Marijuana duce dela jazz la sinucidere prin exaltarea sexuală

Antireclamă la revista Film Magazin în revista Ecranul (sau Ecran? nu mai ştiu, nu era parte din tema mea), 1944
Elefantul nu este dl Petcu. Dacă voiam să-l desenez pe dl Petcu, îl desenam pe dl Petcu. Şi nu îl puneam pe Internet. E pur şi simplu un elefant la Biblioteca Academiei. Nu, nu e nici Cristoiu.

Aşa zicea un articol din revista Reporter, o publicaţie românească de prin anii 40.
Mulţămită dlui profesor Petcu, prin bunăvoinţa căruia fejeseciştii de anul 3 au fost trimişi la biblioteca Academiei (ştiţi voi, locul ăla pe unde stă Cristoiu în fiecare zi) să scormonească prin periodice vechi, colegii mei au putut citi multe lucruri fascinante. De exemplu, reviste de atitudine rebusistă. Sau publicaţii culturale din vremurile în care faptul că Chaplin s-a însurat cu Oona O Neill sau că Bogart a încheiat filmările la Casablanca, sau că Simone Simon, fata cu o viaţă privată scandaloasă, a fost reabilitată la Hollywood de Jacques Tourneur şi „Cat People” erau ştiri proaspete. Să nu uităm revistele umoristice (Musca: „nici cel mai puternic insecticid n-o poate stârpi”) cu glume gen:când ies de la cinema, blondele se gândesc „De-aia se numeşte cinema, fiindcă nu ştii cine te-a” sau „-Scumpule, simt că o să mă iubeşti mult”. „-Stai calmă, e doar tabachera.” (Suntem tot în anii 40, da?) Fascinant răspunsul actriţei Silly Popescu, pesemne mare vedetă pe vremea aia, în ciuda numelui jenant, la întrebarea „Aţi poza goală pentru un pictor?” („Orice femee trebuie să aibă o doză de pudicitate, pe care nudismul ar risipi-o. Să pozez goală? Niciodată. Acea doză de pudicitate m-ar împiedica”). Nu, serios, nu glumesc, chiar mi se par fascinante lucrurile astea. Ar fi putut să-mi placă să răsfoiesc reviste culturale de acum 70 ani. Dar eu nu. Fiindcă pe mine dl profesor m-a repartizat cu mult drag într-o perioadă a stalinismului tembel.
Şi uite aşa m-am distrat eu, în locul acela unde stă Cristoiu multă vreme, a se citi biblioteca Academiei, cu În ajutorul muncitorilor şi maiştrilor din industria hârtiei şi celulozei, Caiet selectiv de Pielărie, Cauciuc, Sticlă şi Ceramică Fină, Fişe rezumative din revistele sovietice Kinomechanic, Zvezda, Za Economiu Ţopliva, Vestin Drevnei Istorii şi aşa mai departe. Unde puteam citi articole valoroase precum „Dovedirea din punct de vedere tehnic a cauzelor tăierii ondulate la gater”. Tind să cred că dl Petcu n-a făcut-o intenţionat, că doar mi-a dat tema înainte să apuce să mă dea afară din curs a doua oară. Cert e că scrutând paginile pline de praf de sub nasul meu, şi apoi aruncând un ochi pe cele de la masa colegei de alături, oricine ar fi putut crede că în interval de vreo 10 ani românii deveniseră nişte forme de viaţă cu desăvârşire imbecile, când de fapt ei nu făcuseră altceva decât să schimbe regimul politic. Nu vreau să intru în replici dramatice gen „cum poate cineva să regrete comunismul??” dar ce nu înţeleg eu e cum nu o luau razna oamenii ăia, repetând aceleaşi şi aceleaşi inepţii zi de zi, zeci de ani.
Singura sursă de amuzament involuntar am găsit-o în programul hipodromului, Trap (exista şi alt program intitulat Galop, probabil mai hardcore), unde caii aveau nume nedemne precum Delicioasa, Flueră Vânt, Lustragiu sau Harbuz. Deci serios, ce fel de om ar da numele Lustragiu unui animal nobil precum calul? Şi încă un cal de curse, nu cal ţigănesc de tras la căruţă. În fine. În rest, totul era de o tristeţe absolută, şi nu mă refer la caietele selective pentru muncitorime, că alea oricum n-ar putea fi altcumva decât triste. Într-o revistă de studii culturale şi folclor condusă de G.Călinescu (da, ăla cu „Enigma Otiliei”), un nene încerca să convingă cititorul, într-un articol despre „Creaţia nouă de cântece populare”, că mai nou, oamenii de la ţară cântă la horă cam aşa:
Şi aş vrea să sbor ca cucu
Si să înconjur pământu
Să sbor până la Cremlin
Să mulţămesc lui Stalin
Pentru viaţa ce-o trăim!
(Hmm…da…cred că prefer atitudinea de modă veche în care se mulţumeşte pentru viaţă lui Dumnezeu. N-am nici o treabă cu ea, dar pare mai logică.)
Într-un program teatral, apărut chiar cu ocazia aniversării a 34 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie care a avut loc în noiembrie (apropo, această aniversare avea loc la 7 noiembrie, deci azi), editorialul directoarei Lucia Sturdza Bulandra purta măreţul titlu de: „Contribuim prin arta noastră la alcătuirea lumii noi, la construirea socialismului”. Iar actorul Ion Lucian făcea într-un articol intitulat „Eri, azi, mâine” o paralelă între deznădejdea artei capitaliste şi a regimului burghezo-moşieresc de ieri şi bucuriile comunismului: „Eri, Arnold şi Bach, D Ennery, Courteline. Azi, Gorki, Ostrovski, Treniov. Eri, expresionism, impresionism şi alte năluciri deşarte. Azi, exemplul realismului socialist al teatrului sovietic.”
O poveste pentru copii, de la Editura Tineretului, despre o tânără cu 4 clase, care visează la un viitor de muncitoare calificată la uzina cocso-chimică, încurajată de fratele ei („Rămâi, soră, pe şantier. Acesta e viitorul pe care ni-l deschide Partidul”) se sfârşeşte în felul următor:
„Şi Moraru Dumitra privea cu ochii larg deschişi undeva departe, în anii celui de-al doilea cincinal, şi vedea aievea toate câte se vor face în pofida tuturor încercărilor duşmanilor”.
Da, ştiu, n-am descoperit nici o noutate. Aşa era pe vremea aia. Totuşi, mă bucur că nu m-am născut mai devreme. Sunt suficient de sucită chiar şi pentru vremurile astea.

P.S. 1: Mă gândeam să desenez câte un elefant în fiecare zi, dacă Ariciu tot nu vrea să-şi posteze aricii.
P.S. 2: Din moment ce cam toţi candidaţii care şi-au lipit moacele pe strada mea au venit şi în persoană în zonă, ca să ceară voturi cu zăhărelul, aştept să-l văd şi pe Sergiu Nicolaescu. Nenea Serge are un banner uriaş cu moaca lui deasupra intersecţiei. Dacă vine regele filmelor româneşti de categorie B în campanie electorală, voi recunoaşte oficial puterea uninominalului. Altminteri, necunoscuţii ăştia n-au nici un haz.

3 gânduri despre “Marijuana duce dela jazz la sinucidere prin exaltarea sexuală

  1. 🙂 Sa citesti poemul revelator „La ce se gandea Maria Tomi cand iesea din schimbul trei” – da, asta e titlul! Nu stiu daca se obosea cineva sa repete asa ceva in fiecare zi, da’ oricum, multi erau bucurosi ca or venit oamenii lu’taticu’si le-au facut căşi cu buda si incalzire. Munca la uzina e mai grea decat la birou, dar net mai usoara decat la camp. Cand a aparut si televizorul era deja prea mult. Sigur, asta era cursul normal al evenimenteleor – si se puteau face mai multe, dar unora le-a luat aproape 50 de ani sa se prinda.

Comentariile sunt închise.