Nu sunt aici

Io în anul 2020, rezumat

Când aveam vreo zece ani, m-am împrietenit intens și fulgerător cu o colegă de clasă care tocmai se transferase la noi. Din motive care îmi scapă, învățătoarea noastră cam dilie se împotrivea acestei prietenii, ceea ce a făcut, desigur, întreaga situație și mai interesantă pentru noi, un fel de poveste cu Julieta și Julieta neromanticoasă. N-aveam voie să fim colege de bancă, dar stăteam împreună toată pauza. N-aveam voie să fim perechea celeilalte când primeam instrucțiuni să ne ținem de mână doi câte doi în excursii la muzee și alte alea, dar ne țineam de mână oricum pe furiș.

Din păcate, cum se întâmplă în cazul oricărei atracții instantanee, în cele din urmă părțile încep să se cunoască pe bune și să-și descopere nepotrivirile de caracter. Prietena mea a sfârșit prin a-mi frânge inima după o vreme, primul meu hartbreic adevărat- m-a înlocuit cu altă colegă. „Nu știu cum am putut să fiu vreodată prietenă cu tine”, mi-a zis ea. „Îți place să fii așa de retrasă!”

Eu una am fost oarecum șocată de această evaluare, pentru că sincer nu îmi plăcea deloc să fiu retrasă, ba chiar aș fi preferat să evit această stare de fapt pe cât posibil. Dar, ce să vezi, pe măsură ce alți oameni îți spun mereu că ești retras și că ei pleacă din preajma ta pe motivul ăsta (și mi s-a mai întâmplat de multe ori de atunci), începi să înveți și cum să fii „retras”, și cum să-ți placă într-o anumită măsură, sau măcar cum să te pricepi la asta- să umpli tăcerea și spațiile goale din jur cu viața ta interioară, de exemplu.

Anul 2020 a fost un campionat de nivel înalt într-ale vieții retrase. Cu excepția lecțiilor/examenelor de condus, eu și Gogu am dus împreună o existență aproape perfect ermetică.  Din martie, n-am mai pus picioru’: Continuă lectura „Nu sunt aici”

Desene de sezon

Mai întâi, o felicitare de Crăciun animată de calitate superioară, că nu mai făcusem demult una. Cântăreața (tot de calitate superioară) este Nadia la vârsta de 6 ani.

Tot la capitolul Amintiri din copilărie: eu și cățelul meu cu săniuța. Nu cred că era chiar așa de mare cățelul, dar amintirile sunt înșelătoare. Continuă lectura „Desene de sezon”

Revelion în vece

Am observat că în ultima vreme e tot mai trendi să zici că petreci revelionul în liniște în pijama, eventual cu pisica în brațe. Eu am fost dintotdeauna Gică Contra, așa că după vreo zece revelioane în liniște în pijama m-am dus la un party la cârciuma din cartier. Au avut silent disco, despre care voi ăștia cu vieți mai interesante ați auzit deja cu siguranță. Silent disco e o inovație foarte amuzantă pentru că fiecare dansează în legea lui (probabil pe altă muzică, sunt mai multe canale), iar dacă-ți dai jos căștile și te uiți împrejur în liniște pare că ești înconjurat de nebuni.

Ultima dată când am fost la un revelion, am rămas încuiată în vece fix în momentul vital când se numără invers și toată lumea ciocnește. Adicătelea a fost cam așa: am avut nevoie să mă duc la vece pe la ora 23:45, m-am dus, apoi, când să ies (pe la, să zicem, ora 23:48), am observat că ușa e blocată. Am bătut în ea, dar afară era zgomot de party și nu m-am auzit nimeni. Eu în schimb am auzit foarte bine numărătoarea inversă de afară și toată lumea strigând LA MULȚI ANI ANUL DOUĂ MII NU ȘTIU CARE!, ceea ce a fost oarecum deprimant. Apoi pe la 00:10 altcineva a avut nevoie la vece și m-a ajutat să mă eliberez. Continuă lectura „Revelion în vece”