nu e, probabil, niciodată suficient de cald cât să te bucuri măcar de bântuit în modurile tradiționale în care ar putea cineva, viu sau mort, să bântuie o plajă.
Din fericire, Nadia nu a apucat să fie lovită de această nenorocire, ci, după ce a terminat de mâncat și sporit bugetul Băltoacei cu 110% prin contribuția ei la economia locală, a pornit-o mai departe spre destinația plănuită, Districtul Lacurilor, unde o așteptau locuri și întâmplări și mai dubioase.
Sau cel puțin așa îi place să creadă, pentru că scâfârlia Nadiei e un cinematograf care proiectează încontinuu varii opere de ficțiune fictivă în loc să observe realitatea, iar Nadia a văzut prea multe filme despre întâmplări dubioase care se petrec în preajma unor lacuri.
Spre Misterele din Lake District, deci!
-va urma-
Nadia bate câmpii 
Astept cu nerabdare continuarea. Imi place cum povestesti, cu un fin umor oarecum englezit. Dar ti-ai conservat bine si bascalia traditionala romaneasca. In plus ai ceva din sfatosenia lui Creanga. Ai zugravit Baltoaca Neagra cu atata acuratete, incat parca vad cu ochii mei personajele matusalemice care misuna pe-acolo dar si peisajul oarecum dezolant si de capat de lume. Drum bun, Nadia!
urmaresc si eu calatoria cu viu interes. dar nu prea stiu in ce sectiune ma incadrez in capitolul „doi cititori si jumatate”. 🙂 (la inaltimea mea, cred ca-s jumatatea mentionata)
Blackpool cu siguranta se infrateste cu cobber peddy si (variantaromanesca ) copsa mica. Sentimentul ca , odata ajuns si cazat peste noapte, ‘you are stuck forever’ , te face sa pleci la prima ora.