Album cu abţibilduri

Albumele alea Panini pe care trebuia să le completezi cu abțibilduri cumpărate la plic au fost una din experiențele frustrante chintesențiale ale copilăriei mele. Erau o chestie practic sisifică, unde obiectivul final se tot îndepărta de mine pe măsură ce ar fi trebuit să mă apropii: aveam din ce în ce mai multe dubluri, pe care trebuia să le schimb cu prietenii, dar ce te faci dacă, precum NadiaCopil, n-ai prieteni, sau ai cel mult o singură prietenă care are aceeași obsesie tâmpită ca și tine pentru albume cu autocolante?

În cazul ăla unica prietenă n-are cum să fie de ajutor prea multă vreme, și rămâi cu dublurile de gât, ți le lipești, drept consolare, pe penar, pe frigider, mă rog, oriunde, ca să nu le arunci și să creadă maică-ta că a dat banii pe ele degeaba. Doar că la un moment dat maică-ta își dă seama că albumul nu mai face progrese, că din plic nu mai răsar abțibilduri noi, așa că nu ți le mai cumpără oricum. Albumul rămâne incomplet, pe vecie- îl răsfoiești și privești cu jind la chenarele găunoase în care precis ar fi trebuit să fie pozele cele mai mișto, și te întrebi: oare ce se întâmplă când ai un album cu autocolante complet? Care e senzația?

Cred că din cauza asta n-am reușit nimic în viață, am fost traumatizată de aceste experiențe timpurii care m-au convins că n-are rost să depui efort pentru ceva, până la urmă oricum o să te împotmolești la mal ca la abțibildul nr 56, deși 57 îl ai deja în cinci exemplare. Cred că din cauza asta am început vreo trei filmulețe animate și un roman grafic și un curs de CSS și un proiect de îmbunătățire a propriei vieți, și de două ori școala de șoferi, și probabil nimic din toate astea nu vor fi terminate niciodată. Nici măcar pe bicicletă n-am învățat să merg. Continuă lectura „Album cu abţibilduri”

Am fost pițipoancă

Buffy intr-un maieu cu imprimeu de leopard
Idolu’ meu în materie de feșăn

Acum câteva seri, Gogu îmi arăta întru divertisment niște poze de la petrecerea lui de majorat cu colegii de liceu. Gogu a făcut liceul la Sf Sava, ăl mai liceu din București, un liceu cu tradiție, cu ștaif, cu olimpici, cu alumni de vază precum Adrian Năstase, Mircea Geoană și alți învinși ai alegerilor prezidențiale (învingătorul în aceste situații, nenea Traian Băsescu, a făcut liceul la Bacău). Ce mai, Gogu e din cu totul altă categorie socială decât mine, Sf Sava e un soi de Eton sau Harrow al României, nu?

Și uitându-mă eu la pozele alea din 1900 toamna cu adolescenți foarte beți, m-a frapat o chestie: fetele din Sava habar n-aveau să se îmbrace pentru o petrecere, mai ales pentru una de impact maxim precum un majorat. Toate erau în pantaloni lungi, în general blugi, și maieuțe sau tricouri în culori șterse, și pantofi comozi, și machiaj minim, și suprafețe minime de piele la vedere, practic era un soi de Maica Tereza Club acolo.

-Bă Gogu, am zis eu, gagicile de la voi n-aveau țoale de bairam? Uat dă fac iz dis? Continuă lectura „Am fost pițipoancă”

Moment muzical

Că tot vorbeam de chestiuni copilărești: tata mi-a trimis această înregistrare din negurile timpului ca să-mi spulbere una din iluziile cu care am trăit toată viața, și anume că atunci când eram mică aveam o voce de îngeraș adorabil pogorât din rai, cu care încântam pe toată lumea. Țineam minte, de pildă, că am învățat să cânt Silent Night la vârsta grădiniței și că am fost mult-lăudată. Pentru că aveam o voce de îngeraș, nu? Nu?

Ei bine, nu, pare-se că aveam mai degrabă vocea Scufiței Roșii din 2 Stupid Dogs, iar adulții din jur mă tot puneau să cânt pentru că se căcau pe ei de râs. Acum înțeleg de ce n-am făcut nici o sfârâială la Tip Top Minitop (în afară de faptul că m-am speriat de Mihalea și-am început să plâng).

Totuși, ținând cont că memorasem versurile fonetic ca Bela Lugosi, fără să le pricep, pronunția e OK, zic io.