Cu mic, cu mare, spre sectia de votare

Se apropie iarasi momentul in care noi, cetatenii de rand, avem ocazia sa simtim ca nu traim degeaba in societatea noastra multilateral dezvoltata si ca ea, societatea, tine cont de noi. Ca puterea se aduna din toti micii impreuna. Ca nu suntem doar un numar in multime. Ce mai, ca suntem importanti. Adicatelea: vin niste alegeri saptamana asta, alea europarlamentare.

Bursucul devine relevant mai tarziu, cititi in continuare.

Volens-nolens, prin intermediul Feisbucului, am avut ocazia si prilejul sa aflu ca daca m-as fi aflat acum in tara stramoseasca, as fi avut de ales intre niste candidati foarte interesanti. O atentie deosebita a primit pretutindeni, de pilda, dl Iulian Capsali, un nene barbos printre ale carui caracteristici de baza se numara bagatul lui Isus la inaintare, socul si groaza constante fata de depravarea mizerabila si lipsita de Isus a Occidentului, trimiterea femeilor la cratita in numele lui Isus, ura si dispretul fata de gay si alti devianti in numele lui Isus, si asa mai departe- ma rog, completati voi singuri, oricum ai da-o, tot Isus, saracul (care, daca o fi existat, era un tip de treaba, dupa toate indiciile) e de vina. Am vazut ca nenea Capsali are vreo zece copii sau cam asa, lucru pe care nu stiu de ce inclusiv unii opusi politic lui Capsali il considera adorabil si laudabil, in ciuda faptului ca planeta Pamant e suprapopulata si ultimul lucru de care are nevoie e cetateni umani care sa se inmulteasca ca-n 1614, cand oamenii aveau multi copii nu din “iubire” si “traditie” ci pentru ca nu exista contraceptie si pentru ca trebuiau sa aiba de rezerva, dat fiind ca din 10 vreo 5-6 mureau de mici- dar acu nu mai avem bolile si razboaiele care triau surplusul de homo sapiens in 1614, deci care-i poanta, ce-i asa de dragalas in reproducerea fara masura? Sa-mi explice cineva.

Din fericire, nu e nevoie sa-mi bat deloc capul cu cele de mai sus, de fapt- pentru ca lista mea de candidati e cu totul alta. Dat fiind ca la ora actuala locuiesc in capitala Engleziei, m-am inregistrat sa votez aici mai mult din greseala (spre mirarea mea, orice cetatean UE poate sa voteze pentru alegerile euro din UK, atata timp cat nu voteaza si-n alta parte). Cred ca o sa votez pe listele londoneze, desi bineinteles, ca de obicei, nu sunt sigura (suburbia unde stau eu e parte din Londra pentru unele chestii, dar pentru altele nu e). 

Stiu exact cum o sa mor

Si nu pentru ca as fi unica si adevarata fiica a mamei Omida ci pentru ca e destul de evident: o sa fie un accident groaznic provocat de propria neindemanare, ceva a la Final Destination-  ma intreb cum de nu s-a petrecut inca, de fapt, oi fi mai norocoasa decat ma stiu. V-am zis, cred, ca vara trecuta am ajuns la Urgenta, dar nu mai stiu daca v-am zis si de ce. Mergeam la pas pe trotuar si dintr-o data m-am impiedicat- nu de bordura, nu de o piatra, pur si simplu de propriul picior, rezultatul fiind ca am fost Cutu Schiop ceva vreme si am avut ocazia sa arunc un ochi la cum arata propriile tesuturi cand nu sunt acoperite de piele. In general, le-am spus oamenilor care nu erau destul de apropiati sa ma inteleaga si sa ma accepte asa cum sunt ca am cazut de pe bicicleta, ceea ce e bineinteles o minciuna sfruntata, pentru ca n-am reusit niciodata sa invat sa merg pe bicicleta, asa cum n-am reusit sa conduc o masina, sa merg pe role, sa patinez, sa inot si in general nici o deprindere care necesita niscaiva exercitiu fizic si coordonare intre creier si membrele pe care, macar teoretic, creierul meu ar trebui sa le controleze.

E un mister misterios si adanc pentru mine cum reusesc alti oameni sa fie indemanatici- de exemplu, sa care o farfurie cu un castron de supa pe scari si sa nu pateasca nimic nici ei, nici supa (n-as putea niciodata sa lucrez drept chelnerita, nu pentru ca ma cred prea buna pentru asa ceva, ci pentru ca as fi concediata in maximum doua ore, asta daca n-as ajunge direct la inchisoare pentru oparit fatal din culpa). Toata viata m-am simtit ca si cum nu mi-ar fi suficiente cele patru membre din dotare cu degetele aferente ca sa fac tot ce trebuie facut cu ele simultan sau chiar si pe rand, si mi-am dorit sa ma fi nascut caracatita- desi in acelasi timp ma simt ca si cum m-am nascut deja caracatita si ma imbarlig intr-una in propriile maini si picioare.

Ca sa intelegeti cum e viata mea, in doar cateva zile:

Da, iar am scris despre desene animate

Ce Breaking Bad? Ce Mad Men? Ce Game of Thrones (câh)? Adventure Time (pe Cartoon Network), ăla e serialul la care trebuie să vă uitați, dacă nu sunteți niște cetățeni plicticoși și îmbătrâniți prematur, desigur.

Nadia a stat de vorbă cu Rebecca Sugar, care a lucrat la Adventure Time ca scenarist și compozitor și acum și-a lansat propriul serial, Steven Universe, tot pe Cartoon Network (p-ăla nu l-am văzut încă, aștept să-l văd ca să mă pronunț în privința lui). De unde a rezultat ACEST ARTICOL, scurtuț, că nu vorbirăm decât zece minute. Dar chiar și-așa, îs tare mândră de el. Jurnalism cultural serios, dom’le. Am vorbit și despre Sailor Moon. Citiți, așadar!