Familia mea și alte animale

„Familia mea și alte animale” e un roman scris de Gerald Durrell, fratele mult mai cunoscutului scriitor Lawrence Durrell, care roman mie îmi plăcea o groază în copilărie. Povestea cum Gerald, mare iubitor de animale (și viitor naturalist) avea când era mic tendința nu foarte apreciată de ceilalți membri ai familiei să aducă acasă tot felul de jivine: câini, șerpi, coțofene, pescăruși, șopârle, scorpioni și așa mai departe. Nu am mai citit cartea de mult și nu știu dacă mi-ar mai plăcea acum, dar țin minte că Nadia copil, care se simțea și ea iubitoare de animale, a ajuns la concluzia că o asemenea viață plină de haz este exact ce le lipsea și ei și mai ales bietei ei mame.

Nu am putut găsi animale la fel de exotice ca ale lui Gerald, așa că m-am mulțumit cu ce-aveam la îndemână. Primele orătănii care au populat locuința Nadiei erau cu adevărat orătănii: doi pui de găină, cumpărați de mama Nadiei într-un moment de inconștiență menit să o consoleze pe fiica morcovită după ce vizitaseră o rudă la spital. Imediat după achiziționare, puii au dormit o vreme la capul patului meu într-o cutie de carton, piuind încontinuu și stârnind primul val din ceea ce avea să fie cunoscut ulterior drept Insomnie cu I mare. Când s-au făcut mai mărișori, au primit numele de Sultan și Axion Inamicul Grăsimii, ceea ce ar trebui să vă dea o idee despre diferența de gabarit dintre ei.

Ca orice cocoși, Sultan și Axion se băteau cât e ziulica de lungă, ringul lor preferat fiind balustrada balconului de la etajul șapte. Acest fapt îl determina deseori pe vecinul de vizavi, Cristili (poreclit astfel pentru că avea un foarte pronunțat accent moldovenesc) să întrebe din când în când: Nadia, mi s-a părut mie sau am văzut niște cocoși bătându-se la tine pe balcon? Nadia răspundea evaziv, pe de o parte pentru că luptele de cocoși la domiciliu nu prea sunt ceva cu care să te lauzi și pe de altă parte pentru că tare i-ar mai fi plăcut să-l convingă pe Cristili, un moldovean prost și antipatic, că a înnebunit.

Una din aceste bătălii s-a sfârșit cu căderea celui mai slab, Axion, peste balcon- de atunci nu l-am mai văzut niciodată. În ziua incidentului, Sultan a avut o criză de identitate sexuală care l-a determinat să folosească o seară întreagă o cratiță din bucătărie drept cuibar, cotcodăcind în întuneric. Și-a revenit repede, din fericire pentru el (și din păcate pentru noi, care speram că, dacă tot se crede găină, poate va face și ouă), și pentru că acum mânca porția a doi cocoși, s-a făcut și mai Sultan, până când într-o bună zi a dispărut și el peste marginea balconului, nu în cădere, ci din proprie inițiativă, zburând de mai mare frumusețea.

Nadia n-avea de gând să tolereze așa ceva, așa că i-a strigat imediat tatălui ei: COBOARĂ IMEDIAT SĂ ADUCI COCOȘUL! DACĂ TE ÎNTORCI FĂRĂ COCOȘ, MAI BINE NU TE MAI ÎNTORCI! Tatăl Nadiei și-a petrecut restul zilei fugărind cocoșul în susul și-n josul străzii, ceea ce l-a determinat pe Cristili să întrebe mai târziu: Nadia, mi s-a părut mie sau ăla care fugărea un cocoș pe trotuar zilele trecute era tatăl tău? Cocoșul a fost prins, s-a întors la domiciliu și nu a fost făcut niciodată supă și nici vreun alt fel de mâncare.

Au urmat doi iepuri, Iliuță și Florin. Numele celui dintâi a fost atribuit după o conversație dintre Nadia și bunicul ei surd:

Bunicul: Cum îl cheamă pe iepuraș?

Nadia: Încă nu i-am pus nume…nu știu…Rilă-Iepurilă.

Bunicul: Cum? Iliuță?

Iliuță avea talentul deosebit de a perfora pereții cu dinții, iar unele găuri au supraviețuit până în ziua de azi. Celălalt iepure, Florin, avea talentul deosebit de a urina imediat ce era luat în brațe de o persoană străină- ceea ce se întâmpla destul de des, pentru că era foarte drăgălaș și musafirii nu se puteau abține, chiar dacă noi îi avertizam că nici Florin nu se poate abține. Nici unul dintre iepuri nu a sfârșit ca supă sau alt fel de mâncare. Țin să tot precizez asta pentru că ori de câte ori cineva află că ai un animal de casă comestibil îți pune întrebarea foarte jignitoare când ai de gând să-l mănânci? Aș vrea pe această cale să-i anunț pe mâncăii insensibili care formulează asemenea întrebări că, tehnic, și copiii mici sunt comestibili și totuși nimeni nu te întreabă când ai de gând să-ți mănânci bebelușul.

Am avut și doi câini, Caius Bruno Horia Codiță Ciorăpel, pe scurt Cățel sau Câine, și Monica, pe scurt Mona. Primul câine, denumit astfel deoarece toți oamenii care l-au cunoscut au ținut să-și aducă contribuția la nomenclatură, a avut viață scurtă în casa noastră, pentru că a căpătat rapid proporții care împiedicau păstrarea lui într-un apartament. Cel de-al doilea a rămas cu noi vreo 13 ani, adică a crescut împreună cu Nadia. Fiind câine, a ajuns la maturitatea sexuală mai devreme decât Nadia, ceea ce a determinat-o să fugă într-o bună zi de acasă temporar și pe Cristili să întrebe: Nadia, cățeaua aia care se coțăia cu toți câinii de prin vecini nu cumva era Mona ta? Consecințele au fost 2 pui minusculi, unul dintre ei sfârșind mâncat imediat după naștere de propria mamă (care avea probabil o depresie post-partum). Tot pentru că Mona era câine și nu om, a și îmbătrânit mai repede decât Nadia și a murit, în împrejurări care au făcut-o pe Nadia să spună că nu-și mai dorește niciodată un animal de casă.

În fine, cel mai supercalifragilistic si megaextraordinar animal cu care am avut de-a face a fost pisoiul Mitsubishi, o corcitură siamez-birman care ar putea fi folosit cu succes drept armă de distrugere în masă. Mitsubishi avea o tactică de luptă deosebită: își înfigea ghearele și dinții cu toată forța într-unul din membrele victimei, mână sau picior, și apoi, exact ca un pitbull, refuza să dea drumul indiferent dacă era luat cu vorba bună sau lovit cu ziarul în cap. Pe lângă forța menghinei, Mitsubishi poseda probabil și o toxină cu care își injecta victimele neajutorate, altfel nu se explică de ce mama și tatăl Nadiei au și acum cicatrici pronunțate, cu toate că ostilitățile s-au desfășurat în urmă cu ani de zile. În mod cu totul ciudat, Nadia nu a fost niciodată agresată de Mitsubishi, probabil pentru că acesta din urmă a intuit că are de-a face cu o ființă mult mai rea și mai veninoasă decât el. După ce a fost evacuat din casa Nadiei, Mitsubishi a ucis un alt motan cu care ar fi trebuit să conviețuiască în locuința noului stăpân (this is not a joke), apoi a fugit în noapte. Mai poate fi văzut probabil și azi bântuind amenințător zona Vitan-Dristor 2, unde a avut ultimul domiciliu cunoscut. Atașez o poză ca să știți de cine trebuie să vă feriți.

Priviți monstrul și îngroziți-vă

Cândva voi scrie și regiza un film horror despre el.

Când am povestit prima oară cuiva această poliloghie, s-a declarat surprins că o persoană așa de distantă ca mine a avut cândva o grădină zoologică acasă. Carevasăzică n-am câtuși de puțin aerul că aș fi înnebunită după animale. Probabil par mai degrabă genul care zdrobea rățuștele cu bocancul la țară- dacă aș fi fost vreodată la țară. Adevărul e pe undeva pe la mijloc. N-aș chinui niciodată vreo formă de viață (în afară de țânțari, pe care i-aș stârpi cu bucurie până la unul). Dar am ajuns la concluzia că nici vreo mare iubitoare de animale nu sunt: nici una dintre jivinele mele nu mi-a mai plăcut după ce au încetat să fie pufoase și drăgălașe, și unora nu le-am mai aruncat nici o privire ani de zile. Sunt invidioasă când văd ce relații deosebite și megaspeciale au unii cu animalele lor de casă. Totuși sunt hotărâtă să mai încerc cândva și să-mi iau un pisoi cuminte, așa de cuminte încât să-i pot folosi coada drept ștergător de praf. Până atunci trebuie să mă mut însă cu cineva dispus să-și asume toată responsabilitatea îngrijirii lui, că maică-mea și-a cam învățat lecția.

P.S. Cumpăr somn adânc și fără griji, practicabil și în picioare într-o discotecă haus/trens/dînîbî. Plătesc oricât.

P.S. 2 Am scris intenționat această bălărie nesimțit de lungă și apropiată de lungimea unui roman pentru că în următoarele zile voi fi foarte ocupată, sau decedată, sau ascunsă undeva unde nu mă poate vedea nici un animal diurn.

2 gânduri despre “Familia mea și alte animale

  1. Je ne peux pas croire ca ai cartea aia :)). Am vazut-o acum multi ani intr-un hotel si am zis ca trebuie musai sa o citesc! Trebuie sa recunosc, totusi, ca imi imaginam ca titlul e o figura de stil.

Comentariile sunt închise.