Lumea e rea, și viața este grea

(Coloană sonoră retro: http://www.youtube.com/watch?v=n-6iLpZ3hB8)

Acum nește ani, pe vremea când se potcovea puricele cu 99 ocale de oțel și tot i se părea că e ușor, sau cam așa ceva (vă rog să mă scuzați, literatura românească mi s-a părut dintotdeauna submediocră, așa că am ocolit-o ori de câte ori a fost posibil), tatăl unei colege de clasă s-a îmbolnăvit de cancer și, cum se întâmplă de obicei în asemenea situație, a murit. Cred că am mai povestit că viața mea de elevă a fost extrem de neplăcută, pentru că am avut plăcerea să fiu înconjurată de o gamă largă de bullies imbecili și agresivi, și cred că vă imaginați și că acești colegi prietenoși nu se luau numai de mine. Ei bine, într-un moment de eroism temerar necaracteristic, m-am hotărât să iau apărarea colegei mele proaspăt orfane de tată, care multă vreme după aceea avea obiceiul să izbucnească din senin în plâns, motiv de mare distracție și hlizeală pentru public. „Ia lăsați-o în pace, nu știți că tatăl ei a murit?” am zis eu, imaginându-mi că aduc un argument zdrobitor. „Ba știm. Așa, și?” mi-a răspuns cineva. Și și-au văzut în continuare de treaba lor- care o fi treaba sau fișa postului unor bullies. Între timp, alți colegi mai puțin proactivi într-ale persecuției, dar la fel de simpatici, comentau de pe margine că fata cea plângăreață exploatează situația ca să obțină milă și privilegii nejustificate de la profesori (mă întreb, dacă li se părea că e așa mare privilegiu să-ți crape un părinte, de ce nu și-or fi omorât și ei unul de-al lor?)

Nu mai țin minte exact câți ani aveam, dar momentul cu pricina mi-a rămas în minte drept un eveniment formator: unul dintre primele incidente din viața mea când mi-am dat seama, ireversibil, că oamenii sunt, în general și fundamental, de căcat. Adică, nu mă înțelegeți greșit, nu eram plină de drag către colegii mei nici înainte de asta, când mă alegeam cu o piedică, sau o flegmă în păr, sau cu ghiozdanul azvârlit pe geam de la etajul al doilea- nu-mi imaginam că sunt prietenii mei cei mai buni sau că de drag se poartă cu mine de parcă aș fi o balegă pe pantof. Dar cumva, cumva, în adâncul inimii, nu credeam cu adevărat că-și doresc să facă rău „pe bune”. Așa se distrează ei, îmi spuneam, iar dacă ar fi vorba de lucruri serioase, cu adevărat dăunătoare, s-ar opri și și-ar da seama că greșesc. Dar că moartea unui tată e ceva serios, pentru care oricine ar simți niște compasiune, sau măcar s-ar abține de la miștouri în atare situație- asta e, credeam eu, de necontestat. Iacătă, nu. Colegii mei făceau o alegere intenționată să fie oameni de căcat, și erau complet incapabili de empatie cu cineva care suferă, și toate astea înainte să fi căpătat măcar buletin. (Oamenii care trăiesc cu impresia nevinovăției copiilor trăiesc în amnezie, sau ignoranță sinistră, sau au fost chiar ei bullies. Copiii sunt la fel de cruzi ca adulții, ba uneori și mai și, pentru că nu sunt nevoiți să se autocenzureze de dragul normelor sociale). Asta era ceva ce mintea mea –probabil, lipsită de posibilități- nu putea să proceseze. Mie mi se părea că „a murit ta-su” era o scutire automată, măcar pe termen scurt, de la șicane mărunte și stupide. Ce fel de om aude că ți-a murit tatăl și se gândește că e cazul să-ți mai lipească niște gumă în păr? În fine, încrederea în prezumpția de nevinovăție a ființei umane nu mi-a revenit niciodată.

Băi, deci exact la fel mă simt și cu tărăboiul legat de fata aia de-o bătu managerul, Alexandra Stan. Habar n-am ce cântă în afară de prostia aia cu Saxobeat, înainte de tărășenia asta am auzit de ea de maxim 2 ori, dar mă uit ca vițelul la gard când văd în tot Internetul poza aia cu o blondină slăbănoagă cu fața vânătă, chircită într-o pijama roz cu inimoare, însoțită de comentarii despre cât e ea de proastă că s-a înhăitat cu agresorul, sau masochistă că nu a oprit înhăitarea mai devreme, sau prostituată (asta nu era o idee de secolul 19? că toate șanteuzele și actrițele sunt de fapt femei de stradă?), și deci își merită soarta, toate aceste idei fiind exprimate mai ca la ușa cortului, mai cu falsă îngrijorare și detașare intelectuală, deh, după gust. Și nu înțeleg, să-mi dai și mie palme și tot nu-nțeleg, ce fel de om vede așa ceva și în loc să i se facă rău la stomac, simte nevoia irezistibilă să se lanseze în perorații acuzatoare împotriva fetei cu vânătăile, sau ce fel de bacterie trebuie să ai în loc de creier ca să vezi un om bătut și speriat și să-ți vină chef să-i scuipi și tu niște coji de semințe în nas. Știu că e din cauză că-i vorba de o femeie și femeile sunt considerate niște creaturi inferioare, mai ales în România, deci empatia față de ele e imposibilă, dar aici nici măcar nu mai e vorba de empatie, pur și simplu nu e asta reacția normală când vezi că suferă un om care nu ți-a făcut nici un rău, nu zice nimeni că e musai să-ți pese sau să-l ajuți, dar să deschizi gura ca să mai dai și tu e absolut ilogic. De unde vin asemenea meschinării? OK, tipul ăla care a bătut-o e un monstru, zicem noi, dar oare ăștialalți sunt conștienți că sunt niște oameni de căcat?

Pe deasupra tot aud, ba de la nenea Băsescu, care e îngrijorat că devine populația României prea colorată și femeile albe nu-și fac datoria de prăsilă, ba de la nenea CTP care nu știe ce-s ăia gay și a chiulit de la toate orele de matematică din școala generală, iar acum crede că dacă am avea căsătorii gay legale am fi gay cu toții și apoi am dispărea, așa că femeile trebuie să-și facă datoria de prăsilă și să se mărite cu bărbați, ba de la popi și alți habotnici anti-avort, cărora le pasă mai mult de embrioni decât de oameni vii, gata născuți, și care cred că nemernicele care nu se lasă convinse să-și facă datoria de prăsilă trebuie obligate, mă rog, aud de la tot felul de indivizi tot felul de păreri despre ce ar trebui să facem cu părțile noastre componente. M-am obișnuit, că deh, creatură inferioară sunt, dar mă întreb altceva, așa, ca omul prost și mizantrop, care nu vrea să se împotrivească naturii (în natură, să știți, totul are un sfârșit, inclusiv diversele populații și specii):

…și dacă dispare poporul român, ce mare pagubă?

Să-mi explice cineva.

P.S. N-am mai scris de atâta vreme că mă uitam la schimbările din adminul de la WordPress ca vițelul la poarta nouă. Nu vă îngrijorați, o, voi, cei doi cititori și jumătate ai mei: sunt tot eu, tot în viață, tot la Londra, tot frumoasă, deșteaptă și devreme-acasă, dar degeaba, dacă m-a făcut natura așa leneșă.

3 gânduri despre “Lumea e rea, și viața este grea

    1. In timp ce vizionam clipul ala pentru prima data, tovarasul meu de vizionare a remarcat ca, pentru un nene care este (sau macar se credea a fi) scriitor de SF, CTP e cam incuiat la minte. Eu una habar n-aveam ca CTP scrie SF, dar imi imaginez ca se pricepe si la asta la fel de bine ca la toate celelalte lucruri la care isi imagineaza ca se pricepe (comentariu sportiv, critica de film etc.)

Comentariile sunt închise.