Primul teatru de păpuși, ultimul păpușar

Chris Somerville lucrează la teatrul de păpuși ‘Arlechin’ din orășelul galez Rhos-on-Sea de 58 ani; de aproape 20 ani e Director și unicul angajat. El singur manevrează toate marionetele, așa că repertoriul teatrului nu cuprinde, presupun, prea multe scene de grup. El aprinde și stinge luminile, el dă drumul la benzile pe care sunt înregistrate vocile actorilor, cei mai mulți dintre ei demult decedați (o chestie nițeluș sinistră, să recunoaștem). El răspunde la telefon și face rezervări, el vinde bilete la casă înainte de spectacol, înghețată extrem de ieftină în pauza dintre acte și marionete decupabile din carton după reprezentație. După ce piesa s-a terminat, tot Chris Somerville face curat în teatru. Site-ul teatrului de păpuși e construit de la zero, în html, de Chris Somerville, împreună cu alte site-uri pe teme similare. Și tot el ține și contabilitatea afacerii, pentru care sarcină își mai scrie singur câte-un progrămel în BASIC. Continuă lectura „Primul teatru de păpuși, ultimul păpușar”

Umbra lui Prunariu la Londra

În vremurile mele bucureștene frecventam teatrele destul de des, pentru că luam bilete ieftine cu carnetul de student și puteam să fac blatul în 300 până în centrul cultural al orașului. Aici, teatrele sunt departe, blatul e imposibil, biletele sunt scumpe, ne culturalizăm mai rar.

Ca și la București, teatrul național e foarte dichisit și montează, în general, spectacole de rahat, deși trebuie să admitem că Naționalul londonez are decoruri mai interesante decât ăl de-acasă. Văzui de pildă o chestie intitulată (ironic sau nu) „O femeie ucisă cu bunătate” în care acțiunea se petrecea într-un fel de casă de păpuși uriașă privită în secțiune, ceea ce mi-a amintit cât de mult mi-ar plăcea să am o casă de păpuși, iar alt spectacol avea o navă spațială în formă de cub care se tot desfăcea și transforma. Dar piesele tot antipatice erau, din cauza tendinței îngrozitor de enervante care îi împinge pe autori să includă referințe la cultura contemporană, de parcă dacă aș vrea să aud ce se mai cântă la televizor n-aș deschide, pur și simplu, un televizor, în loc să mă duc la teatru să văd o mamae zdrăngănind la pian o melodie de-a Rihannei.

Teatrele mai mici au mai mare potențial să fie simpatice. De curând văzui un mănunchi de piese scurte de inspirație SF, de altfel foarte drăguțe, care mi-au adus în mod neașteptat aminte de țărișoara noastră, de România. Într-una din piese, un băiat singur și neiubit de nimeni așteaptă o fată căreia să-i poată spune povestea lui Dumitru Prunariu (nume pe care el îl pronunța, desigur, Dimitri). Prunariu a zburat în cosmos cu misiunea sovietică Soyuz 40, lucru știut și admirat mai ales în țara de baștină unde rămâne singurul individ care se poate lăuda cu așa ceva. Totuși, cu ocazia recentelor recalculări de pensii din patria lui lovită de criză, nenea astronautul n-a putut produce suficiente documente cu care să dovedească plimbarea dumisale înafara Terrei, precum și antrenamentul premergător, și s-a trezit peste noapte fără pensie.

Acu, mă gândesc că s-o fi rezolvat între timp, și oricum nu-i plâng eu de milă lui nenea Prunariu. Dar băiatul din piesă rostea toate astea cu ochii mari și vocea șoptită cu care ai povesti că un spiriduș ceacîr a picat de pe un curcubeu fix în fața ta și după aia a plecat călare pe un iepure turbat. De parcă s-ar fi temut că dacă s-ar fi agitat oleacă mai tare, zbura misterul și miracolul din istorisire. Scena era în întuneric și un singur reflector arunca o lumină diafană asupra vorbitorului în timp ce el spunea trista poveste a pensiei prunariene.

Nu știu câți dintre cei prezenți auziseră neam de neamul lor de Dumitru Prunariu, poate că mulți or fi crezut că tărășenia a fost inventată de autorul piesei pentru efect poetic. Eu însămi, deși știam că nenea e un personaj real și că în România îți trebuie 1457 adeverințe pentru orice, a trebuit să gugălesc fapta după aceea ca s-o verific, pentru că băiatul făcea treabă bună în a o face să pară ceva ieșit din comun. Evenimentul cu pricina aterizase în text pentru că era un exemplu bun de absurditate suprarealistă care se potrivea cu meditația protagonistului asupra singurătății și comunicării interumane etcetera etcetera („Noi ce dovadă avem că existăm?” etcetera etcetera) Toate aceste conotații filozofic-romantice s-au pierdut pentru subsemnata, pentru că eu mă puteam gândi la un singur lucru:

a dracului birocrație avem, de a ajuns subiect de ficțiune fictivă tocmai la mama mă-sii în Londra.

P.S. Pinguinii au câștigat sondajul de opinie, cu vreo 30 de voturi pentru, nici unul împotrivă și nici unul pentru demisia lui Băsescu.

Despre viața pe-aici și alte pisici

De când am plecat din țară, sursa mea principală de informație în ce privește locul natal e site-ul CîNîNî-ului românesc Realitatea Teve. Probabil că o opțiune mai bună ar fi Mediafax, dar nu la fel de amuzantă. Realitatea punct net este în același timp o agenție de presă, un tabloid, Teleenciclopedia, Meteo și forum pentru înjurat ca la ușa cortului. Din titlurile prezente pe pagina principală în timp ce scriu aceste rânduri:

Boc: Raportul CE arată că România este pe drumul cel bun

Un primar doarme cu poza Elenei Udrea sub pernă

Top 10 cele mai norocoase numere la Loto

Ruby povestește despre petrecerile bunga-bunga din reședința lui Berlusconi

Exploziile solare pot duce la insomnii

Săptămâna începe cu vreme rece VEZI PROGNOZA!

Experții NASA au demonstrat că omul nu poate procrea în spațiu

Ana Maria Prodan: Giovani m-a amenințat că mă bagă în portbagaj

Celebrități care au murit în timp ce făceau sex

O pisică a intrat cu totul într-un borcan VEZI FOTO Continuă lectura „Despre viața pe-aici și alte pisici”

Lucruri foarte rele

Îmi albeşte părul. Asta poate fi de bine dintr-un anumit punct de vedere. Am tot citit şi văzut în filme despre criza femeii care, aflată la o anumită vârstă când nu mai e o tinerică dar nici bătrână nu e, se uită în oglindă, îşi vede primele fire albe şi începe să plângă deznădăjduită că i s-a dus viaţa şi că tinereţea e trecătoare şi că omul e muritor (lucru de care pare-se că ea, mai ignorantă din fire, n-avusese habar până atunci). Ei, eu am depăşit această etapă pe la şaptesprezece ani, ce se mai poate întâmpla? Acum, deşi mai sunt, încă, o tinerică (sunt, nu? sunt, nu?), firele albe se înmulţesc într-o veselie şi strălucesc tare drăguţe şi argintii la soare, totuşi, parcă nu se hotărăsc nici să se înmulţească decisiv, ca să fiu şi eu cul şi deosebită cu adevărat- o fetişcană cu faţă de copil şi păr alb, ca în anime-uri-, nici nu se resemnează să rămână neobservate. În rarele ocazii când calc pe la coafor, tanti-care-tunde se miră de asemenea minunăţie ca primii europeni în Africa de o girafă: „Iiii! Ia uite! Îţi albeşte părul! Incrediiibiiil! Câţi ani ai?” Înainte să fie adusă problema în discuţie: nu, nici nu mă gândesc să mă vopsesc. Continuă lectura „Lucruri foarte rele”

Patriotism

Ţin să dedic aceşti elefanţi patrioţi poporului român, care astăzi serbează 90 de ani de la gloriosul eveniment numit Marea Unire. Faptul că în timpul scurs de la gloriosul eveniment multe dintre teritoriile câştigate atunci s-au dus iarăşi dracului în mod ireversibil nu trebuie să ne descurajeze şi cu atât mai puţin să ne împiedice să ne plimbăm pe sub ferestrele oamenilor, la 5 dimineaţa, cele 3 tancuri şi 2 blindate care ne-au mai rămas.

P. S. 1 Pentru că de când şi-a luat soră-mea serviciu şi a intrat în rândul Aricilor corporatişti rămăsesem în urmă cu obiectivele culturale, m-am dus la teatru. Şi anume, la Teatrul de Comedie, la un spectacol nou-nouţ, „Ioana şi focul”, de Matei Vişniec.
Gentile fee, nous sommes venuuuus
Les mains pleines, les pieds nuuuus
Pour te voir, pour te parleeeer
Pour te dire notre secreeeet
Acest cântecel care face parte din piesă îmi sapă în neuroni de când am văzut spectacolul. În care mai sunt şi alte cântecele, ce-i drept nu la fel de catchy. Piesa e despre Jeanne D’Arc şi e sub formă de spectacol în spectacol, adică: nişte actori vor să spună povestea personajului istoric sus-amintit, dar personajul e nemulţumit de cum e povestit şi vine să-şi spună singur povestea. (Da dom’le, o chema Jeanne şi nu Ioana, nu înţeleg de ce traducem nume proprii. Oare ne referim la George W.Bush sub numele de Gheorghe Boschet ? Bineînţeles că nu. De ce ar fi diferit pentru Ioana D’Arc?) Fata aia s-a trezit acum vreo 600 de ani că aude vocea sfinţilor nu ştiu care şi că trebuie să-l ajute pe pămpălăul de regele Franţei să-i bată pe englezi. Ceea ce a şi făcut, până au prins-o englezii şi au ars-o pe rug fiindcă auzea voci şi purta haine de băiat. În tot acest timp, pămpălăul de rege n-a mişcat un deget, deşi gagica, în mod evident nu foarte inteligentă, continua să susţină că el e cel mai bun şi măreţ conducător ever. (Pentru detalii, transcrierea procesului aici. ) Nu pare o poveste prea amuzantă, nu ? Păi, nici nu e. Sau mă rog, ar putea fi, s-a gândit autorul. Adăugaţi cântecele.
Gentile fee, nous sommes venuuuus
Les mains pleines, les pieds nuuuus
Pour te voir, pour te parleeeer
Pour te dire notre secreeeet
Şi tot aşa. Regizoarea s-a mai gândit să adauge şi alte chestii, de exemplu să pună bufonii de la congresul european al bufonilor să vorbească în diferite limbi şi să şi cânte. Ăla portughez cântă « The girl from Ipanema » . Ăla suedez cântă « Mamma mia ». De asemenea, gagicile care, într-o secvenţă, concurează la postul de Ioana D’Arc o fac sub formă de „casting” şi se lasă cu nişte mişcări lascive dubioase. Ar trebui să fie funny? Păi, nu prea e. Mă rog, impresia mea e că oamenii se străduiesc un picuţ prea mult să fie amuzanţi într-un mod…contemporan. Iar treaba cu piesa în piesă îşi cam pierde farmecul la un moment dat.
Gentile fee, nous sommes venuuuus
Les mains pleines, les pieds nuuuus
Pour te voir, pour te parleeeer
Pour te dire notre secreeeet
Vă rog, scoateţi acest cântecel din creierul meu. În fine, spectacolul e destul de reuşit, mai ales că Dorina Chiriac şi Marius Manole care joacă rolurile principale sunt foarte tari. Marius Manole mă sperie îngrozitor, are cea mai înspăimântatoare, groaznică si sinistră figură posibilă la un om tânăr, ceva între cioclu şi dement, dar asta nu înseamnă că nu-i foarte tare. Ioana D’Arc cu cântecele nu e aşa o idee rea. Dar nici extraordinară.

P.S. 2 În continuare o urăsc pe Rihanna. Cred că am mai zis. Dar Rihanna se încăpăţânează să existe. Rihanna are una din cele mai naşpa, zgârietoare pe creier voci pe care le-am auzit vreodată, de parcă atunci când cântă se ţine de nas în timp ce altcineva îi vâră o coadă de mătură în cur. De parcă ar fi o mâţă călcată de tramvai. Melodiile Rihannei sunt enervante, repetitive şi lipsite de linie melodică, totuşi din motive inexplicabile există cretini care agreează să le asculte astfel încât această piţipoancă să ajungă în topuri şi în heavy-rotation. Scandalos. O urăsc pe Rihanna.

P.S. 3 Cu riscul de a îmi atrage neîncredere pe viaţă din partea lui Petre SuperGheorghe (care mi-a zis : „Ai promis că-l votezi pe Nicolaescu dacă vine pe strada ta. A venit omul, acu trebuie să-ţi îndeplineşti datoria morală faţă de el!”) nu m-am dus la vot. Nu din scârbă şi blazare faţă de clasa politică, dar pur şi simplu n-am avut cu cine, vorbesc serios. Io chiar nu-s de părere că toţi e hoţi, maică, dar dacă de unii ştiam că-s vai mama lor, iar de ăilalţi n-am auzit neam de neamul meu, e vina mea? Oamenii ăştia nu şi-au dat deloc interesul să mă convingă.
Abia acum am aflat si eu niste chestii despre uninominal (de unde se vede că eram informată până-n tindă). Eu credeam că toată poanta uninominalului ăstuia era ca fiecare individ să fie votat pe barba lui şi nu pentru că e în partidul X. Atunci cum se poate ca dacă unul câştigă în colegiul lui, dar partidul n-a obţinut per ansamblu cinci la sută, să i se ia voturile ăluia şi să le dea altuia? Mi se pare aberant. Să-mi explice şi mie cineva, să mor dacă pricep.