Am aflat săptămâna trecută că a murit mătușa mea Elena, sora cea mai mare a maică-mii. Pare-se că după o anumită vârstă trebuie să te aștepți să primești des vești despre oameni apropiați care se îmbolnăvesc și/sau mor. Știam asta, dar trăiam cu iluzia că sunt încă jună și că e încă vremea de primit vești despre nunți și botezuri.
Nu intenționez să transform blogul într-un newsletter de necroloage ca al lui Iliescu, dar cred că mătușa Elena merita să mai afle și alți oameni că a trăit. I se potrivea numele pentru că era foarte frumoasă, și pe deasupra întotdeauna elegantă și glamuroasă ca scoasă din Vogue, deși a fost mereu săracă. Am o amintire cu noi două la plimbare la mine în cartier, mătușa cu părul foarte lung și negru și îmbrăcată într-un taior verde care ar fi arătat ridicol pe oricine altcineva. Eu aveam vreo patru-cinci ani, iar ea avea deja vreo 40, dar chiar și-așa vedeam și înțelegeam că lumea întoarce capul admirativ după ea.
Când eram mică, mătușa Elena avea grijă de mine când mama era la serviciu. Țin minte că ne uitam împreună pe colecția ei de reviste de modă (nu mai știu care revistă românească avea un supliment special de coafură intitulat Estetica, mai știe cineva?) și eu mă minunam ce nume fandosite pot să aibă variile nuanțe de oje și rujuri- sau încerca să mă învețe notele muzicale. Era absolventă de Conservator, dar viața ei a fost limitată și în cele din urmă sfârșită de boli cronice. Trăim într-o societate cu mentalitate eugenistică unde orice problemă de sănătate sau dizabilitate e menționată doar în context inspirațional de optimism toxic despre cum să-ți depășești condiția, în timp ce oamenii în sine sunt invizibili sau de-a dreptul persecutați. Mătușa mea Elena nu a fost invizibilă pentru mine. Din contră, în mintea mea era mereu în culori când alții erau alb-negru.
Ce fel de om era? Cred că era oarecum misterioasă, și viața ei interioară rămâne un secret, chiar mai mult decât e cazul cu viața interioară a tuturor. Mama mi-a zis că nu se plângea niciodată de nimic, că avea un temperament contemplativ, că era foarte generoasă. Am impresia că în general își păstra gândurile pentru ea, trăsătură pe care n-o împărtășește nimeni altcineva din familia noastră.
Anul trecut, când am fost în patrie, am văzut-o din nou pentru prima dată după mulți ani. I-am promis că o să vorbim la telefon, și c-o să ne revedem vara următoare.
Nadia bate câmpii 