Binecuvântați animalele și copiii

În timp ce Nadia vâna statui cu câini prin Bristol, în orașul ei natal se discută iar vânatul de câini adevărați, pentru că e musai să se discute aprins treaba asta la fiecare 3-4 ani, ori de câte ori câinii cu pricina mai vânează ei pe câte cineva. Dezbaterea despre maidanezi e o tradiție dragă Bucuresciului, așa cum e schimbatul gărzii la Buckhingham în Londra. Ocupația mea principală e aia de Gică-Contra, așa că nu m-aș fi apucat să vorbesc despre ceva despre care vorbește toată lumea (mai ales că momentan mă aflu într-un oraș unde animalul comunitar e mult mai puțin numeros și mai timid) dacă nu m-ar zgâria pe creier niște propoziții care se tot repetă în această tărășenie cu care am crescut, de douăjde ani încoace: cică, domle, “Iubesc animalele și/sau copiii”, cu nuanțe de felul “Iubim animalele, dar mai mult iubim copiiii”, “Sunt un iubitor de animale, dar…”, “ce să le facem iubitorilor de potăi care ne-au adus în situația asta”, “dar pe copii cine-I mai iubește”, “câinele te iubește mai ceva ca omul”, etcetera etcetera etcetera. Avem niște iubiri, ce facem cu ele?

Hai să fim înțeleși. Am cunoscut în întreaga mea viață maxim 2-3 oameni care iubesc pe bune animalele și/sau copiii, și se comportă ca atare.  În restul cazurilor, afirmațiile astea se pot traduce în felul următor:

„Iubesc animalele”= Îmi plac câinii și pisicile, mai ales când sunt dintr-o rasă d-aia cu nume lung care arată foarte drăguț și amuzant (cu costul a enșpe probleme de sănătate obținute din împerechere selectivă), și mai ales când sunt pui pufoși și drăgălași, și în special când are altcineva grijă de ei și eu doar îi mângâi sau, și mai bine, mă uit la un clip funny pe Iutub fără să mă apropii de ei.

ai ai
Un animal specie amenințată, pe care vă garantez io că nu-l iubiți.

„Iubesc copiii”= Iubesc copiiii mei și alți câțiva din familia imediat apropiată (deși nici asta nu e garantat). În rest, îmi place să mă uit la alți copii din când în când, când nu plâng sau vomită sau bălesc, mai ales dacă nu-s bolnavi, sau săraci, sau orfani, sau cu pielea mai colorată, sau cu vreun handicap, și dacă sunt bine proporționați, ca ăia care apar în reclame la Pampers, și dacă nu trebuie să petrec cu ei mai mult de cinci minute.

Asta e tot. Nu iubiți copiii altora, că nu cred că v-ați înghesui să le donați un rinichi la nevoie, și nici câinii altora. Nici măcar pe ai voștri, poate, pentru că eu una nu mă înnebunesc după a denumi afecțiunea față de animale „iubire”, atâta timp cât e vorba de o relație bazată pe dependență și posesiune. Spre deosebire de ființe umane, cum ar fi un copil sau un prieten, sau un partener amoros, animalul de casă nu dezvoltă niciodată voință proprie și nu se poate căra de lângă tine decât dacă moare, tu în schimb, poți să scapi de el oricând, fără consecințe, ceea ce mie nu prea îmi sună a fundament pentru „iubire” . Animalele de casă există ca să ne satisfacem dorința de control total asupra unei creaturi vii. În fine, cum nimeni nu-și mai amintește să fi fost câine într-o viață anterioară ca să ne povestească cum a fost și cum trăiesc câinii atașamentul față de oameni, până una-alta să spui că un câine te iubește e ca și cum ai spune că ți-a apărut chipul lui Isus într-o felie de pâine prăjită. Iubirea și alte sentimentalisme se potrivesc în discuția asta ca Irimia cu oiștea în gard, iar dacă mai aud pe cineva zicând că vrea să căsăpească personal enșpe câini deși „iubește animalele”, sau că câinii (sic!) sunt prietenii noștri și nu mușcă decât „pe cine nu-i iubește”, sau alte aberații d-astea venite de ambele părți ale baricadei, o să mă lovească apoplexia. Hai sictir cu iubirea, tovarăși.

În loc de asta, hai să vă spun o poveste. Pe lângă alte numeroase frici, și în ciuda lungii ei istorii pline de animale de casă și o afacere de familie care se învârtea în jurul animalelor de casă, Nadiei îi e frică și de câini, ai altora, ai nimănui, ba și-ai mei câteodată. (Cred că vă imaginați ce bine m-am distrat cu teama asta în București, mai ales în perioadele campaniilor de sterilizare și re-eliberare în teritoriu, când, evident, nu se obosea nimeni să returneze câinii exact la adresa inițială, așa că ne trezeam ocazional în cartier cu o trupă nouă de câini necunoscuți, aduși cine știe de unde, enervați și agresivi din cauza mutării forțate.) Unul din dușmanii mei de moarte canini a purtat numele de Filip.

Filip, care aparținea unor vecini, era un câine cârnat cu picioare scurte, de care numai o țăcănită ca mine s-ar fi putut speria. Unul din hobbyurile lui era să mă fugărească pe scările blocului în sus și-n jos, lătrând pițigăiat de numa-numa, spre amuzamentul stăpânilor. Într-o bună zi însă, stăpânii și-au dat seama că Filip îmbătrânise și nu mai era la fel de sprinten, pițigăiat și drăguț. La început nu ne-am prins de ce câinele cârnat petrecea toată ziulica pe palier, zgrepțănând și scheunând la ușa foștilor proprietari, fără nici o reacție din partea lor, dar azi așa, mâine așa, până la urmă am observat că ușa nu se mai deschidea niciodată, iar vecinii au comunicat celor din jur că Filip nu mai e câinele lor și că ar fi cazul să nu mai fie lăsat în holul blocului, că le cam face gălăgie la ușă. Peste noapte, Filip devenise un maidanez. Spre enervarea fostei lui familii, vecinii au continuat să-l lase să intre în scara blocului din când în când, probabil din obișnuință. Chiar și-așa, Filip n-a mai trăit mult după aia, cred, că deh, un câine cârnat crescut în apartament nu era pregătit pentru viața dă stradă. Și nici măcar n-a mai avut chef să mă fugărească pe scări vreodată. Sunt convinsă că vecinii, de altfel niște oameni respectabili, se consideră și în ziua de azi iubitori de animale, și probabil și de copii și alte creaturi mici, și usturoi n-au mâncat.

Filip, câinele cârnat, nu e un caz izolat . Mai degrabă e procedura standard a omului care are de-a face cu o potaie pe care n-o mai, ahâm, iubește. Că o fi un câine cârnat, că o fi un pitbul, că o fi o corcitură, că-s prea bătrâni, că-s o ciurdă de pui, că se mută și nu vrea să-și ia și „animalul de companie”, cetățeanul român aruncă potăi în stradă cu aceeași nonșalanță cu care ar arunca un ambalaj de ciocolată, desigur, și acest din urmă gest fiind la fel de răspândit. O dată ce a ajuns în stradă, câinele cu pricina nu mai e responsabilitatea lui. E treaba primăriei, a guvernului, a ONG-urilor, a lui Brigitte Bardot. E ca și cum ar fi devenit invizibil. Eh, unde-s zece mii de gunoaie pe stradă, ce mai contează încă unul, nu? unde-s zece mii de câini pe stradă, ce mai contează încă unul? Același principiu se aplică și progeniturilor pe care le plantează masculii canini cu stăpân în burțile cățelelor de pe stradă cu care sunt lăsați să se coțăie în voie, probabil sporind sentimentul de masculinitate al proprietarului uman cu această ocazie. Ce mă interesează, e treaba cățelei cum se descurcă cu consecințele, nu? o idee după care mulți indivizi umani se ghidează și în cazul propriei vieți sexuale. Invers,dacă avem o cățea nesterilizată și s-a ales cu urmași după o aventură stradală, putem oricând arunca rezultatul unde se nimerește, procedură pe care unii o aplică și în cazul propriilor copii, presupun, că deh, de-aia li s-a dus buhul orfelinatelor românești.

Și de-aia, să strigi „Omorâți toți maidanezii, acum!” e ca și cum am avea un robinet deschis peste o căldare, și am încerca să golim căldarea cu o savonieră în timp ce curge apa. Cât a fost nea Băse primar, metoda savoniera a tot fost folosită, și iacătă că tot aici suntem, pentru că atitudinea generală față de animale a rămas la fel de iresponsabilă și nepedepsită, mai ales din partea ălora care cică le „iubesc”, și de-acolo tot curg câini pe străzi, că doar nu or înflori spontan din ciment.  Acum câteva luni s-a votat o ordonanță a Primăriei care face obligatorie înregistrarea și sterilizarea câinilor cu stăpân, iar reacțiile au fost în principal săritul de cur în sus, după cum putem vedea din comentariile la acest articol: cum, să ne spună nouă ce să facem cu proprietatea noastră? Păi mâine-poimâine ne ștanțează și pe noi cu numărul Fiarei, cum scrie în Biblie. Și mai și costă. Nu, nu. Să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic, lasă că vărsăm noi căldarea din când în când. Bucureștiul e ca unul din oamenii ăia bolnavi psihic care adună lucruri timp de ani de zile până li se umple casa și nu mai au loc să iasă pe ușă, iar acum se miră că nu-s șanse să fie iarăși curățenie până astăzi la prânz, ca în casa vecinului care dă cu aspiratorul zilnic. Cum, nu se poate rezolva o problemă veche de zeci de ani instantaneu, și preferabil fără să cheltuim un sfanț, și preferabil departe de ochii noștri? Ia uite dom’le, ce chestie. Cine ar fi crezut.

Păi bine, atunci ca oameni iubitori de copii și de animale ce suntem, nu ne mai rămâne decât să îndemnăm, cum am văzut că fac unii, la băgat otravă și cuie în momeli pentru câini, lăsate strategic la îndemână unde le poate găsi și pisica vecinului sau un copil al străzii. Sigur asta o să rezolve problema și o să ne apropie decisiv de „țările civilizate” după care tânjim. Că așa e când iubești.

36 de gânduri despre “Binecuvântați animalele și copiii

  1. Romania s-a intors in plin ev mediu intunecat. Doar atat pot sa-ti spun. Instinctul primar agresiv a fost zgandarit si a iesit din cele mai ascunse cotloane. Ieri un caine destul de mic, o fiara ucigasa, nu? a fost ars de viu, iar astazi, in sectorul 1, adica la tine in vecinatate, probabil,, un caine a fost spintecat. Si nu este decat inceputul. O tipa destul de cunoscuta, nu stiu daca ti-o amintesti, erai prea mica, Nuami pe numele ei real, Tanta pe numele de scena din emisiunea lui Teo, a fost scuipata in plina strada de indivizi indignati, pentru ca a fost surprinsa cu un catel in brate, proaspat adoptat. Samanta pe care a sadit-o tartorul de la Cotroceni, cu multi ani in urma, acum isi arata roadele. Eu m-am mutat, cred ca stii, in Targoviste si acum ma felicitam ca am plecat din Bucuresti, care este ca un cazan ce sta sa clocoteasca. Dar aflai mai adineauri ca molima violentei s-a raspandit deja, si la Moreni, un oras apropiat, au fost otraviti o duzina de caini. Si nu e decat inceputul. Ma astept si la lapidari de oameni, in plina strada. Aici la noi in oras, deocamdata e liniste deplina, oamenii au probleme de supravietuire. Dar nu se stie ce ne rezerva ziua de maine. Sunt foarte mahnita, ma amaraste violenta asta de nestavilit si pamantul imi pare un loc din ce in ce mai periculos, Iar televiziunile au innebunit, ba nu, au turbat, toate incita la violenta. Am facut o scrisoare deschisa catre toate canalele tv, le-am acuzat direct de incitare la violenta, care este o infractiune foarte grava, am explicat urmarile posibile ale acestei incitari si am postat-o pe paginile mai multor emisiuni, insotita de foto. Eu am prieteni pe fb, pe unii ii cunosc, pe altii nu, dar ne sfatuim, ca eu nu particip direct la intrunirile lor si foarte curand inainteaza o plangere penala impotriva acestor canale pestilentiale.Ti-as spune ceva, legat de cazul de la care a pornit toata nebunia, dar nu o fac public. Pe privat, poate-ntr-o zi. Oricum, e ceva putred in Danemarca. Daca vrei sa ajuti si tu, poti face publice anumite actiuni si-ti dau si pozele. Sa stii ca nu sunt chiar atat de clare, ca sa nu le poti privi. Daca am facut-o eu, cred ca poti si tu. Sa-mi spui daca esti de acord. Oricum, mai multe firme germane si asociatii, precum si National Geographic au facut proteste internationale si Brigitte Bardot a venit pe-aici, mi se pare (sau nu). Vor sa transforme tara intr-un urias abator. Si vor reusi.

    1. Da, am văzut și eu știrea cu câinele ars de viu. Indivizii care se ocupă cu așa ceva se bucură că acum au o scuză să fie violenți și să omoare ceva, orice, fără pedeapsă, ba să-i mai și laude unii.
      Eu aș milita pentru strângerea a cât mai mulți câini în niște adăposturi civilizate, de felul celor pe care le-am văzut aici în Londra, de unde adopțiile să fie monitorizate, cum sunt și aici, ca să nu li se dea drumul înapoi în stradă, dublat de o lege cu pedepse serioase (închisoare și amendă penală) pentru abandon, plus aplicarea înregistrării câinilor cu stăpân cu amenzi zdravene pentru cine nu se supune. Așa că dacă e vreo campanie în sensul ăsta, de exemplu să se strângă fonduri ca să fie construite, o să o sprijin. Nu sunt de acord să le fie dat drumul înapoi pe stradă, chiar dacă sunt sterilizați. În Marea Britanie sunt eutanasiați doar 6% din câinii prinși pe străzi. Ai noștri n-or să scape atât de ieftin, pentru că problema e mult sărită de sub control, dar niște adăposturi ca lumea le-ar mări șansele.
      Și nu sunt de acord nici cu teoriile conspiraționiste jenante care au apărut despre cazul cu copilul mort. Nu folosește nimănui să nege ce s-a întâmplat, „nu, nu, cățeii nu mușcă, n-a murit nimeni!” sau să-și dea cu părerea că părinții sau bunica nu sunt suficient de îndurerați, pentru că, nu-i așa, tare ne mai place să vedem oameni plângând în public. E penibil. S-a întâmplat, deal with it. Câinii nu sunt prietenii noștri, nu sunt jucării, sunt niște creaturi vii și imprevizibile, iar insistența asta de a-i prezenta drept ursuleți de pluș inofensivi nu face nici un bine cauzei.

  2. Problema românilor e ca au prostul obicei sa faca lucrurile pe jumatate: „las’ ca merge si-asa!”. Românii iubesc câinii dar nu i-ar lua acasa sa-i hraneasca si sa-i duca la veterinar pe cheltuiala lor, în schimb bocesc pe la TV-uri când îi iau hingherii, îi împusca sau îi otraveste vreun nenea mare si tare.

    „Animalul de casă nu dezvoltă niciodată voință proprie” zici? N-am idee daca „trec” link-urile dar ghici ghicitoarea mea: unde crezi ca dorm eu într-o situatie de genul asta: https://www.dropbox.com/s/nj0tvz4kr93oywe/971103_132485526956889_1665023895_n.jpg ?

    Animalul meu de casa a fost nevoit sa emigreze odata cu mine si s-a plimbat cu avionul si trenuri intercity mai mult decât multi dintre români (si are sanse mari sa continue sa se plimbe cu intercity, în conditiile în care aceste trenuri au fost „eutanasiate” în Romania).

    Spre deosebire de copii: animalul de casa nu cere nimic si nu te critica niciodata. În plus îti e recunoscator pentru ca-i dai de mâncare si-i oferi un adapost. Asta nu înseamna ca nu iubesc copiii, sau ma rog: îmi pare rau când un copil e muscat de-un câine. Dar nu pot sa nu ma-ntreb cum se face ca un copil ajunge sa înfrunte singur o haita de câini, adultii care ar trebui sa-l supravegheze ce pazeau în timpul asta?

    Daca în locul câinilor era un pedofil, un bolnav mintal, un asasin: ce ne facem, ca pe-astia nu-i poti eutanasia la decizia politica a cuiva???

    1. Da, mă rog, nu a fost un pedofil sau un asasin în cazul ăsta, au fost niște câini. „Hai să nu vorbim despre problema X pentru că există și Y” nu e un argument valid, e o deviere de la subiect. Oamenii sunt, într-adevăr, mult mai periculoși. Eu, de pildă, n-am ajuns la Urgență vreodată din cauza vreunui câine, ci pentru că mi-au dat în cap niște semeni umani ca să mă jefuiască. Dar asta nu înseamnă că maidanezii nu-s o problemă.

    2. Mihaela, nu pot sa nu fiu de acord 100%.

      Nadia, nu pot decat sa te contrazic – cainele te iubeste neconditionat.
      Chiar si cand esti un om tampit si limitat care-i da cand si cand un bocanc fiindca nu stii sa-ti stapanesti ori sa-ti canalizezi frustrarile sau refularile in mod constructiv si logic. El tot te iarta instantaneu si se lipeste de sufletul tau cu ardoare.

      Maidanezii sunt o problema doar fiindca oamenii au creeat maidanele.

      Lupii nu ne-au rugat sa-i imblanzim, iar cand i-am imblanzit in pofida vointei lor cu batzul, cu infometarea si cu momeli, ne-au servit salvand oameni de sub daramaturi, alungand lupii si ursii de la stana, luand urma copilului pierdut in padure, aparandu-ne de raufacatorul din umbra si murind adesea de foame la mormantul stapanului, rapusi de jale si dor ca acesta a plecat dintre cei vii.

      Unii oameni si-au pierdut cainii la sute sau chiar mii de km distanta de casa cand s-au dus in vacanta si i-au luat cu ei, ca a fost neatentie sau furtuna sau alt motiv care a speriat animalul, dar in sute de cazuri documentate, cainele iubitor al stapanului bun s-a intors acasa. In unele cazuri dupa luni sau chiar ani de rataciri pe drumuri lungi doar de ei stiute si infruntand nenumarate obstacole.

      A spune ca ei sunt vinovati este egal cu a spune ca vaca e un killer fiindca i-a dat o copita cuiva care a speriat-o, este egal cu a spune ca taurul este vinovat ca l-a luat in coarne pe matador sau calul e vinovat pt ca l-a aruncat pe Christopher Reeve din sa si alte asemenea.

      Oamenii iubesc cainii pentru sunt animale fidele iar fidelitatea este un lucru extrem de rar in regnul animal si chiar si mai rara la homo sapiens unde nu suporta comparatie statistic.

      1. Repet, nu știm și nu vom ști niciodată dacă animalele „iubesc”. Ce facem noi este doar să proiectăm sentimente omenești asupra lor pentru că asta fac oamenii, mereu caută să vadă figuri umane în pâine, în trunchiuri de copac și așa mai departe. Tocmai din cauza asta, câinii nu pot fi vinovați de nimic, dar nici lăudați pentru nimic, pentru că nu au rațiune, așadar nu pot fi responsabili nici pentru lucrurile „rele” nici pentru cele „bune” pe care le fac. Pentru ei nu există bun sau rău. Fidelitatea de care vorbim e pur și simplu dependență.

      2. Nadia, cati caini ai avut tu la viatza ta? Nu cred ca ai avut unul singur. Daca ai avut, nu te-a invatzat nimeni sa-l iubesti si cu certitudine nu l-ai iubit.
        Fiecare copil merita un caine care sa-l iubeasca si pe care sa-l iubeasca – e o lectie de viatza.
        Uita-te la tarile unde animalele sunt respectate sau iubite si mediul inconjurator si uita-te la tzarile unde animalele sunt tratate salbatic si mediul inconjurator de acolo.
        Eu n-am avut un caine ca si copil decat cateva luni, dar am avut 4 ca si adult, mai exact 3, ca al 4-lea mai e in viatza.
        De aceea stiu cum iubesc ei oamenii, cu dragoste de caine, cu puppy eyes, cu linsul mainii indifent cum ii tratezi, (cu indiferentza ori cu drag) cu plansete lungi dupa stapan cand ii lasi singuri, desi le lasi apa si mancare pe saturate.
        Cand le e dor de stapan de ce crezi ca lasa mancarea neatinsa zile intregi daca-i lasi in grija unui strain?
        De ce se ataseaza de o intreaga familie daca e suficient sa fie ‘dependenti’ de o singura persoana – cea care ii hraneste?

        De ce simtea cainele nostru cand fiica mea era bolnava si se culca la picoarele patului ei fara sa bea apa sau sa manance oare?

        Ti-am dat exemplele de mai sus despre cainii pierduti, am crezut ca te vor ajuta sa intelegi tot asa de bine cum te-a ajutat sa nu-i intelegi si sa nu-i iubesti ce ai fost invatzata in Romania de catre cei din jur cand erai copil: ca trebuie sa te temi de ei, ca trebuie sa nu-i atingi si daca o faci sa te speli pe maini imediat ca sunt ‘spurcati’, ca sunt periculosi si au rabie, ca sunt murdari si plini de pureci si nu au voie in casa, ca sunt plini de boli, ca sunt animale fara judecata, care nu simt nimic, ca nu-i doare nimic ca pe noi etc. Adica egali cu tiganii si cu negrii – sau nu aceleasi lucruri se spuneau si despre ei?

        Erau asa in Romania pt ca erau urati si neingrijiti de toata lumea, cu exceptia vanatorilor care aveau nevoie de ei. In 32 de ani de viata in tara aia n-am cunoscut 1 persoana care sa-si duca cainele la veterinar cand era bolnav.

        Anglia e plina de orbi cu guide-dogs – nu ti se pare formidabil ce fac acei caini?
        De ce nu li se da un ghid uman orbilor alora – ce crezi?

        Si eu am copilarit in Romania si n-am uitat inca nimic, desi preferam sa uit grozav de multe.

        Multi caini pierduti au fost gasiti si adoptati de alti oameni pt cateva zile – deci hrana si ‘dependentza’ le-a fost asigurata de noii stapani. Nu aveau absolut nici un motiv sa-i paraseasca pe aceia, o vaca, o oaie, o pasare, fie ea si papagal vorbitor, n-o face, se oploseste oriune pt hrana. N-ar fi avut nici un motiv sa se reintoarca acasa la sute si sute de km, singurul lucru care-i poate motiva e dorul ala ‘cainesc’ si dragostea aia neconditionata fatza de stapan, fidelitatea aia ‘caineasca’ cu datul ala din coada de bucurie si entuziasm.
        Care animal mai da din coada de bucurie cand te vede? Deci bucuria sau furia sau teama sau durerea putem admite ca exista la ei, dar dragostea nu?

        Ratiunea si sentimentul n-au de-a face una cu alta nici macar la om. Ce-mi pasa mie de ratiune – vreau eu sa discut filozofie cu cainele meu!?
        Cand iubesti, tu cu ‘ratiunea’ iubesti?

        Nu stim si nu vom sti vreodata daca psihologia lui Freud e valabila fiindca nimeni inca ca nu a intervievat sau ‘rationat’ cu un sugar ca sa vada exact daca Freud s-a inselat sau nu asupra complexelor si instinctelor umane.
        Unii s-au luat dupa Marx 80 de ani, sustinand ca omul e singura creatura DESTEAPTA care stie sa foloseasca unelte.He he heee!

        Nu subestima natura, ca e aici dinainte sa fi iesit noi din ou.

      3. Cred că mă înțelegi greșit. Am avut câine – trei, chiar-, am avut pisică, am avut doi iepurași, unul dintre ei salvat de la un vecin care voia să-l facă supă. Când eram mică, era ceva obișnuit ca alți copii din parc care voiau să mă chinuie să calce pe gândăcei în fața mea, era o metodă garantată de a mă face să plâng. Familia mea a avut o revistă pentru iubitorii de animale în anii 90, care a ajutat organizații de protecție a animalelor, precum și zeci de căței și pisici să fie înfiați. Pe scurt, nu am fost crescută în spiritul cruzimii sau al dezgustului față de animale, ba chiar dimpotrivă.
        Dar nu-mi plac argumentele emoționale și nu-mi place să mă îmbăt cu apă rece. Tocmai pentru că am avut animale de casă, știu că ele nu sunt deosebit de inteligente, sau de sentimentale (putem să discutăm la infinit despre cât de inteligenți sau sensibili sunt oamenii, că majoritatea nu-s, dar nu ăsta e subiectul acum). Cruzimea față de animale e greșită nu pentru că animalele sunt la fel ca oamenii- -că nu sunt. Ele nu gândesc ca noi și nu ne pot răspunde la sentimente în același fel.- ci pentru că viața are valoare și trebuie respectată și protejată. Argumentul „Nu omorâți câinii pentru că sunt iubitori” mi se pare mai degrabă insultător, e ca și cum ai spune că toate ființele care nu mă iubesc pe mine personal sau pe noi oamenii în general merită să moară. Eu îmi doresc salvarea câinilor din București nu pentru că îmi fac vreo iluzie că ei m-ar iubi sau că ar fi capabili de iubire, ci pentru că le respect dreptul la viață ca ființe de sine stătătoare și nu dependente de „iubirea” mea sau de lipsa ei.

  3. @ Mihaiela aici nu e vorba de cainele tau care il tii in casa e vorba de caini strazi care sunt prea multi si sau adunat in haite atacandute si pe tine daca umbli pe pamaint, dar cum umbli numai prin aer n-au cum ca ei nu zboare… problema e cu copilul, parintele batran, tanarul sau tanara ca re merge pe jos la serviciu singur si vine o haita de cain peste ei….
    Si copii si batrani si caini trebuie sa fie supravegheat, daca copilul nu e supravegheat si batranul in azil mor luati de stat, dar daca cainele nu e supravegheat fac defilare pe strazi si omoara oameni… un pic de gindire
    din nou si copii si caini trebuie supravegheati daca nu …trebuie alti sa gaseasca solutia

    1. @strainisicalatori: Una dintre solutii ar fi ca „iubitorii de animale” sa ia acasa unii dintre câini si sa-i „supravegheze” (inclusiv ca sa nu se înmulteasca necontrolat), nu doar sa-i hraneasca din când în când cu resturi de mâncare pe care altfel care le-ar fi aruncat la gunoi.
      O alta solutie este cea propusa de Nadia: crearea de adaposturi pentru câinii fara stapân. Ambele solutii necesita bani, tu pe care o preferi?
      „Un pic de gândire” zici? Cu un pic (de gândire, de efort, de cheltuiala) obtii „un pic de rezultat”, adica exact ceea ce se obtine la noi de zeci de ani. De-aia spuneam ca românii fac lucrurile pe jumatate, de exemplu pun link catre un blog dar uita sa creeze blogul respectiv😀

      1. Realist vorbind, din 100 de mii de câini cât îs acum în București, chiar și cu o campanie masivă de adopții n-or să fie adoptați imediat decât maxim 10%, și asta fiind superoptimiști, pentru că ăsta e procentul și în Vest. Adăposturile mi se par momentan singura soluție de a salva cât mai mulți dintre ei, pentru că sterilizare+eliberare înapoi în teritoriu e, hai să fim serioși, inacceptabil.

  4. Ce specie e chestia ciudată?! Pare tare abătut… E aşa periculos încât să nu-mi placă? Sincer, nu formulez niciodată „iubesc” animalele, ci îmi plac, dar e curios că folosesc alţii termenul, când subiectul sunt eu… Mania etichetelor, degeaba mă împotrivesc că toată lumea pare să le adore. Singurele animale cu care nu ştiu cum m-aş împăca sunt şerpii, cu care nu prea am avut contact. Dar, dacă nu e vreo viperă şi nu are chef să guste din mine, ce treabă am eu cu ea? Tot i-aş face o şedinţă foto, dacă ar sta.Toată chestia cu iubirea mi se pare deplasată, de fapt mi se pare doar un principiu de respect al naturii, al vieţii. S-a născut să trăiască, nu să-i iau eu zilele. Şi dacă nu pot face nimic pentru vreun animal (lipsă de fonduri, lipsă de spaţiu), măcar o bucată de pâine, mai ales că unii dintre noi aruncă mâncare destul de multă la coş… Iar dacă nici asta nu pot face… măcar pot să-l las în pace! Şi asta înseamnă mult…

    1. Nu e deloc periculos, e doar o maimuțică, un soi de lemur, se numește aye aye. Trăiește în Madagascar și e omorât pe capete de localnici pentru că e prea urât și e considerat malefic.

      1. Drăgălaş nume! Mulţumesc pentru descoperire! Dacă mă uit la faţa ei…parcă ar cere milă, nu-i găsesc nimic malefic… Şi tot mi se pare mai frumos decât o mâţă fără blană – de care nu mi-aş lua sub nici o formă, că mi se pare tare ciudat să mângâi aşa ceva. E adevărat că nici nu am văzut vreuna, e foarte posibil ca, după ce aş pune mâna pe un exemplar, să-mi schimb părerea. Deşi, sincer, nu prea cred. Ah, tocmai ce mi-am dat seama că există un animal pentru care nu am nici o simpatie şi pe care cred că l-aş elimina – şobolanul!

      2. Ăsta din poză era împăiat, l-am pozat într-un muzeu. Iată un pui de aye aye viu: http://news.nationalgeographic.com/news/2005/04/0419_050419_ayeaye.html
        Dacă am baza simpatia față de animale pe capacitatea lor cognitivă sau de a percepe suferință, n-ar mai mânca nimeni porc, de pildă. Porcii sunt la fel de deștepți precum câinii, păcat că-s așa gustoși. Șobolanii sunt mai deștepți decât pisicile, pe de altă parte miros urât și transmit boli. De-aia eu una nu vreau să aud despre „iubire” de animale. Iubirea nu e self-serving.

  5. servus,
    pot spune ca ai un punct de vedere destul de valid, ca strategia asta cu „un lucru e bun cat ma ajuta si apoi e treaba altcuiva, daca mie nu-mi mai place”, e foarte draga noua romanilor. cat despre animale, trebuie sa ma inscriu si eu in rendul nebunilor care si-a trimis pisica prin tara, la sora mea mai precis, dupa ce am emigrat, pana am avut bani sa-i cumpar bilet de avion si s-o aduc la mine. am luat-o de pe strada si nu doar ca m-am atasat de ea la modul grav, dar nu am vrut sa o iau de pe strada si sa-i dau o casa si mancare si apoi sa nu imi asum responsabilitatea pana la capat. din nefericire, dupa cum spui si tu, sunt prea multi care nu au un simt al responsabilitatii.
    cand ma gandesc la cati caini grasi sunt pe langa shaormerii prin bucuresti, ma intreb de ce nu sunt legati sau nu-i ia nimeni si acasa, sa nu te latre si muste daca treci seara pe acolo. pe bune, am mers cu cainele prietenului meu cel mai bun pe langa gara de nord, ziua, vara, pe la amiaza. am zis ca ori eu, ori cainele ne alegem cu o muscatura. ca sa nu zic ca pe banu manta pe unde merge el spre parc e o casa de tigani care tin niste caini nu prea prietenosi, ca sa nu zic semi-salbatici, si care ies pe starda si latra si musca (au facut deja vreo doua victime), pentru ca stapanii nu se obosesc sa inchida poarta. si astea-s doar doua exemple.
    imi pare rau pentru aceste animale, ca nu e vina lor ca se inmultesc asa, dar da, ceva trebuie facut. doar sa dam din gura si facem doua repotaje la televizor nu ajuta. si trebuie facut cum trebuie, ca am vazut in bucuresti destule catele cu crotal, care cica au fost sterilizate, si care mergeau cu vreo cativa catelusi dupa ele. daca ONG-urile doar iau bani de la primarii si nu fac treaba pentru banii aia, ne furam singuri caciula.
    oricum, noua ne mai trebuie multi ani sa ajungem la vreun progres.
    numai bine!

    1. Mulțumesc.
      Tocmai asta e ideea, că va dura mulți ani să se rezolve, indiferent ce facem, și asta nu înțeleg ăștia care strigă „Sânge!” și care ar vrea să se rezolve pocnind din degete, acum că s-a mai întâmplat încă un pocinog. Lipsa de responsabilitate e motivul pentru care s-a ajuns în situația asta. Fără legi care să se aplice și care să impună un comportament responsabil față de animale, atât din partea celor care gestionează fonduri, cât și dintr-a ălora care pretind că iubesc câinii, situația o să rămână la fel, indiferent pe ce cale o luăm, pentru că ce se ia pe de o parte o să se refacă din alte surse.

      1. Nu mai am loc în „arborescenta” de raspunsuri unde pusesem problema asa ca raspund acilea: cine garanteaza conditiile „umane” pentru câini în acele adaposturi? Am vazut cu ani în urma imagini televizate cu porci care se mâncau unii pe altii de foame în niste ferme…

        Când ai de-a face cu (angajati) români orice e posibil. Românii n-au aceeasi „filosofie” în privinta animalelor ca (o parte dintre) locuitorii din Occident. Cine garanteaza ca nu vor fi schingiuiti sau înfometati câinii în acele adaposturi?

        Ca decât asa, mai bine sa-i eutanasieze din start!

      2. Doar că „eutanasia” cu pricina se va face cu ranga, sau cu bâta, sau cu otravă.
        Acu sigur, dacă pornim de la premisa lipsită de speranță că nu putem face nimic cu angajați români, atunci câinii nu vor fi niciodată nici adăpostiți, nici castrați, nici omorâți, ci vor rămâne pe străzi pe veci, și atunci de ce ne mai batem capul?

  6. Imi place mult cum scrii si sunt de acord cu multe aspecte. Am fost nevoita de imprejurari (a se citi vecini „iubitori” de animale) sa dau la adoptie in jur de 10 pisici. Dintre ele doar doua sunt sigur in viata si inca la apartament. Pentru ca majoritatea covarsitoare considera ca de un animal de companie te poti descotorosi oricand, oricum, who cares – luam altul, sa fie pui, sa fie frumos!

    Sa salvezi animale in Romania e o lupta cu morile de vant. M-am ales cu un gust foarte ama, iar pe langa dezamagirea cauzata de povestea cu adoptiile, am ajuns si de ocara vecinilor pentru ca m-am implicat. Bineinteles, civilizat era sa „le duc” pe unde apuc, nu sa imi pierd timpul, banii si nervii cu pisicile.

    In alta ordine de idei, mi-ar fi placut si atingi si latura misogina a campaniei anti-maidanezi. O groaza de articole si comentarii impotriva cainilor atrageau atentia asupra lipsei de „afectiune masculina” de care sufera, fara exceptie, toate iubitoarele de animale. Pentru ca se stie, o doza de organ barbatesc rezolva orice problema de pe planeta asta, inclusiv cea a cainilor vagabonzi. Priceless.

    1. Da, ai dreptate. O grămadă de cetățeni au simțit nevoia să le plângă de milă bietelor muieri neiubite, fete bătrâne și excentrice care se refugiază în iubirea față de câini, gen. Asta nu e nimic nou, ciuca șefă a insultelor de felul ăsta e de ani de zile Brigitte Bardot, căreia, chipurile, acum că e bătrână și ofilită și „nu mai are grijă de cum arată” (ce nesimțire pe ea, la aproape 80 ani), nu i-au mai rămas decât câinii și pisicile. Pe de altă parte, tabăra ailaltă s-a angajat și ea în misoginisme duium aruncând fel de fel de insulte în cârca mamei sau a bunicii copilului omorât de câini, că și-au permis să abdice de la datoria lor femeiască de a supraveghea copilul 24/24, sau că nu și-au smuls părul din cap în public suficient ca să arate cât sunt de îndurerate, dovadă clară că avem de-a face cu o conspirație și copilul n-a fost omorât de câini, ci de mă-sa, și nu era copil, era un gremlin, sau ceva de genul ăsta.

  7. Mă bucură să întâlnesc pe încă cineva conștient că sursa problemei câinilor vagabonzi sunt chiar oamenii. Mi se pare cel mai important aspect, deoarece majoritatea bucureștenilor văd problema aceasta ca ceva complet desprins de ei, ca și când maidanezii ar aparea din cer sau s-ar procrea febril (și supranatural) în ciuda castrării în masă. Îmi place foarte mult analogia cu robinetul și căldarea, însă pe cei mai mulți ideea îi ocolește (prostia și ignoranța abundă în acest oraș). Mâine dacă s-ar eutanasia TOTI maidanezii, poimâine ar fi iar câini pe stradă. Aruncatul puilor în stradă e un soi de activitate nocturnă evaporabilă: o faci și nu o pomenești nimanui niciodată, pentru ca, începând cu momentul imediat următor ultimului schelălăit auzit în intuneric, să te poți minți că nu s-a întamplat vreodată, nu cumva să urle conștiinta (din fundul pivniței în care încerci să o îngropi) că ești ipocrit la următoarea discuție cu prietenii sau manifestație anti-maidanezi (indiferent de partea pe care ai susține-o, tot prost ai pica).

    Menționezi cum oamenii nu vor să cheltuie niciun sfanț pentru a rezolva problema, însă în ultimii ani au fost campanii de castrare gratuită, nenumarate cabinete veterinare au oferit-o. Însă oamenii au rămas, implacabil, indiferenți. Și uite așa, hop, aruncă la 2 noaptea cu puii în stradă; și asta pentru cei mai sensibili din fire, căci ăi mai duri dintre iubitorii de animale găsesc soluții mai rapide pentru progeniturile cățelei lor, curmându-le puilor potențiala suferință a vieții de câine (maidanez) odată cu aerul.

    1. Acuma c-am citit parerea ta ma gândesc ca si aruncatul noilor nascuti la tomberon, în pungi de plastic, are cam aceleasi premize si necesita acelasi profil psihologic ca aruncatul puilor în strada…

  8. Un copil scapat din supravegherea unui adult este sfasiat de caini. Existau sanse ca odata scapat de sub supraveghere, acel copil sa fie calcat de o masina sau de un tramvai. In acest caz, am fi cerut oare sa fie adunati toti soferii sau toti vatmanii de pe strazi si eutanasiati? In secolul XXI, vestea mortii unui copil in caninii unor maidanezi are un alt impact, cu totul diferit de cel al unei morti intr-un accident de circulatie sau al unui inec. Este o picatura care umple un pahar plin de mult prea mult timp.

    1. Băi, pentru dumnezeu, cetățeni, încetați cu teoriile astea conspiraționiste. Nu numai că nu ajută cu nimic la salvarea câinilor vagabonzi, dar vă face să păreți niște ciudați care sunt în stare să inventeze orice doar ca să nege evidența, și anume că maidanezii îs o problemă în București.

      1. eu n-am inteles cine-si bate capul sa reconstituie traseul copiilor in parc. ce e asta elodia 2 sau ceva? asta nu e nici primul, nici ultimul copil muscat de caini in bucuresti. toata treaba e ca acum se face tam-tam prin presa. se duce si valul media cu caini acus, iar cadem in ignoranta si iar se trezeste careva peste un an sau doi ca maidanezii sunt prea multi si de data asta mult mai multi in bucuresti. nici mie nu imi place ideea ca una din solutii este sa mai omori din ei, dar atata timp cat sunt adormiti si nu sufera (ca eu i-as arde pe asa-zisii oameni care ard caini de vii), nu pot nega efectele metodei. in mod normal, cainii nu s-ar inmulti in asa hal si nici nu ar supravietui atata, daca nu ar avea de mancare si ceva adapost, iar bucurestiul are destule gunoaie si „oameni cu suflet mare”. nu zic ca sunt destui care duc caini la sterilizat si chiar fac ceva, dar aia sunt prea putini in comparatie cu tembelii care arunca animale pe strada sau isi lasa cainii sa faca pui cu catele maidaneze, ca sa nu se ocupe de consecinte. si sunt prea putini in comparatie cu numarul de caini. de ce sa incercam sa inchidem ochii in speranta ca o problema grava o sa dispara de la sine? ca daca dai vina pe bunica neatenta, nu se curata bucurestiul instant de maidanezi. trist, dar adevarat.

  9. Eu nu inteleg de ce toata lumea se poarta de parca cele doua se exclud reciproc.

    Sigur, trebuie umblat la cauze si date niste legi serioase legate de abandon si sterilizare (si aplicate!) si asta e o solutie foarte buna pe termen lung.
    Pe termen mediu-scurt, tot avem niste caini pe strada, ce facem? Si aici intervine mult-blestemata lege, care nu spune „Hai sa prajim toti cainii maine la pranz”, ci spune ca daca nimeni nu vrea sa-i ia acasa de la adapost intr-un termen sunt omorati. Banuiesc ca cei 6% eutanasiati de care pomenesti in Marea Britanie tot dintr-o lege de-asta apar, nu?

    In esenta, sunt complet de acord cu ideea de a fi luati si dusi frumos la adapost si returnati niciodata inapoi in strada. Doar ca nu cred ca undeva in lume exista fonduri pentru a adaposti un caine pe viata sau pe termen lung sau pentru a adaposti, vorba ta, 100000. Si aici apare eutanasia

    1. Pentru că pentru majoritatea ălora implicați în dezbatere cele două chiar se exclud reciproc. Ăia care vor să omoare câinii vor să omoare TOȚI câinii IMEDIAT, MÂINE; prin orice mijloace, eventual otravă, ranga în cap etc, și nu înțeleg că în mod civilizat și normal trebuie respectate anumite proceduri, care durează, și de asemenea că trebuie să ne comportăm responsabil și să respectăm viața altor specii, nu să le omorâm în chinuri degeaba. Pe de altă parte, ăia care vor să salveze câinii vor să salveze TOȚI câinii, FOREVER, prin orice mijloace, inclusiv prin metoda ascuns câinii în scara blocului când vine hingherul și dat drumul iar când pleacă, pentru că pentru ei, The Beastmasters, nu e nici o problemă să fie câini pe stradă, nici măcar ăia care mușcă, pentru că de fapt cățelușii nu mușcă niciodată și de vină sunt oamenii răi care i-au enervat.

      Re: Marea Britanie- e o mare diferență între dog pound (care fac eutanasia după 7 zile a câinilor găsiți, dacă nu îi ia vreun cetățean sau vreun adăpost- după cum ziceam, numai 6% au această soartă) și adăposturi, care au politici variabile și majoritar finanțare privată. Unele sunt no kill (adăposturile Dog Trust, de pildă) deci câinii pot rămâne acolo pe viață, altele mai eutanasiază din ei (cam 30% din totalul rezidenților la Battersea Home for Cats&Dogs, de pildă). E absurd să ne comparăm cu UK și să avem pretenția să aplicăm regula lor de 7 zile, în condițiile în care la noi nu există infrastructura lor și nici aceste adăposturi salvatoare. Nu suntem în aceeași situație, așa că nu putem adopta metoda lor cu același succes. Nu e realist să ne imaginăm că putem să exterminăm rapid un număr atât de mare de câini, chiar dacă am vrea. Pe de altă parte, nici nu îi putem salva pe toți. Repet, nu există soluție rapidă/pe termen scurt la această problemă, sau care să mulțumească pe deplin ambele tabere, și lumea ar trebui să înțeleagă și să accepte asta.

  10. Azi am citit si scris prea multe comentarii pe aici, dar nu pot pleca inainte de-a va spune ca m-am ciondanit ieri pe FB cu un grup de timisoreni vajnici, care il injurau pe primarul orasului ce tocmai anuntase ca va servi hrana cu substante anticonceptionale ciorilor care au deveit o plaga scapata de sub control, trnsformand capitala Banatului in realmul familiei Addams sau al lui Harry Potter cu note croncanite de cimitir trist.
    De ce isi bateau joc si injurau?

    Ca auzi ce tampenie – anticonceptionale pt pasari, cine-a mai auzit!

    Asta in caz ca va intrebati de ce nu se rezolva problema maidanezilor in Romania.

    Cand i-am atentionat ca si ciorile pot deveni o plaga maidaneza pt habitatul oricaror pasari din zona care se inmultesc prin oua si pui si nu prin diviziune celulara, tot nu li s-a parut ideea primariei binevenita sau ncesara, pt ca ‘primarul e un idiot politic’ si deci chiar si cand face ceva bine, musai sa fie huiduit si pt ca ‘sunt atatea probleme mai importante’ de rezolvat iar asta este ‘praf in ochi’ si ‘diversiune politica’ pt a nu se observa lipsa de interes a primariei in ce priveste ‘factoul uman’ (!!??).
    Asa ca asteptand ca problemele alealalte sa se ‘autorezolve’, ideea lor era ca ciorile sa fie lasate sa-si faca de cap.
    Probabil pana cand vor scoate ochii vreunui copil lasat tot asa de capul lui, dupa care toti vor striga ‘huo primarul’ ca asa e procedura standard.

  11. vecinilor tai ”iubitori de animale” care au gasit ca Phillip nu mai e cainele lor ar fi primit de la mine in fiecare zi un pachetel puturos pe prag. Asa, cadou in amintirea lui Phillip. Pe asemenea oameni i-as lasa sa-i sfasie haitele alea periculoase care populeaza Bucurestiul, si nu mi-ar fi mila de ei. Stiu, e pueril din partea mea si nu e o solutie la o problema veche. Dar ar fi minunatsa se rezolve si problema oamenilor care au creat problema maidanezilor de la bun inceput, cum ai spus si tu, Naida. Am impusca doi iepuri deodata.

Comentariile sunt închise.