Din sumar: interviu cu Vadim, amorul în apă la hipopotam, curse de melci

Am mai scris despre revista pentru iubitorii de animale fondată de mătușă-mea în 1992 la trustul Cuvântul al lui Radu G. Țeposu și decedată prin faliment la editură proprie 7 ani mai târziu- dar din memorie, că revistele propriu-zise nu le mai văzusem demult, și aveam impresia că s-au pierdut sau chiar c-au ajuns la gunoi.

Iacătă însă că mama mi-a trimis de-acasă un pachet cu numere din această comoară jurnalistică unică în presa română (glumesc, dar numa’ pe jumătate, că așa funcționează nostalgia). M-am bucurat tare mult că o regăsesc, și presupun că e datoria mea, în calitate de tânăr martor la viața și moartea ei, să o împart cu lumea. Cred c-am să pun toate numerele pe care le am pe un site, întru posteritate internetică (dacă nu eu, atunci cine?). Până atunci, însă, nu-i așa că cei doi cititori și jumătate ai Nadiei își doresc niște mostre în exclusivitate? (Nu răspundeți, că le primiți oricum).

reviste

Familia mea și alte animale

Prima chestie care-mi sare-n ochi când mă uit la revistele astea vechi e că ne mergea rău de tot. Deși toate coperțile trâmbițează cu încredere „revistă lunară”, numărul 3 pe 1995, de pildă, apăruse abia în iulie, ceea ce mă face să mă-ntreb de ce mătușă-mea nu s-o fi resemnat să-i zică „revistă trimestrială”. A doua chestie care-mi sare în ochi e că inflația în România anilor ălora trebuie să fi fost supercalifragilistică și științifico-fantastică. În septembrie 1995, revista costa 1500 lei; în martie 1996, 1800 lei; în aprilie 1996, 2000 lei; în iunie 1996, 3000 lei. Numai antreprenor să nu fii.

Mătușa mea a fost dintotdeauna o apărătoare a animalelor hardcore, o Emmeline Pankhurst a cauzei necuvântătoarelor, genul de om care preferă să trăiască în discomfortul unei aglomerații de urechi și cozi la etajul zece decât să lase un pisic zgribulit în stradă. Opțiunile ei politice erau întotdeauna motivate de poziția politicianului respectiv față de chestiunea maidanezilor, și cred, sincer, că îi sunt mai simpatice creaturile non-umane decât oamenii. Revista asta a fost visul și mândria vieții ei, iar eu și maică-mea orbitam și noi în jurul ei: după plecarea din trustul Cuvântul, revista s-a mutat într-un apartament chiar pe strada mea, cu mătușa șefă, iar mama responsabilă de varii joburi, de la corectură la traduceri la secretar de redacție. Unchi-miu era omul cu distribuția (ceea ce uneori însemna, la propriu, cărat de reviste cu cârca, c-așa-i în antreprenoriat). Ce mai, mă simțeam ca acasă în redacție.

Specialitatea mamei erau articolele despre pisici: rase de pisici, sfaturi pentru îngrijirea pisicilor, frânturi de istorie pisicească: „Pisica de lupte: de la pisicile-tun la pisicile aruncătoare de flăcări”, „Pisica neagră, o frumusețe demonică”, despre vânătorile de vrăjitoare. Prin birou îi mișunau mâțele în carne și oase ale mătușă-mii: Tess-Raisa, Billly Boy, un grăsan roșcat care sărea de bun venit fix pe umărul vizitatorului flatat, dar traumatizat, Țompi, care știa să cânte genericul de la Dallas. Șefa scria o rubrică satirică anonimă (precum Săptămâna pe scurt a lui Vadim în „România Mare”, foarte populară la vremea aia chiar și printre ‘telectuali), intitulată „Câinii latră, caravana trece”, unde erau dezbătute tot soiul de bârfe și noutăți din aria noastră de interes. „Pentru toți câinii oropsiți de soartă, am inițiat un sondaj prin care aceștia își vor putea exprima în mod liber opinia vis-a-vis de propriul destin. Ce modalitate vă aranjează mai bine: o rangă în cap, otrăvit, călcat de mașină, jupuit de viu, înfometat sau mâncat de căpușe?” întreba Alcibiade al nostru, zis Patrocle, în 95. Carevasăzică nu era neapărat ceva croit pentru sensibilitățile fetițelor de bani gata care-și cumpără bichoni cu fundițe roșii la gât.

pag15
Mai bine animal decât kaghebist

Nadia, mascota redacției

Răsfoind revista acum, observ cu oareșce jenă cât de des eram prezentă în paginile ei, o dovadă clară, desigur, de nepotism (la propriu)- în apărarea mea, trebuie să zic că entuziasmul sincer nu-mi lipsea, nici pentru scris, nici pentru cauza animalieră. Într-un număr din 93, zăresc „Moartea Misterioasă a Canarului Mocasin”, o povestioară scrisă de Nadia pe baza unei întâmplări reale, în care canarul unui văr a decedat peste noapte traumatizat de sforăitul ilustrului meu tată. În 94, tot „micuța Nadia, în vârstă de 6 ani” câștigă un concurs de „Întâmplări adevărate” cu relatarea „Cățelușa Suzuky salvează stăpâna”. Câțiva ani mai încolo, „Nadia, elevă în clasa a II-a” trimite o scrisoare deschisă vehementă, în care ceartă presa de profil că publică prea multe articole despre câini de rasă, deși „toți câinii sunt egali! Cei de rasă sunt alintați și îngrijiți, iar ceilalți sunt jigăriți, slabi, stau pe stradă cu nădejdea că fiul, strănepotul, nepotul o vor duce mai bine.” Iată, la această vârstă fragedă atribuiam maidanezilor capacitatea de a reflecta la viitor, peste generații.

iliutza

În alt număr, Nadia și prietenul ei, un iepuraș, vizitează redacția, ocazie cu care transmit un mesaj pro-iepurași către cititorii revistei. În fine, în 1996, o rubrică de Contraste anunță, alături de o știre despre un torționar de maidanezi, înființarea asociației de protecție a animalelor „Animalele, Florile Vii ale Pământului- A.F.V.P.”, condusă de Nadia. (Nu-mi trecuse prin cap că și florile sunt vii). Lista de membre conținea câteva colege de clasă, pe care le-am convins să mi se alăture cu beneficiul c-or să apară în presă, și care după aia n-au mai contribuit la ajutorarea florilor vii sus-numite. Într-o poză, spre confuzia privitorilor, o vedem pe Nadia cu un băiețel, deși anunțul de înființare începe cu formularea „Suntem un grup de fetițe”.

afvp

Iar astea sunt doar în revistele pe care le am acum în posesie. Ce mai, dacă în loc de „Lumea animalelor cu și fără stăpân” aș fi avut rude la New York Times probabil că acum aș fi celebră și bogată, o Lena Dunham a jurnalismului, că tupeul nu-mi lipsea.

Cangurul, un fel de iepure cât un mânz

Totuși, ce publica revista asta, în afară de aventurile Nadiei? Mătușă-mea avea o gamă largă de colaboratori, de la medici veterinari serioși la cetățeni excentrici cu pasiuni obsesive. Grosul sumarului era alcătuit din materiale utile pentru posesorii de animale domestice, care puteau fi publicate și republicate oricând: rase de câini, de pisici, de cai, cum să-ți îngrijești hamsterul/țestoasa/papagalul/șarpele/carasul auriu/porumbelul călător. Animalele sălbatice apăreau mai ales în articole informative de prezentare: „Ce știm despre viezuri”, de pildă, enumeră vreo 50 de alimente pe care viezurele le poate consuma, la o adică. Plus materiale de interes cultural și științific vag legate de animale.

Din sumar: „Ce trebuie să știm despre toxoplasmoză”, un serial despre obiceiurile sexuale ale animalelor, inclusiv „Amorul în apă la hipopotam” și „Iubirile abrupte ale muflonului”, „Năpârlirea porumbeilor”, „Curcanul- pasărea mayașilor”, „Tucanul- mâncătorul de piper”, „Cangurul, un fel de iepure cât un mânz”, „Râsul, podoabă a pădurilor românești”, „Bivolii și animalele inteligente ale CIA”, un serial intitulat „Între femeie și pisică”, despre afinitatea istorică dintre aceste două creaturi misterioase, „Regele Carol I a îndrăgit calul”, sau, să zicem, un fragment dintr-o carte nepublicată scrisă de un căpitan de marină, trimis la redacție de rudele autorului decedat:

pag31

Articolul meu preferat regăsit în revistele astea e un reportaj de la o cursă de melci din Toronto, scris chiar de către proprietarul unuia dintre participanți, care de altfel a ieșit și învingător. Cităm: „Pe melcodromul de marmură din Toronto s-a desfășurat concursul melcic internațional Cupa Canadei, la care au luat parte 20 melci, rămânând cei mai buni 4 melci de pe glob la ora actuală.” Cursa s-a dovedit palpitantă: „Dolores del Ryo a luat un avans ce părea hotărâtor la mijlocul distanței. Sufocat de trena impusă, a derobat sub efort, fiind depășit de Floridor, Jamaica Clipper și Ave Flory! în pluton compact. La jumătatea liniei drepte, Miky Roonsk devansează pe Jamaica Clipper. Exact în același moment, Floridor se află în dificultate. Doru Ponta apelează la cravașă, dar campionul canadian nu cedează.”

Așadar, în anii 90, românii din Canada se distrau organizând curse de melci între ei. Apreciez că jurnalistul proprietar de melci Florian Poppa și-a botezat campionul Ave Flory!, într-un acces de modestie, probabil.

Scan0025

De ce huidui, măi, animalule?

În perioada Cuvântul, ancorarea în actualitate a revistei era în special de factură mondenă („Cățelușa care i-a ros ghetele de fotbal lui Florin Prunea”, „Motanul Katz din redacția Europa Liberă”). Ajunsă independentă, revista a devenit din ce în ce mai implicată în chestiuni sociale relevante pentru cauza animalieră, de la lupte de câini la experimente pe animale. Problema perenă era, bineînţeles, salvarea câinilor vagabonzi de la exterminare. Anii 90 erau vremuri mai inocente, în care românii trăiau încă cu impresia că în ţările “civilizate”, adică alea bogate din Vest, mielul se pupă cu leul şi oamenii trăiesc în armonie tandră cu animalele, aşa că o asociaţie prietenă revistei a fost siderată să afle chiar de la RSPCA că în Marea Britanie sunt omorâţi de autorităţi o grămadă de câini. “Suntem convinşi că în Anglia problema câinilor fără stăpân a fost demult rezolvată prin sterilizări”, a zis şefa asociaţiei româneşti cu sfântă naivitate, de parcă abandonul câinilor n-ar fi o problemă continuă şi vesticii n-ar fi pur şi simplu mai pricepuţi să se ocupe de lucruri neplăcute departe de ochii publicului. Reprezentanta RSPCA a răspuns sec că RSPCA nu omoară personal decât vreo 10% din cifra vehiculată şi că uneori mai trebuie să faci şi ce nu-ţi place:

pag24

Toată lumea ştie că jurnaliştii aveau viaţă grea în România anilor 90 şi se alegeau des cu capul spart- să ştiţi că nici măcar pentru cei preocupaţi de animale nu era floare la ureche. De pildă, întorcându-se de la un eveniment plin de bere şi voie bună la Facultatea de Medicină Veterinară din Utrecht, reporterii noştri au fost arestaţi şi încarceraţi la graniţa dintre Cehia şi Slovacia: “Oamenii în uniformă ne-au luat paşapoartele şi ne-au dat jos din tren fără nici un cuvânt, apoi ne-au pus într-o cameră cochetă de 3/3 m, cu gratii la uşă şi înjurături pe pereţi, majoritatea în română.” Na, să ne mai plângem că UE n-a făcut nimic pentru noi.

1996 a fost un an electoral măreţ şi plin de speranţă, în care ţărişoara noastră îşi lua avânt să se scuture de greaua moştenire a FSN-ului. Revista noastră a intervievat cam toţi candidaţii la prezidenţiale şi la primăriile bucureştene, cu excepţia lui nea Nelu, la care nu ştiu dacă n-am putut ajunge sau a fost ignorat din motive ideologice (toată familia mea îl ura). Întrebările erau numai 2 la număr: ce-o să facă catindatul pentru protecţia animalelor, şi ce părere are despre ideea de a construi aziluri comune pentru oamenii şi câinii fără adăpost. Din păcate, în pachetul trimis de mama e un singur număr din seria asta, aşa că nu pot să vă rezum răspunsurile celor mai celebri dintre intervievaţi decât din memorie (poate le găsim altă dată): candidaţii CDR, fericiţi şi pe val, au fost de acord cu tot ce li s-a sugerat şi-au pălăvrăgit entuziasmaţi despre potăile proprii, Ilie Năstase s-a arătat neinteresat de subiect, Dinu Patriciu a răspuns dezgustat că treaba lui ca politician e să se preocupe de binele oamenilor, nu al animalelor. Foarte potrivit cu situaţia politică actuală: am în posesie, din întâmplare, răspunsurile a doi prezidenţiabili ultranaţionalişti, Ion Coja (care are un blog plin de prietenie şi floricele roz) şi răposatul Corneliu Vadim Tudor. Vadim, care îi era, de altfel, foarte simpatic mătuşă-mii, a umplut o pagină întreagă, scrisă mărunt, cu peroraţia dumisale, în care a reuşit să strecoare şi anecdote istorice, după bunu-i obicei:

Numai Emil Constantinescu (pe care familia mea îl voia prezident) a mai primit atâta spaţiu. Tot atunci, mătuşă-mea a editat suplimentul special “Măi, animalule”, cu colaje de poze cu animale şi glumiţe electorale în stil, să zicem, Academia Caţavencu. Ce pot să zic, faptele sunt sacre, comentariile sunt libere? Suplimentul nu-l am, dar pot să vă arăt nişte promo-uri:

Aşa a trăit, şi murit, revista „Lumea animalelor cu şi fără stăpân”, mândră publicaţie de nişă în România postdecembristă. Iar articolul ăsta e dovada c-a existat. Nu de alta, dar în „Istoria jurnalismului” compilată de fostul meu prof fejesecist Marian Petcu din munca studenţilor nu cred că apărem- la fel ca Cristian Tudor Popescu, probabil că mătuşa-mea nu s-a învrednicit să-i trimită CV-ul.

6 gânduri despre “Din sumar: interviu cu Vadim, amorul în apă la hipopotam, curse de melci

  1. Excelent, Nadia! Nici nu stii cu ce placere am citit ce-ai scris… Cat de fain si inspirat m-ai plimbat prin anii ’90 avand ca laitmotiv o revista pe care eu am adorat-o. Frumoasa incursiune in timp, frumoasa scriere. La faza cu melcii am ras in hohote! Multumesc!🙂

    1. Carevasăzică m-a găsit o cititoare a revistei?😀 Ce tare! O să-i transmit mătușă-mii că mai sunt oameni care-și amintesc de revista ei, o să se bucure.

    1. Suntem pe Internet, poți să mă tutuiești. Da’ să știi că e obligatoriu să citești tot articolul înainte să comentezi.😀

  2. De ceva timp ma obsedeaza doar o singura intrebare, in ce fel a apelat Doru Ponta la cravasa?

    1. Nici eu nu stiu, ca sa fiu sincera. Melcii au cochilie, nu cred ca sunt usor impresionati de cravase. Probabil trebuie sa-i lovesti numai peste antenute?

Comentariile sunt închise.