Curaj, găină, că te tai

Că unul dintre modelele mele în viață e cel mai prost regizor al tuturor timpurilor Edward D. Wood Jr, pentru ambiția lui deosebită de a persevera într-ale facerii de filme în ciuda lipsei de talent, bani și orice fel de încurajare externă, am mai povestit. De atunci, am văzut și alte capodopere ale sus-numitului, prin bunăvoința bibliotecii de la universitate, care a achiziționat o întreagă colecție de DVD-uri ale capodoperelor lui oribile, și bine a făcut, pentru că filmele lui Ed sunt de aproximativ 1457 ori mai distractive decât oricare din nominalizatele la Oscar din ultimii zece ani. Cred. Trebuie să mai verific lista de nominalizări, dar sunt aproape sigură că nu mă înșel. The Hurt Locker vs. Bride of the Monster? Serios, Ed Wood câștigă detașat.

Un alt model al Nadiei e ăsta:

I just KNOW something bad is going to happen.

care nici măcar nu e un personaj real, dar este personajul meu preferat de desene animate, ceea ce nu e puțin lucru pentru un om care și-a petrecut atâta vreme cu ochii în desene animate și are, deci, o gamă largă de opțiuni. Courage este un câine roz care arată, în linii mari, ca un cârnat cu picioare (și cu o gaură într-un dinte). El locuiește într-un soi de deșert asemănător cu Kansasul lui Dorothy din Vrăjitorul din Oz și intitulat sugestiv Nicăieri, cu un cuplu de bătrânei cu nume bătrânești, Eustace și Muriel. Bătrânica îl iubește pe Courage, Courage o iubește pe bătrânică și o apără de fel de fel de orătănii parcă scăpate din Zona Crepusculară.

Serialul în sine are destule merite, printre ele faptul că datează dintr-o perioadă roditoare a Cartoon Network-ului, când încă mai îndeplinea simultan 2 condiții de bază: 1. difuza suficiente producții animate care 2. nu se adresau înapoiaților mintal. Courage îmi satisfăcea parțial gustul pentru ciudățenii și sinistru (apăreau pe-acolo suficiente ciudățenii ciudate cât să-i determine pe alții, inclusiv colegi de liceu, să se sperie și să schimbe canalul). Avea însă o premisă suficient de lejeră cât să o poată lua și în alte direcții, grafica era un colaj interesant de animație 2d, efecte 3d ocazionale și texturi din-lumea-reală, fotografiate, pentru fundaluri (de pildă o luna plină magnifică și imensă care se vede noaptea peste ferma din Nicăieri), iar ”ăia răi” erau în mare parte parodii și referințe la varii filme de groază, din nou ceva ce îi place Nadiei, care e și mare amatoare de filme de groază. Asta nu înseamnă că adversarii lui Courage erau doar referințe la cultura pop ca în Family Guy și nu erau ei înșiși memorabili, cel mai cel fiind Freaky Fred, frizerul nebun și decis să scape pe toată lumea de părul nedorit dar mai ales de ăla dorit, în timp ce vorbește în versuri și rânjește de la o ureche la alta mai ceva ca Ion Iliescu în era Măi animalule. Nauuuuughttttyyyy. A, și episodul-pilot cu Courage a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun scurtmetraj animat. Asta așa, să nu zică cineva că am ceva împotriva Oscarurilor.

Sunt de acord că există destule seriale animate sau nu care-s per ansamblu mai ceva decât Courage. Și nu-mi place nimic altceva din ce-a mai făcut creatorul lui Courage, John R. Dilworth, un individ hiperactiv care arată și se comportă el însuși ca un desen animat, după cum am mai subliniat în perioada de voluntariate Animest-iene când am avut plăcerea să-l întâlnesc în persoană. Personajul îmi place- și eu, și tu, și noi toți ar trebui să aspirăm să fim ca el.

Numele serialului e înșelător și chiar insultător. Courage the cowardly dog- câinele cel laș, adică, nici măcar fricos. Courage e de fapt atât de departe de lașitate că nici nu se mai zărește de-acolo de unde stă el. Eu aș zice că nu e nici fricos. E pur și simplu speriat- și pe bună dreptate, cine n-ar fi speriat dacă ar fi fugărit în jurul casei de un pui de găină extraterestru înarmat cu un pistol cu laser. Dacă ar fi laș, s-ar băga sub pat în timp ce stăpâna lui e făcută tocană de o vulpe vorbitoare sau altă arătare, iar după aia ar plânge că n-a avut noroc. Dar pentru că nu e, își acordă câteva secunde în care să urle ca apucatul și să-i iasă ochii din orbite la propriu, după care se ridică la înălțimea propriului nume și rezolvă problema. În timp ce se plânge că n-a avut noroc. De-aia îmi place de el: nu îi e rușine nici să se văicărească, nici să facă o criză de nervi, dar asta nu îl face să fie mai puțin erou decât Hercule. (ăla original, nu Hercule al lui Pif.) Cum îi spunea o dizainăriță de la Project Runway unei alte dizainărițe: În loc să stai și să plângi, mai bine croiește și plângi. Courage este genul de individ care urmează exact genul ăsta de îndemn. Și o face din dragoste pentru Muriel.

The things I do for love.

Ceea ce îl deosebește pe Courage de alți câini devotați din desene animate- să zicem, de Gromit care se însoțește cu Wallace, niște personaje foarte iubite aici în Englezia, unde tot omul are o figurină cu Gromit în fereastra mașinii- e că nu e devotat și iubitor în prostie. Nu e masochist, nu e genul de câine care ar dormi pe mormântul tău după ce crăpi chiar dacă l-ai ținut în lanț afară în ploaie toată viața și l-ai hrănit numai cu pâine uscată și untură. Wallace al lui Gromit își tratează de multe ori câinele ca vai de lume- în cel mai nou scurtmetraj cu ăștia doi, „A Matter of Loaf and Death”, începe prin a-l ignora în timp ce Gromit face toată munca din brutăria lor și sfârșește prin a-l pune în lanț și botniță (iar Gromit nici măcar n-are gură!!) în timp ce Gromit face în continuare toată munca, și toate astea din cauza unei gagici. Muriel, în schimb, e cu adevărat o stăpână adorabilă, care nu se supără niciodată, face plăcinte bune și și-ar petrece tot restul vieții bând ceai în fotoliul-balansoar, cu câinele în brațe, dacă n-ar deranja-o din când în când câte o tornadă sau armată de zombi. Deci Curaj e curajos pentru o cauză care merită. (Relația lui cu stăpână-sa e așa de drăgălașă încât mă face să mă îngrjorez pentru soarta lui când bătrâneii vor muri- și e vorba de niște bătrânei imaginari desenați și de un câine așijderea, iar personajele de desene animate, se știe, nu avansează în vârstă și nu mor.) Mai mult decât atât, Curaj e pur și simplu o creatură cumsecade, care îi ajută și pe alții când are ocazia, inclusiv pe unii monștri, dacă se dovedesc mai de treabă. Într-un episod, de pildă, se chinuie să sară dintr-un metrou scăpat de sub control, apoi se hotărăște să sară înapoi ca să fie sigur că nimeni nu va sfârși tăiat în două. Ce drăguț.

Îmi place să spun, în general, că semăn cu Courage- mai precis, că mi-e frică și de umbra mea și sar dintr-un atac de panică într-altul, dar în cele din urmă fac ce am zis că fac, fie că intră în categoria The things I do for love, cum zice câinele roz, fie orice altceva. Mutarea la Londra, cu tot cu criza anti-avion care a precedat-o, ar fi carevasăzică o mișcare de Courage. Mi-am cam pierdut exercițiul într-ale confesiunilor pe blog și probabil că e un lucru bun, ținând cont că oamenii mai săraci cu duhul au tras tot felul de concluzii superficiale din ce scriam pe vremuri, de la „Îți urăști mama” până la „Ești un monstru care plănuiește să-și ucidă inamicii”- dar pot să spun că zilele astea nu mă mai simt așa de curajoasă precum Courage, cumsecade ca el n-am fost niciodată și poate că ce confund eu cu niște mutări îndrăznețe sunt de fapt tâmpenii. Totuși, trebuie să recunoașteți că e un model la fel de bun ca oricare altul, ba chiar ceva mai bun, pentru că, spre deosebire de un om în carne și oase care poate, cât mai e în viață, să dea cu bâta în baltă, sau, dacă a murit deja, să fi făcut ceva degradant pentru statutul de model despre care să nu știe nimeni, Courage n-are cum să mă mai dezamăgească: serialul a ieșit din fabricație, așa că el va rămâne mereu la fel de demn de urmat, scuzați dedefonia.

P.S: Pe 24 ianuarie, blogul Nadiei împlinește 4 ani. Să ne bucurăm, zic, mai ales că în martie îmi expiră hostingul și nu știu dacă o să-l mai înnoiesc -viața în Londra e scumpă, ladies and gentlemen- așa că s-ar putea să mă întorc la hostingul gratuit de la wordpress.com. În acest al patrulea an de blogărit care tocmai se încheie, autoarea bătăilor de câmpi a obținut, într-o rară și prelungită perioadă norocoasă, cam tot ce voia, și nici măcar asta n-o mulțumește pentru că nu e niciodată sigură ce vrea de fapt. În rest, same old, same old, cum zice englezul. Sau poate americanul, nu sunt sigură, nu sunt în stare nici măcar să țin minte care scrie theatre și care theater.