După ani și ani, sigur voi veni

Nu știu dacă i-a fost cuiva dor de mine, sau supărare că tot nu l-am desenat pe Șirețel Vulpeanu, agent imobiliar, dar am fost ocupată cu o treabă importantă. Carevasăzică:

Sunt peste 2000 km între Londra și București (sau viceversa), pe care cetățenii chitiți să-i parcurgă îi parcurg în general cu avionul, în vreo trei ore, dacă au bani de bilet, evident. Eroina noastră Nadia, bucureșteancă de felul ei, cantonată în Londra de ceva vreme, ar avea bani de bilet, dar se teme de zburat, așa că nu-și mai vizitase urbea natală, precum și familia și prietenii din ea, cam din 2011, toamna. Această stare de fapt era supărătoare și întristătoare atât pentru Nadia, naufragiată pe insula britanică din motive aflate exclusiv în capul ei, cât și pentru acei oameni de acasă care încă n-au uitat că Nadia există.

Dar a venit anul 2017, în care Nadia s-a hotărât în sfârșit să viziteze Bucureștiul fără alte amânări! Așa că și-a înfruntat fobia, a sărit într-un avion și toată lumea a trăit fericită până la adânci bătrâneți.

Pft, glumesc, desigur. Așa mă știți voi pe mine, că înfrunt fobiile? M-am dus, dar cu mijloace terestre, și-am făcut trei zile pe drum, în fiecare direcție.

Viața pe un peron

DECOR: o stație de tren în suburbiile Londrei, într-o duminică nici prea caldă, nici prea rece. Intră Nadia, o hipsteriță cu haină de ploaie roz, cercei roz și ochelari cu rame groase de plastic. Nadia se îndreaptă spre un târg de benzi desenate.

SORRY NO TRAINS

scrie pe niște bucățele de hârtie lipite strâmb pe mai multe suprafețe din stație.

În rest, tăcere.

Nadia se uită la afișajul electronic: tăcere și acolo.

CASIERA, o bătrânică indiancă sau srilankeză, ridică ochii dintr-o revistă și-o zărește pe Nadia.

CASIERA: Ce e?

NADIA: Ăă, tren, spre Waterloo? Adică…

CASIERA: Nu merge.

Casiera se întoarce la revistă, și cu spatele la Nadia.

Și iar tăcere.

Nadia se fâțâie de pe un picior pe altul.

CASIERA: Acum ce mai e?

Am văzut Ţara Galilor, Irlanda şi alte alea (III)

-live blogging din primblările Nadiei şi aşa mai departe-

scurtă introducere pe tema mijloacelor de transport

Îmi plac trenurile. Deşi în trecutul meu glorios am fost jefuită într-un tren şi am petrecut de 2 ori în viaţă mai mult de 24 de ore consecutive într-un tren jurându-mă ulterior că nu mai vreau să văd trenuri în viaţa mea, adevărul adevărat e că îmi plac trenurile foarte mult, şi nu numai pentru că mi-e frică de avion.  Îmi plac gările, cu tot cu vocile lor de femei care anunţă ce şi cum, sunt dezordonate şi romanticoase şi n-au nimic din aseptizarea depersonalizată şi înfricoşătoare a unui aeroport, îmi plac şinele care ţin călătoria în linie dreaptă,  îmi place că am loc să-mi mişc picioarele şi dacă mă uit pe geam văd verde şi maro şi albastru cum aleargă spre mine cu căsuţe şi ochiuri de apă şi căpiţe de fân şi vaci şi oi şi căluţi, îmi place  să citesc numele diferitelor localităţi şi să mă minunez de mintea ăluia de le-a botezat. Îmi place tropăitul trenului.

Ce o fi fost în capul ăstuia, de exemplu?

Lungul drum al Nadiei către Londra

În episodul anterior al serialului „Nadia- neom și regina absolută a nefăcutelor”, eroina noastră se afla în fața unei dileme epocale: să își încerce norocul în țări străine călătorind până acolo cu mijlocul de transport care o înspăimântă, înfiorătoarea mașinărie zburătoare cunoscută sub numele de „avion”, sau să rămână acasă unde persoana ei se află în toate situațiile pe suprafața cunoscută sub numele de „pământ” și să nu afle niciodată dacă norocul ei există ori ba?

Astăzi, în continuarea serialului, vă oferim răspunsul: n-a făcut nici așa, nici altminteri. A plecat să-și încerce norocul, însă a ales o cale pe care am putea-o descrie succint drept scărpinatul urechii stângi cu călcâiul de la piciorul drept, pentru că să spunem că s-a scărpinat cu mâna dreaptă tot ar fi puțin față de ce a făcut Nadia.  A plecat cu trenul.