Un hidrant galben oarecare

Tata și pisoiul său Mache, în anul ortodox 2001

A trecut un an de când a murit tatăl meu. Între timp echipa lui de suflet Rapid București a avut multe alte peripeții care l-ar fi umplut de nervi. De pildă, în ultimele cinci meciuri au fost bătuți de Farul, Craiova, CFR Cluj și Sepsi pe teren propriu cu un singur gol în minutul nouășcinci. Uichendul trecut au făcut egal cu Fecesebe.

Ca și în ziua când a murit și am primit vestea, la aniversarea de un an a fost soare strălucitor afară, păsărelele cântau, mieii zburdau pe câmpii etcetera. La propriu, nu metaforic, căci suntem în Țara Galilor. Îmi amintesc că anul trecut partenerul meu de viață Gogu m-a scos la o plimbare ca să mă învioreze și apoi i-a distras atenția un miel care rămăsese închis peste gard dincolo de turma lui. În timp ce Gogu căuta ajutor pentru miel, eu mă gândeam la toate celelalte primăveri care nu vor mai exista pentru tatăl meu, de acum înainte forevăr.

Care poet român dăștept a zis: “Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei?” În orice caz, a zis bine, bravo lui.

M-am tot gândit ce aș putea să scriu cu astă ocazie, pentru că în ultima vreme nu am vorbele la mine. De asemenea, deși erau divorțați de peste 30 ani și se aveau ca șoarecele și pisica, de când a murit taică-miu, și mama se deteriorează în ultima vreme, mai nou stau cu frică să nu rămân fără ambii părinții unul după altul.

Aș putea să vorbesc despre cum m-am simțit și despre oamenii care m-au ajutat. Aș putea să vorbesc despre oamenii care nu m-au ajutat, că la cârcoteli m-am priceput mereu. În economia capitalistă multilateral dezvoltată se consideră că 3 zile e suficient timp liber de la muncă să treci peste moartea unui părinte. În unele prietenii capitaliste multilateral dezvoltate se consideră că 3 săptămâni e perioada maxim admisibilă în care e voie să vorbești despre moartea unui părinte. Dar dacă ai zero așteptări, poți fi uneori surprins plăcut și niciodată dezamăgit. Probabil că și eu sunt dezamăgitoare pentru alții.

Aș putea să povestesc despre cum am încercat în tot timpul ăsta să fac un filmuleț animat despre tata. Nu sunt sigură dacă nu e o cam idee narcisistă din partea mea sau dacă rezultatul nu va suna fals. O prietenă mi-a sugerat să includ cum aș fi vrut să fie relația mea cu el, ca un fel de lume paralelă-în oglindă. Dar poate asta ar fi și mai aiurea pentru că habar n-am cum ar fi fost să am o Mare Familie Fericită și Iubitoare, gen cum mi-aș fi dorit în ciuda cinismului pe care îl afișez în general. Mi-e greu să-mi imaginez așa ceva, sau să-mi dau seama dacă există cu adevărat, nu aș ști cum să mă port dacă ar cădea în capul meu din senin mâine.

Pare-se că nu am nimic de povestit momentan.

M-am tot gândit la pozele pe care le-a făcut tata în singura lui călătorie notabilă, o delegație în America în 1999. Era pe vremea când oamenii nu aveau telefoane mobile și fiecare fotografie făcută însemna ceva, avea o valoare tangibilă inclusiv financiară.

Pentru tata a fost important să facă o poză cu un hidrant galben și să aducă imaginea aia înapoi cu el în România. Aș vrea să pot să îl întreb de ce, ce a văzut când a apăsat pe buton.

2 gânduri despre „Un hidrant galben oarecare”

  1. Mie mi-a zis o „prietenă” la câteva zile după ce murise mamaie că arăt normal. Au trecut 15 ani de atunci și mi-a rămas chestia asta în minte, am și o memorie de elefant, că oamenii se așteaptă fie să treci peste foarte repede ca să nu-i deranjezi cu durerea ta, fie să se alinieze cu ceva așteptări ale lor despre doliu. Eu am pus în cărți ce era memorabil and people would relate to, restul încerc să înțeleg cu ajutorul unor cărți mai greuțe – gen ce scrie Alice Miller.

    Hang in there, e ok oricum ai simți și oricât va fi nevoie să dureze doliul. Îmbrățisări din România care este!

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.