It’s a fucking fairytale

In filmul In Bruges, un boss mafiot trimite un mercenar pe care vrea sa-l matraseasca intr-o vacanta in Bruges, un gest de compasiune, carevasazica, sa vada si sufletul angajatului ceva frumos inainte sa moara. (Ca subiectului nu-i place in Bruges deloc, si seful e nevoit sa-si apere alegerea cu replica din titlu, asta e alta mancare de peste.) Eu in Bruges n-am fost, asa ca daca m-as gasi in papucii sefului mafiot, mi-as trimite subalternul degraba pensionabil in Praga- dupa umila mea parere, cel mai frumos oras pe care il vazui pana acu in nu foarte lunga-mi existenta.

A fucking fairytale mi s-a parut Praga cand am vizitat-o acum multi ani, in miezul verii, la prima mea iesire din tara, nedormita si cu buzunarele golite de sutii din tren. A fairytale mi s-a parut si acum, sub un soare auriu de toamna, cand nu mai sunt asa de tinerica si am calatorit pana acolo fara incidente neplacute. Si bineinteles ca basmele cele mai misto si memorabile nu sunt alea Disney-ficate, unde nu se intampla niciodata nimic foarte rau si toata lumea locuieste in casute ca din turta dulce. Praga pare sa aiba la fiecare colt cate o poveste unde sigur sunt si monstri, si lucruri infricosatoare in umbra statuilor, si sa nu uitam ca Moartea insasi suna din clopotel din ora in ora la Ceasul Astronomic, e un basm usor sinistru, cum imi place mie. Nici macar nenumaratele magazine cu suveniruri trase la Xerox, absint si vodka cu marijuana nu-i pot stirbi din farmec.

O singura mica problema sta in calea prieteniei Nadio-pragheze, si anume faptul ca daca te departezi mai mult de 5 minute de centrul absolut al orasului, nimeni nu mai vorbeste engleza (si uneori nici acolo). Rezultatul fiind un numar mare de interactiuni usor suprarealiste; de pilda, la un moment dat eu si Gogu cautam cu disperare un loc de unde sa putem cumpara bilete pe mai multe zile pentru transportul in comun (incredibil de ieftine pentru o londoneza adoptiva ca mine), asa ca am intrat intr-o cladire cu simbolul companiei de transporturi pe frontispiciu. La ghiseu, insa, imediat ce am rostit cuvantul “English” cu intonatie intrebatoare, un nene a inceput sa fluture o legatura de chei spre noi, apoi sa se sfatuiasca aprins cu colega, apoi amandoi au impins inspre noi o lista de semnaturi, moment in care noi am luat-o la goana de-acolo, nu e a buna cand oameni pe care nu-i intelegi te pun sa semnezi sau vor sa te incuie undeva.

Dorp!

Asta-primavara, unul dintre cei doi cititori si jumatate m-a intrebat: Nadia, merita vizitat orasul Amsterdam? La momentul respectiv, nu puteam oferi o parere competenta, tinand cont ca nu vazusem din orasul Amsterdam decat gara timp de vreo juma’ de ora, insa acum problema s-a remediat, si raspundem: sigur, Amsterdam merita vizitat, si chiar daca nu ti-ar placea in mod obisnuit in mod natural, o sa-ti placa cu siguranta daca petreci suficient timp pe strada cu nasul in vant.

Dar sa nu punem carul inaintea boilor: tot asa cum pana la Dumnezeu iti iau mintile sfintii, pana la Amsterdam trebuie mai intai sa treci prin Dorp. Ce s-a intamplat, carevasazica: din motive cunoscute numai de amsterdamezi, preturile la cazare in urbea dumnealor pareau sa se afle undeva intre “astronomice” si “stiintifico-fantastice”, asa ca am rezervat locuri intr-un satuc aflat, in teorie, la o distanta rezonabila de oras, intitulat Broek in Waterland. Proprietarul B&Bului unde urma sa dormim ne-a indicat ca trebuie sa luam un autobuz de la gara din Amsterdam pana la statia Broek in Waterland, Dorp; Gogu a fost de parere ca Dorp trebuie sa fie o greseala de ortografie, e imposibil sa existe un nume atat de caraghios, care sugereaza o onomatopee produsa involuntar cand te impiedici. Rezultatul a fost ca amandoi am inceput a folosi pe bune Dorp! in scopul descris mai sus si altele asemenea, razand ca niste tampilogi de fiecare data, si probabil demonstrand o lipsa de respect crasa fata de limba si cultura olandeza.

Nadia la Festivalul BFI 2017: Vulpea cea mare și rea și alte povești/ Zama

În ultima zi în care-am vizitat Festivalul BFI, care s-a întâmplat să fie și ultima zi a festivalului în general, l-am dus pe Gogu la un matineu de interes pentru amândoi: “Vulpea cea mare și rea și alte povești”, o animație franțuzească făcută de oameni care au în CV și “Ernest & Celestine”, unul dintre filmele mele preferate ever.

Când am ajuns la casa de bilete ca să-mi ridic biletele pre-plătite pentru Vulpe, însă, mi s-a înmânat și-un bilet pentru alt film imediat dup-aia, pe care nu-mi aminteam să-l fi cumpărat. Io și Gogu ne-am holbat amândoi la biletul misterios preț de vreo juma de oră, trecând prin varii ipoteze: mi l-au dat din greșeală, mi l-au făcut cadou pentru c-am cheltuit deja atâția bani la festivalul vieții. Am Google-it filmul ca să vedem dacă-mi sună cunoscut și dacă identificăm ceva ce mi-ar fi trezit interesul (filmul, intitulat Zama, părea a fi un soi de Heart of Darkness Argentinian).