Cerul deasupra Berlinului (e cam înnorat)

Postez această bloguială despre aventurile berlineze cu mare întârziere, provocată de un atac de anxietate care mi-a mâncat toată săptămâna trecută. Dar e OK, pentru că întârzierile neașteptate sunt oricum laitmotivul aventurilor mele berlineze.

Așadar: să vorbim despre Berlin! Berlinul nu e un oraș frumos, în orice caz nu în sensul convențional-turistic al cuvântului. Mi s-a părut cu siguranță grandios și impunător prin centru, dar efectul nu era atât „Hai să mă trag în poză cu clădirea asta” cât să mă simt foarte-foarte mică și cumva zdrobită de umbra grandiozității sumbre sus-numite, impresie sporită și de vremea absolut oribilă care m-a plouat și înghețat pe tot parcursul porțiunii germane a acestei excursii. Cât despre zonele mai non-centrale, pe alocuri adia chiar un aer de abandon, încurajat în mintea mea și de faptul că am văzut nu demult un film intitulat „Sindromul Berlin” în care o turistă e sechestrată de un psihopat într-un complex de blocuri comuniste părăsite din Berlinul de Est.

Continuă lectura „Cerul deasupra Berlinului (e cam înnorat)”

It’s a fucking fairytale

In filmul In Bruges, un boss mafiot trimite un mercenar pe care vrea sa-l matraseasca intr-o vacanta in Bruges, un gest de compasiune, carevasazica, sa vada si sufletul angajatului ceva frumos inainte sa moara. (Ca subiectului nu-i place in Bruges deloc, si seful e nevoit sa-si apere alegerea cu replica din titlu, asta e alta mancare de peste.) Eu in Bruges n-am fost, asa ca daca m-as gasi in papucii sefului mafiot, mi-as trimite subalternul degraba pensionabil in Praga- dupa umila mea parere, cel mai frumos oras pe care il vazui pana acu in nu foarte lunga-mi existenta.

A fucking fairytale mi s-a parut Praga cand am vizitat-o acum multi ani, in miezul verii, la prima mea iesire din tara, nedormita si cu buzunarele golite de sutii din tren. A fairytale mi s-a parut si acum, sub un soare auriu de toamna, cand nu mai sunt asa de tinerica si am calatorit pana acolo fara incidente neplacute. Si bineinteles ca basmele cele mai misto si memorabile nu sunt alea Disney-ficate, unde nu se intampla niciodata nimic foarte rau si toata lumea locuieste in casute ca din turta dulce. Praga pare sa aiba la fiecare colt cate o poveste unde sigur sunt si monstri, si lucruri infricosatoare in umbra statuilor, si sa nu uitam ca Moartea insasi suna din clopotel din ora in ora la Ceasul Astronomic, e un basm usor sinistru, cum imi place mie. Nici macar nenumaratele magazine cu suveniruri trase la Xerox, absint si vodka cu marijuana nu-i pot stirbi din farmec.

O singura mica problema sta in calea prieteniei Nadio-pragheze, si anume faptul ca daca te departezi mai mult de 5 minute de centrul absolut al orasului, nimeni nu mai vorbeste engleza (si uneori nici acolo). Rezultatul fiind un numar mare de interactiuni usor suprarealiste; de pilda, la un moment dat eu si Gogu cautam cu disperare un loc de unde sa putem cumpara bilete pe mai multe zile pentru transportul in comun (incredibil de ieftine pentru o londoneza adoptiva ca mine), asa ca am intrat intr-o cladire cu simbolul companiei de transporturi pe frontispiciu. La ghiseu, insa, imediat ce am rostit cuvantul “English” cu intonatie intrebatoare, un nene a inceput sa fluture o legatura de chei spre noi, apoi sa se sfatuiasca aprins cu colega, apoi amandoi au impins inspre noi o lista de semnaturi, moment in care noi am luat-o la goana de-acolo, nu e a buna cand oameni pe care nu-i intelegi te pun sa semnezi sau vor sa te incuie undeva. Continuă lectura „It’s a fucking fairytale”

Dorp!

Asta-primavara, unul dintre cei doi cititori si jumatate m-a intrebat: Nadia, merita vizitat orasul Amsterdam? La momentul respectiv, nu puteam oferi o parere competenta, tinand cont ca nu vazusem din orasul Amsterdam decat gara timp de vreo juma’ de ora, insa acum problema s-a remediat, si raspundem: sigur, Amsterdam merita vizitat, si chiar daca nu ti-ar placea in mod obisnuit in mod natural, o sa-ti placa cu siguranta daca petreci suficient timp pe strada cu nasul in vant.

Dar sa nu punem carul inaintea boilor: tot asa cum pana la Dumnezeu iti iau mintile sfintii, pana la Amsterdam trebuie mai intai sa treci prin Dorp. Ce s-a intamplat, carevasazica: din motive cunoscute numai de amsterdamezi, preturile la cazare in urbea dumnealor pareau sa se afle undeva intre “astronomice” si “stiintifico-fantastice”, asa ca am rezervat locuri intr-un satuc aflat, in teorie, la o distanta rezonabila de oras, intitulat Broek in Waterland. Proprietarul B&Bului unde urma sa dormim ne-a indicat ca trebuie sa luam un autobuz de la gara din Amsterdam pana la statia Broek in Waterland, Dorp; Gogu a fost de parere ca Dorp trebuie sa fie o greseala de ortografie, e imposibil sa existe un nume atat de caraghios, care sugereaza o onomatopee produsa involuntar cand te impiedici. Rezultatul a fost ca amandoi am inceput a folosi pe bune Dorp! in scopul descris mai sus si altele asemenea, razand ca niste tampilogi de fiecare data, si probabil demonstrand o lipsa de respect crasa fata de limba si cultura olandeza.

Continuă lectura „Dorp!”

Nadia la Festivalul BFI 2017: Vulpea cea mare și rea și alte povești/ Zama

În ultima zi în care-am vizitat Festivalul BFI, care s-a întâmplat să fie și ultima zi a festivalului în general, l-am dus pe Gogu la un matineu de interes pentru amândoi: “Vulpea cea mare și rea și alte povești”, o animație franțuzească făcută de oameni care au în CV și “Ernest & Celestine”, unul dintre filmele mele preferate ever.

Când am ajuns la casa de bilete ca să-mi ridic biletele pre-plătite pentru Vulpe, însă, mi s-a înmânat și-un bilet pentru alt film imediat dup-aia, pe care nu-mi aminteam să-l fi cumpărat. Io și Gogu ne-am holbat amândoi la biletul misterios preț de vreo juma de oră, trecând prin varii ipoteze: mi l-au dat din greșeală, mi l-au făcut cadou pentru c-am cheltuit deja atâția bani la festivalul vieții. Am Google-it filmul ca să vedem dacă-mi sună cunoscut și dacă identificăm ceva ce mi-ar fi trezit interesul (filmul, intitulat Zama, părea a fi un soi de Heart of Darkness Argentinian). Continuă lectura „Nadia la Festivalul BFI 2017: Vulpea cea mare și rea și alte povești/ Zama”

Nadia la Festivalul BFI 2017: Țara moartă

 

Știam deja la ce să mă aștept de la Țara Moartă a lui Radu Jude, pe hârtie suna cam pretențios-artisticos și mai ales plictisitor: un slideshow cu poze din anii 1930 și ’40, acompaniate de înregistrări de arhivă cu propagandă carlistă/legionară/etc și vocea monotonă a lui Jude însuși, citind din jurnalul medicului evreu Emil Dorian. Până la urmă n-a fost plicticos deloc, e un experiment de montaj foarte simpluț, dar de efect, ca să zic așa- efectul fiind că te foiești în scaun și ți-e din ce în ce mai frică și greață, până la un deznodământ salvator când tragi aer în piept și totuși ți se mai servește o doză de fiere și în epilog.

Pus în pielea lui Dorian, te afunzi într-un soi de coșmar suprarealist în care cei din jur își dau jos măștile de oameni încet (și apoi din ce în ce mai repede) ca să arate o a 2-a față oribilă, iar printre poze cu obișnuitele freze, haine și mutre caraghioase „de epocă” se strecoară din ce în ce mai multe imagini absurde: copii cu puști în mână, copii făcând salutul fascist. Uneori imaginile sunt absurde prin juxtapunere: când Dorian vorbește despre evreii români care au murit sufocați sau de sete în trenuri de marfă în toiul verii, de exemplu, Jude ne arată niște cetățeni din aceeași perioadă făcând plajă veseli în aer liber. E un film de groază, doar că s-a întâmplat pe bune, treabă pe care, desigur, mulți compatrioți loviți în patriotism o neagă vârtos, inclusiv în varii comentarii onlain despre filmul ăsta. Io zic că ar trebui să fie proiectat în școli. Continuă lectura „Nadia la Festivalul BFI 2017: Țara moartă”