Un copil nebătut

Io am fost copilul ăla nebătut despre care e vorba în propoziție. Sau, în orice caz, nebătut suficient- îmi amintesc vag două-trei ocazii în care maică-mea mi-a tras o palmă, dar cred că am făcut atâta tămbălău încât probabil tot ea a ieșit mai traumatizată din incident. În fine, ideea de bază e că bătaia nu era modus operandi în educația mea, nu mă gândeam la bătaie, nu mă așteptam la bătaie, nu mi-era frică de bătaie, nu eram bătută din principiu și treaba asta era rușinea înfiorătoare pe care maică-mea trebuia s-o poarte în societate (peste rușinea de bază că era divorțată.)

Pentru că era evident pentru toată lumea că are de-a face cu un copil nebătut.  În materie de acțiuni propriu-zise, n-am comis niciodată cine știe ce trăznăi, nu băgam degetele în priză, nu spărgeam vaze și farfurii, nu stricam, nu mă îndepărtam din perimetrul indicat și așa mai departe. Dar aveam tot soiul de revendicări, păreri și emoții intense exprimate prin viu grai, or, cum zice proverbul românesc, gura bate curul- așadar gura mea ar fi trebuit să rezulte în bătaie asupra propriului cur. Dar nu rezulta. De asemenea zice proverbul românesc: copilul trebuie doar să-l vezi, nu să-l și auzi, iar eu mă făceam auzită de numa-numa. Și maică-mea tot nu mă bătea cât și cum trebuia. Continuă lectura „Un copil nebătut”

Album cu abţibilduri

Albumele alea Panini pe care trebuia să le completezi cu abțibilduri cumpărate la plic au fost una din experiențele frustrante chintesențiale ale copilăriei mele. Erau o chestie practic sisifică, unde obiectivul final se tot îndepărta de mine pe măsură ce ar fi trebuit să mă apropii: aveam din ce în ce mai multe dubluri, pe care trebuia să le schimb cu prietenii, dar ce te faci dacă, precum NadiaCopil, n-ai prieteni, sau ai cel mult o singură prietenă care are aceeași obsesie tâmpită ca și tine pentru albume cu autocolante?

În cazul ăla unica prietenă n-are cum să fie de ajutor prea multă vreme, și rămâi cu dublurile de gât, ți le lipești, drept consolare, pe penar, pe frigider, mă rog, oriunde, ca să nu le arunci și să creadă maică-ta că a dat banii pe ele degeaba. Doar că la un moment dat maică-ta își dă seama că albumul nu mai face progrese, că din plic nu mai răsar abțibilduri noi, așa că nu ți le mai cumpără oricum. Albumul rămâne incomplet, pe vecie- îl răsfoiești și privești cu jind la chenarele găunoase în care precis ar fi trebuit să fie pozele cele mai mișto, și te întrebi: oare ce se întâmplă când ai un album cu autocolante complet? Care e senzația?

Cred că din cauza asta n-am reușit nimic în viață, am fost traumatizată de aceste experiențe timpurii care m-au convins că n-are rost să depui efort pentru ceva, până la urmă oricum o să te împotmolești la mal ca la abțibildul nr 56, deși 57 îl ai deja în cinci exemplare. Cred că din cauza asta am început vreo trei filmulețe animate și un roman grafic și un curs de CSS și un proiect de îmbunătățire a propriei vieți, și de două ori școala de șoferi, și probabil nimic din toate astea nu vor fi terminate niciodată. Nici măcar pe bicicletă n-am învățat să merg. Continuă lectura „Album cu abţibilduri”

Am fost pițipoancă

Buffy intr-un maieu cu imprimeu de leopard
Idolu’ meu în materie de feșăn

Acum câteva seri, Gogu îmi arăta întru divertisment niște poze de la petrecerea lui de majorat cu colegii de liceu. Gogu a făcut liceul la Sf Sava, ăl mai liceu din București, un liceu cu tradiție, cu ștaif, cu olimpici, cu alumni de vază precum Adrian Năstase, Mircea Geoană și alți învinși ai alegerilor prezidențiale (învingătorul în aceste situații, nenea Traian Băsescu, a făcut liceul la Bacău). Ce mai, Gogu e din cu totul altă categorie socială decât mine, Sf Sava e un soi de Eton sau Harrow al României, nu?

Și uitându-mă eu la pozele alea din 1900 toamna cu adolescenți foarte beți, m-a frapat o chestie: fetele din Sava habar n-aveau să se îmbrace pentru o petrecere, mai ales pentru una de impact maxim precum un majorat. Toate erau în pantaloni lungi, în general blugi, și maieuțe sau tricouri în culori șterse, și pantofi comozi, și machiaj minim, și suprafețe minime de piele la vedere, practic era un soi de Maica Tereza Club acolo.

-Bă Gogu, am zis eu, gagicile de la voi n-aveau țoale de bairam? Uat dă fac iz dis? Continuă lectura „Am fost pițipoancă”