Skip to content

Nadia la Festivalul de Film Feminist din Londra: venii, văzui, și cam atât

decembrie 7, 2013

Așadar și prin urmare, cum vă ziceam, gazda dumneavoastră Nadia a avut, pe 30 noiembrie, a treia proiecție cu public a unei animații producție proprie, a doua festivalieră, și prima la care chiar a participat prin prezență fizică în sala de cinema, la Festivalul de Film Feminist din Londra. Capodopera mea, un filmuleț cam prostuț pe care l-am trimis într-o doară, a fost proiectat în deschiderea lungmetrajului Born in Flames de Lizzie Borden, în seara de închidere a festivalului, de altfel singura la care am participat, căci organizatorii, care, după cum vă puteți imagina, nu se scaldă în bani (feminismul nu e tocmai genul de chestie care să-ți atragă râuri de bani), au fost cam scârțani și nu mi-au dat bilet pentru nici una din celelalte seri ale minunatului eveniment.

Acu, aș vrea să vă zic că a fost un moment plin de triumf pentru mine și că am simțit cum îmi crește inima văzându-mi creația pe ecranul unei săli de cinematograf (micuță, dar plină), dar adevărul-adevărat e că, așa cum se întâmplă în cazul tuturor creațiilor mele, urăsc cu pasiune filmulețul ăla din momentul în care l-am terminat, nu-mi doresc să mă uit la el din nou și mi-am petrecut cele două minute ale sale cu degetele în urechi și părul în ochi ca să nu văd și să nu aud care-s reacțiile publicului. N-am auzit aplauze entuziaste, dar probabil faptul că îmi astupasem urechile a avut ceva de-a face cu asta. Ce-i drept, nici o roșie stricată în față nu mi-a aruncat nimeni. În fine, asta sunt și pace, vreau să fiu celebră,bogată și plină de succes, da’ dacă se poate fără să fiu prezentă când se întâmplă toate astea. Doar să-mi scrie cineva că s-au întâmplat- într-un email, de exemplu.

Nu știam deloc la ce să mă aștept de la filmul vedetă al serii, Born in Flames, care aniversa 30 de ani de existență obscură, că nu auzisem de el neam, și faptul că autoarea și-a ales ca pseudonim artistic numele unei criminale celebre îmi suna cam dubios (după aia am aflat că era pur și simplu capul meu plin de cunoștințe inutile sărind la concluzii degeaba, și că Lizzie Borden e, din întâmplare, numele ei adevărat). Din ce-am înțeles, filmul a stârnit ceva tămbălău la momentul lansării, când unele magazine de casete video refuzau să-l țină; acum se găsește în întregime pe Youtube:

Dacă n-aveți răbdare să vă uitați, vă povestește mandea. Acțiunea se petrece într-o Americă alternativă, în care o revoluție socialistă a rezolvat, chipurile, toate problemele, inegalitățile și nevoile, doar că femeile au de-a face în continuare cu tot felul de hărțuiri și violențe și oamenii de alte culori decât albă au în continuare de-a face cu tot felul de umilințe subtile și nu prea, adicătelea, practic, n-au rezolvat mare lucru. Așa că un grup de femei de origini, meserii și abordări politice diverse, dar unite în scop, se organizează într-o misiune intitulată Armata Femeilor, care începe cu mișcări defensive nițeluș amuzante (o patrulă cu biciclete și fluiere care le scapă pe femei de agresorii stradali, niște posturi de radio underground cu muzică hipsterească vag punk și foarte foarte zgârietoare pe creier) și sfârșește, exasperată de represiunea autorităților, cu ocuparea unor canale media și un atac cu explozibili la World Trade Center, ceea ce, vă imaginați, arată cu totul altfel acum decât arăta în 1983 când s-a turnat povestea. Ca film „artistic”, e slăbuț: dezlânat, prost jucat (apropo, viitoarea laureată cu Oscar, regizoarea Kathryn Bigelow, apare într-un rol secundar) și subtil ca un ciocan după ceafă.

Mă foarte îndoiesc însă că autoarea și-a dorit să facă un film artistic cât o declarație politică, iar la capitolul ăsta am remarcat că ar fi putut bine-mersi să facă același film și azi (cu excepția coafurilor a la anii 80, de care nu cred că îi e nimănui dor) la fel de îndreptățită. E un fenomen larg răspândit ca în orice mișcare progresistă și plină de lumină și avânt, femeile și problemele lor să fie întotdeauna tot la coadă, și li se cere mereu să-și sacrifice pretențiile stupide de a fi tratate ca niște ființe umane de dragul cauzei „mai mari” și mai importante, nu acum, nu e momentul, acum avem treburi mai presante, ne ocupăm de voi mai încolo, da? Fiți cuminți. Sau: ce mai vreți, vă e cu unu la sută mai bine cu noi decât v-ar fi cu adversarii, tot nu vă convine? De pildă, ateii sunt foarte gălăgioși când vine vorba de oprimarea femeilor din motive religioase (vai, musulmanii! Vai, catolicii! Vai, în sus și-n jos!), dar ăla e singurul context în care îi interesează subiectul- altminteri, violul și alte aventuri vesele sunt în floare la convențiile de atei din “țările civilizate”, în timp ce la noi, unde mișcarea celor fără de Doamne-Doamne nu e la fel de organizată, ajunge să arunci un ochi pe grupul de Feisbuc al Ateilor și Agnosticilor Români ca să-ți faci plinul de căcaturi misogine pentru următoarele trei-patru luni. Din punctul ăsta de vedere, am avut fel de fel de gânduri interesante și contradictorii privind la povestea asta fictivă în care victimele răspund la violență tot cu violență (despre asta e vorba și în animația mea, doar că pe un ton mai glumeț și voit exagerat). Pe de o parte, știm cu toții, violence is bad, mmkay? Dar pe de altă parte, aș vrea să-l văd și eu pe ăla al cărui prim impuls când e agresat e iertarea calmă și luminoasă, carevasăzică, unde e armata aia când ai nevoie de ea? Iar locurile și momentele în care ai parte de un asemenea catharsis pe calea ficțiunii fictive sunt atât de scurte și de rare, pentru că minunata noastră societate și cultură se simte mult mai bine cu femei bătute, violate și tăiate în bucăți pe ecranele mari și mici decât cu un semn de ripostă cât de mic din partea lor, încât trebuie să ne mulțumim cu ce avem, de exemplu cu filme ca ăsta, stângace cum sunt.

La sfârșitul proiecției a avut loc un scurt Q&A cu sala, moment în care, după ce am zis și eu acolo 2 vorbe despre filmul meu, am aflat în sfârșit la prima mână răspunsul la întrebarea „Oare cum s-or simți la Q&A-uri d-astea de festivaluri ăia pe care nu-i întreabă nimeni nimic”. După aia ne-am dus, cu mic cu mare, la afterparty-ul tot feminist, cu o expoziție de tablouri, niște recitări de poezie feministă, cu vin și fără prea mult zgomot, adică o petrecere pe gustul meu. Per ansamblu, am avut o seară mișto. Dacă vă întrebați cam ce fel de lume alcătuiește publicul unui festival de felul ăsta, ei bine, era lume de ambe sexe și de toate vârstele, orientările și culorile, deși bineînțeles mai mult femei și, conform unui stereotip binecunoscut și nu pe de-a-ntregul eronat, mai mult lesbiene, ceea ce, măcar în ce le privește pe astea mai tinere, e logic, dacă stai să te gândești bine, că dacă îmi amintesc eu bine ce tărăboi sinistru era să încerci să pescuiești un boyfriend în tinerețile mele, nu prea mai rămânea prea mult timp pentru gândit la ceva care ar fi putut speria sau ofensa potențialii amorezi.

Dacă e să fiu onestă, eu personal nu m-am simțit întrutotul în elementul meu, dar asta pentru că Nadia e cu adevărat și veritabil Ciudată, fără semne vizibile (spre deosebire de puștimea cu cercei în nas și alți cetățeni care se străduiesc doar să pară Ciudați) și e foarte puțin probabil să mă simt vreodată în elementul meu într-un grup de oameni mai numeros de 3-4 persoane. Sau în vreun grup de oameni, în general. Sau înăuntrul propriului cap. Și din cauza asta nici nu știu dacă genul ăsta de inițiative explicit militante pentru care se strânge lumea laolaltă sunt calea potrivită pentru mine, deși festivalurile de film rămân în top 5 lucruri care mă fac fericită.  Mă rog, dar despre toate astea, altădată. Între timp, iată dovada participării mele la sus-numitul festival, însoțită de cea mai nașpa poză cu mine posibilă.

About these ads
2 comentarii
  1. decembrie 7, 2013 8:22 am

    Bravo. Felicitari pentru participare. In privinta senzatiei pe care o ai din momentul terminarii animatiei….mdeah, la fel simt si eu. Imi vine sa o rup in bucati, ba uneori as si sterge-o, dar apoi cand ma gandesc la lunile de zile ce i le-am acordat, ma inmoi si renunt la idee. Oare de unde or fi simtirile astea? Din cauza obisnuintei cu aceleasi imagini pentur o perioada mare de timp? Oare Peter Jackson o fi simtit la fel dupa ce a incheiat Lord of the Rings? O fi zis in gandul lui: “Damn, delete this sh*t si o luam de la capat?” (ma rog, facand abstractie de sutele de milioane de dolari cheltuite :D)

    Oricum, felicitari din nou!

    • decembrie 7, 2013 11:47 pm

      Nu stiu de Peter Jackson, dar multi regizori pretind ca nu suporta sa-si vada propriile creatii, de pilda Woody Allen. Cred ca depinde de personalitatea omului, eu sunt foarte introvertita, si ma tem ca daca sunt nevoita sa ma confrunt cu propriile erori, fie observate de mine fie de altcineva sub forma de feedback negativ, m-ar rani atat de mult incat as fi nevoita sa renunt la ce fac. Si nu vreau sa renunt. Imi dau insa seama ca nu e o atitudine productiva :D

Comentariile nu sunt permise.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 320 other followers

%d bloggers like this: