Nadia la Festivalul BFI 2017: Vulpea cea mare și rea și alte povești/ Zama

În ultima zi în care-am vizitat Festivalul BFI, care s-a întâmplat să fie și ultima zi a festivalului în general, l-am dus pe Gogu la un matineu de interes pentru amândoi: “Vulpea cea mare și rea și alte povești”, o animație franțuzească făcută de oameni care au în CV și “Ernest & Celestine”, unul dintre filmele mele preferate ever.

Când am ajuns la casa de bilete ca să-mi ridic biletele pre-plătite pentru Vulpe, însă, mi s-a înmânat și-un bilet pentru alt film imediat dup-aia, pe care nu-mi aminteam să-l fi cumpărat. Io și Gogu ne-am holbat amândoi la biletul misterios preț de vreo juma de oră, trecând prin varii ipoteze: mi l-au dat din greșeală, mi l-au făcut cadou pentru c-am cheltuit deja atâția bani la festivalul vieții. Am Google-it filmul ca să vedem dacă-mi sună cunoscut și dacă identificăm ceva ce mi-ar fi trezit interesul (filmul, intitulat Zama, părea a fi un soi de Heart of Darkness Argentinian).

Până la urmă mi-am dat seama: eu însămi cumpărasem biletul, la o oră prea matinală. Vedeți dumneavoastră, biletele la Festivalul BFI se pun în vânzare onlain într-o zi cu mult înaintea festivalului, dimineața, când s-a întâmplat ca eu să am o zi liberă și să mă trezesc special ca să-mi iau bilete la filme (ca să mă asigur că nu rămân fără Vulpe, mai ales), după care m-am culcat la loc și unele detalii mi s-au șters din memorie. Nu sunt deloc ceea ce se cheamă a morning person, când sunt pe jumătate adormită e ca și cum aș avea personalitate dublă și în general încerc să nu iau decizii de mare importanță înainte de prânz. Odată, într-o duminică, m-am trezit pe la 7 strigând la Gogu că nu mai avem pâine, și că e cazul să se îndrepte imediat spre supermarket că să remedieze problema. Gogu s-a conformat, iar eu am adormit iar și m-am trezit mai încolo foarte plăcut surprinsă să găsesc pâine în bucătărie. “Nu trebuia să te răstești la mine”, mi-a zis Gogu îmbufnat (eu l-am asigurat că nu m-am răstit la el pentru că abia m-am trezit, ce naiba, a visat urât?) Cu altă ocazie, când încă aveam colegi de apartament, mi-a tulburat visele pe la 4 a.m. gălăgia făcută de un colocatar dimpreună cu prietenii lui alcoolizați, așa că am apărut prompt în pijama urlând la ei SĂ SE DUCĂ DRACULUI LA CULCARE. Pentru mine, întâmplarea e oarecum învăluită în ceață, inițial credeam c-am visat. Colegul, însă, n-a uitat niciodată și a rămas cu impresia că sunt genul de om capabil să te ucidă în orice moment, posibil cu un topor.

Să revenim însă la Vulpea cea mare și rea, motivul pentru care eram acolo de la bun început, și care merită toți banii. E un film foarte drăguț și amuzant, care arată ca niște acuarele dintr-o carte și e presărat cu glume de la un cap la altul, de abia ai timp să iei pauză de respirat între ele. Poveștile în sine sunt simpluțe, fără prea multă morală/substrat socio-politic și așa mai departe, ceea ce e foarte OK pentru că nu toate filmele pentru copii trebuie să te lovească în corazon sau să te învețe cine știe ce lecție măreață. Sigur, dacă te uiți cu lupa mai ales la povestea vulpii care e nevoită să adopte niște pui de găină (și care apoi ajung să se creadă pui de vulpe), poți să găsești niscaiva dileme interesante despre identitate și natură versus cultură. Dar de ce ai vrea să te uiți cu lupa? Vulpea cea mare și rea e un film ideal pentru relaxare.

După proiecție, unul dintre regizori a răspuns la întrebări puse de copiii din public: de ce nu e câinele personajul principal? Ce s-a întâmplat cu părinții raței? De ce n-ați filmat cu vulpi adevărate? Ar fi mișto să existe un grup permanent de copii care să pună întrebări la toate filmele festivaliere artisticoase, sincer, cred că le-ar mai dezumfla din aere unora. Tare sunt curioasă ce-ar întreba după Sieranevada, de pildă.

După ce-am ieșit de la Vulpe, ne-am hotărât să dăm o șansă și filmului pe care dorisem să-l văd într-un moment de somnambulism, așa că Gogu a luat și el un bilet la Zama și ne-am dus împreună.

Doar că biletele erau cu loc, iar locul lui Gogu, fiind cumpărat mai târziu, nu era lângă al meu. Carevasăzică am petrecut vreo cinșpe minute până a început filmul și regizoarea a ținut un spici (aha, regizoare! Poate era parte din programul meu de vizionări feministe?) gesticulând energic înspre capătul celălalt al sălii, unde era Gogu, încercând să aflu dacă pot să schimb locul cu tipa de lângă el, dacă stă cineva în partea cealaltă sau dacă poate să vină el încoace. Apoi s-a stins lumina și am continuat să comunicăm prin semeseuri, ce-i drept, fără zgomot, dar cu siguranță în mod extrem de enervant pentru oamenii care voiau să urmărească un film fără să vadă ecrane clipocind în jur. Apoi Gogu mi-a comunicat că e un loc liber lângă el și m-am hotărât să merg într-acolo, ridicând astfel în picioare tot rândul pe care mă aflam eu, chiar și pe o mamae care nu voia să se ridice, dar eu m-am uitat urât la ea și am șuierat VREAU SĂ TREC! pentru că sculasem deja alți douăjde oameni și ar fi însemnat să-i scol din nou ca să mă duc înapoi. În trecere, am lovit probabil alți 20 de cetățeni în cap cu rucsacul pe care îl căram într-un mod complet lipsit de îndemânare. În fine, spre groaza lui Gogu, care îmi făcea semn SĂ O IAU PRIN SPATELE SĂLII PE PARTEA AILALTĂ, am sculat în picioare și rândul pe care stătea el tocmai în capăt, am lovit alți oameni în cap cu rucsacul și, într-un final glorios, m-am ghemuit sub pălărie să văd filmul misterios, cu revelația că sunt un neam prost precum și foarte posibil următorul Mr Bean.

Ba nu, nu ăla a fost finalul glorios, ci plecarea noastră rușinoasă la jumatea filmului pe motive de plictiseală. (Am comis într-o singură zi toate păcatele posibile împotriva artei cinematografice.)

Zama (regia: Lucrecia Martel) e o poveste despre colonialism și sclavie în America de Sud spusă din perspectiva unui funcționar colonial cam papleac, care-și dorește intens să fie transferat în altă parte. Pe tot parcursul orei pe care-am văzut-o din film, Zama se străduiește să obțină prin pupincurism transferul multvisat, precum și afecțiunea unei aristocrate, și eșuează lamentabil, ambele oportunități fiind suflate de sub nasul lui de același rival. Toți superiorii se cacă în capul lui, ba până și animalele par să facă mișto de el: în timp ce guvernatorul îi dă vestea că i s-a refuzat transferul, o alpacă (sau poate o lamă?) intră nestingherită în birou și-și plimbă moaca tâmpă prin spatele lui Zama. Desigur, Zama se cacă și el în capul celor mai slabi ca el, în special al populației indigene. Și tot așa.

Sigur, toate sistemele opresive oribile sunt formate în primul rând din mediocri indiferenți care își văd de propriile interese mărunte, nu din căpcăuni- ideea de bază e foarte validă. Doar că e cam plicticoasă, din păcate, cu excepția momentului cu alpaca. Poate că asta e și ideea: viața lui Zama e zdrobitor de plicticoasă și se mișcă cu încetinitorul într-o căldură înăbușitoare (toată lumea arată ca și cum ar puți foarte rău), într-un loc pe care el îl urăște. Am priceput, dar n-am mai avut răbdare să văd încotro duce, pentru că era soare afară, și se știe deja că atunci când e soare în Londra avem cu toții datoria solemnă să ieșim ca gâzele.

Cam atât de la Festivalul BFI anul ăsta, m-oi mai duce și la anul, dacă o să fim cu toții unde suntem și-acum.

3 gânduri despre „Nadia la Festivalul BFI 2017: Vulpea cea mare și rea și alte povești/ Zama”

  1. Uneori chiar e de preferat ca alții să te creadă perfect capabil să-i ucizi, poate chiar cu un topor. 🙂 (De curiozitate, colegul în cauză ți-a mai tulburat somnul?)
    Postul ăsta îmi amintește că trebuie să mai sap după Ernest & Celestine. Și după vulpe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s