The Inevitable Return of the Creeps

E fascinant cum creaturile de sex masculin şi minte puţină despre care vorbeam nu demult (citiţi post-ul ca să nu mă acuzaţi de generalizări) devin din ce în ce mai îndrăzneţe. Evoluţia lor atinge cote impresionante, căci mai nou nu se mai rezumă doar la comentarii de la distanţă. Cineva mi-a explicat de curând un concept foarte drăguţ şi din păcate prea puţin aplicabil în societatea noastră nu tocmai open-minded, intitulat „petrecere de mângâieri” (eu n-am fost niciodată invitată la o asemenea petrecere interesantă). Ei bine, la o astfel de petrecere s-a crezut, probabil, mai deunăzi, un tânăr cetăţean aflat întâmplător în acelaşi autobuz cu mine.

Cetăţeanul nu prezenta vreun semn particular care să-l identifice drept nespălat, înapoiat mintal sau manelist. Manifesta, pur şi simplu, o tendinţă de a sta supărător de aproape de persoana mea fizică. Autobuzul era însă destul de aglomerat, aşa că nu am găsit de cuviinţă să comentez în vreun fel, gândindu-mă că în acest caz apropierea nu este o opţiune, ci o consecinţă a binefacerilor călătoriei cu RATB-ul. Următorul pas a introdus însă un grad înalt de ambiguitate în situaţie: tânărul a găsit de cuviinţă să-şi însoţească foielile cam inutile de la o bară de sprijin la alta de câte o mângâiere,delicată şi ca din întâmplare,de-a lungul braţelor mele. „Hait!” mi-am zis. „Asta ce o mai fi?” şi m-am îndepărtat subtil cât am putut. Băiatul însă voia musai să-şi manifeste afecţiunea, aşa că reducea la loc, şi el, la fel de rapid şi de subtil, distanţa dintre noi. Probabil că şi asta ar fi putut fi trecut cu vederea până la urmă (sunt un om cât se poate de tolerant) dacă cetăţeanului nu i-ar fi venit altă idee genială. Mai ţineţi minte reclama la revista Cosmopolitan în care o femeie dezbrăcată etala un frumos sutien improvizat din mâinile unui mascul feroce? Tovarăşul meu de autobuz s-a gândit să recreeze reclama, cu un gest hotărât, dar lipsit de utilitate practică, din moment ce eu beneficiam oricum de un sutien perfect funcţional pe sub bluză. Aici am găsit că e cazul să urlu spre el un „Hei! Ce-i asta?” pe tonul meu cel mai enervat. Cetăţeanul a luat mâinile de pe mine, dar fără să pară prea jenat de manevra de mai devreme. Mi-a adresat pur şi simplu un „aha!” plin de înţeles. Din păcate, eu nu ştiu care e înţelesul respectiv. Ştiu doar că am simţit o nevoie irezistibilă să cobor din autobuz la prima, ceea ce am şi făcut, deşi nu eram încă la staţia mea…

P.S. Celorlalţi călători din autobuz, în marea lor majoritate de sex masculin, li s-a părut că incidentul e extrem de amuzant, deşi eu nu eram îmbrăcată doar în desuuri şi nu purtam de gât vreo pancartă cu inscripţia „târfă”. Şi mă mai întreabă lumea dacă am ceva împotriva bărbaţilor!

Creeps

M-am săturat ca de mere pădureţe de neisprăviţii care îşi pierd vremea pe străzi şi prin alte locuri publice şi fac comentarii libidinoase la adresa oricărei fete nu tocmai Muma Pădurii care trece prin faţa lor. M-am săturat în asemenea hal, încât am rămas în pană de reacţii. Să-i ignor? Să-i iau „la mişto”? Să le arăt degetul mijlociu? Le-am încercat pe toate, fără nici un rost, în esenţă. Oamenii ăştia nu au leac. Ar trebui pur şi simplu legaţi cu toţii la un loc şi bătuţi în cap cu capace de cratiţă.

Nu e o fandoseală ce spun. Cineva mi-a zis odată: „Ehei, să vezi ce ţi-ai fi dorit complimente pe stradă dacă erai niţeluş mai urâtă, şi să vezi ce o să le mai doreşti când o să fii bătrână!” „Lasă-i,dragă, se uită şi ei, că oricum cu asta rămân!”mi-a zis altcineva. Păi să se uite, am zis eu să nu se uite? Dar nu se pot uita în tăcere? Şi eu am multe gânduri necuvenite, să fiţi siguri de asta. Nu consider însă c-aş avea dreptul să agresez „inspiraţia” respectivelor gânduri cu o nedorită exprimare a lor.

Cât despre argumentul cu numărul unu… Până la urmă n-are nici o legătură cum sunt eu (şi nici nu pretind c-aş fi vreo Elena din Troia). Am zis-o şi mai sus: eşti tânără şi arăţi cât de cât a fiinţă umană? Pregăteşte-te de ceea ce îţi vor auzi urechile. Astea nu sunt complimente. Recunosc că îmi plac complimentele. Am şi eu însă anumite preferinţe legate de persoanele de la care aş dori să aud aprecieri (şi care, din nefericire, îmi fac prea rar sau deloc asemenea bucurii). Sau, în fine, măcar o condiţie minimă, ca să nu fiu prea cârcotaşă: persoana care îmi face complimentul să se spele totuşi mai des de o dată pe lună, să ştie să scrie şi să citească, să fie mai tânără şi mai puţin urâtă decât Moartea. Consider, fără lipsă de modestie, că eu îndeplinesc toate condiţiile de mai sus, aşa că mi se pare corect să pot avea cerinţe similare de la „admiratorii” mei.

Ce plăcere poate să-mi facă să văd un moş burtos şi cu chelie scărpinându-şi şliţul şi comentând cu un rânjet: „ Măi, dar ce elegantă suntem! Pentru mine te-ai gătit aşa?” Cum poate să mă distreze să văd un alt moş, fie el şi pus la patru ace, deschizând pe nepusă masă portiera maşinii şi oferindu-se „să mă ducă unde vreau eu”? Să nu uităm găştile de puşti urâţi şi semioligofreni care testează apelative precum Matilda, Esmeralda, Violeta (sub forma: „Violeta, vreau să te violez”), doar-doar or nimeri numele real. Şi astea sunt chestiile soft şi reproductibile. În general e vorba doar de obscenităţi la foc continuu. Ar trebui să mă simt flatată? Nu cred. Sunt mai mult decât dispusă să trec la categoria complimente comentarii de genul „uite ce fată drăguţă” sau la categoria deranjamente minore manifestaţiile precum fluierăturile. Astea sunt însă cu totul demodate. A devenit aproape imposibil să mai ieşi pe stradă fără ca vreun imbecil să-şi verse obsesiile de ordin genital la adresa ta.

Sunt tare curioasă dacă aceste ieşiri sunt simple refulări sau ei chiar speră că vor agăţa vreodată pe cineva prin metodele astea. Există fete (altele decât cele cu meseria de prostituate) care oferă feedback pozitiv în asemenea situaţii şi răspund la „Păsărică, vreau să ţi-o trag” cu: „Mda, pari un tip mişto, vino pe la mine”?

Invataturile Facultatii de Jurnalism catre fiii ei, bobocii

Cu o repeziciune demna de o cauza mai buna, s-a terminat si primul an de facultate. OK, mai sunt si detalii nesemnificative precum sesiunea si practica, dar, una peste alta, s-a terminat. Cand naiba s-a intamplat si asta si eu n-am simtit? Parca ieri eram la admitere, insirand tot felul de aberatii pe tema “Clubul Motociclistilor intalneste Dosarele X”. Poate ca se invarte Pamantul mai repede? Sau poate am imbatranit eu, caci stiti cum se spune, cand se apropie funia de par, parca se infasoara mai cu viteza…

Deoarece sunt la capatul unui an de experiente academice, ar trebui sa spun si eu, ca omu’ civilizat, ca am invatat ceva din toate astea, dupa cum urmeaza:

1. Secretul succesului in Fejesece este sa te bagi cat mai mult (si singur) in seama. N-are importanta daca ai habar despre ce vorbesti, daca ai vreun neuron in interiorul cutiei craniene sau in general daca ai vreun rost pe aceasta planeta. Odata ce ai deprins obiceiul de a te baga singur in seama, reusita iti este garantata, pentru ca vei fi…asta…remarcat. Nu, nu conteaza nici daca stii sa scrii si sa citesti. Nu ti se va cere prea des sa scrii ceva inteligent. N-ai nevoie de aceste abilitati nici macar la examene, unde tocilarii fraieri care iau scoala in serios pot fi folositi cu succes ca sursa de inspiratie. De fapt, cu cat vii mai des pe la cursuri si te porti ca un copilas cuminte, cu atat ai mai multe sanse sa esuezi jalnic. Esenta pentru a deveni un jurnalist nemaipomenit e sa ai vocatie de vedeta. Cu toate ca ni s-a spus de ‘n’ ori ca vedetele nu sunt jurnalisti.

2. Profesia de jurnalist te va transforma intr-o lichea fumatoare, alcoolica, schizofrenica si afemeiata (asta pentru baieti; oare fetele vor deveni nimfomane?), din cauza stresului, desigur. Profesia de relationist te va transforma intr-un fel de robotel multitasking, pentru ca nu vei avea timp nici sa respiri. Iar in publicitate te vei metamorfoza intr-o scarba mercantila gata sa se prostitueze (moral vorbind) pentru fiecare banut. La sfarsitul anului II vom opta pentru una din aceste profesii…

3. Studentii tipici ai Fejeseceului au cateva particularitati interesante. De exemplu, este foarte important sa para ca ai citit cat mai multe carti, dar sa fie din cele la moda. De exemplu, Garcia Marquez. Chiar daca habar n-ai cum se scrie corect “Cien anos de soledad”. Totusi, nu e cazul sa exagerezi cu cititul, ca sa nu pari soarece de biblioteca, asta nu-i in trend. Eventual, poti citi rezumatele cartilor pe Wikipedia. Dureaza putin si ajuta la impresia de cultura. Trebuie, de asemenea, sa folosesti cat mai multe cuvinte complicate si lipsite de sens in cadrul unor fraze intortocheate. Rom-gleza e si ea o optiune buna. Foarte, foarte important este sa para ca esti deosebit printr-o aptitudine artistica reala sau inventata si, simultan, sa negi aptitudinile artistice ale celorlalti. Este in plus esential sa fii cat mai abil in a servi rautati gratuite la foc automat, bineinteles la adresa colegilor, si sa fii cat mai inventiv. Si nu uita sa-i dispretuiesti profund pe toti cei care nu sunt…ei bine…tu.

4. Fejeseceul nu are un sediu. Are un etaj din fosta academie de partid Stefan Gheorghiu, are din cand in cand amfiteatrul R3 din Universitate, si mai are si cateva sali din ferchezuita universitate particulara Titulescu. Dar un sediu propriu-zis n-are. Nu-i nimic…Regia Autonoma de Transport Bucuresti ofera posibilitatea de a te imbogati spiritual traversand orasul in extraordinarele ei autobuze, troleibuze si tramvaie. Asta asa, ca bonus pentru provincialii care n-au avut de lucru in orasele lor si s-au gandit sa vina la facultate in Bucuresti. Luati de-aici Bucuresti…va place? Nici mie!

5. Daca tot vorbeam de etajul 6 din Stefan Gheorghiu, nici el nu se simte prea bine. Laboratorul de publicitate, de exemplu, e un soi de sifonier supradimensionat in care n-ai loc cu toata grupa decat daca te asezi pe scaunul profesorului si speri ca el n-o sa se uite prea urat la tine. Si, bineinteles, speri degeaba.

6. Nucleul energiei studentesti pare a fi terasa supranumita sugestiv Jeg si situata la o aruncatura de bat de iesirea din cladirea facultatii (daca facultatea noastra ar avea o cladire…). In acest loc mistic, dotat cu umbrelute galbene, se consuma inceputurile, pauzele si sfarsiturile zilelor studentesti. Se pare ca se stabileste o legatura mai mult decat interpersonala intre cei care savureaza binefacerile minunatului local, altfel nu imi explic privirile contrariate cu care este intampinat refuzul meu de a-l frecventa. Nu e din rea-vointa, sa stiti. Doar ca fumul de tigara suflat cu generozitate drept in narile mele are efectul de a-mi provoca o criza de astm. Si nici macar n-am astm! Va rog, intelegeti-ma si nu ma lipsiti de lumina bunavointei voastre!

7. In fine, daca nu simti ca fiecare zi in Fejesece te umple de bucurie interioara si te inalta pe cele mai sublime culmi ale progresului si civilizatiei, inseamna ca nu ti-ai asimilat cultura organizationala a institutiei. Huo! Neadaptatule!

Pare ca ma uit la partea goala a paharului? Pare ca sunt carcotasa? Da’de unde. Jurnalismul e totusi frumos, fratilor. Si imi place al naibii Fejeseceul. E foarte, foarte amuzant, zi de zi. Cam ca un film de Edward D. Wood, jr.