Insomniile altora

Mi-a povestit o prietenă de curând că pentru ea nu funcţionează chestia cu număratul oilor ca să poată adormi. Chiar deloc. „Număr şi număr şi număr…mă concentrez acolo să număr oile…şi la un moment dat ele încep să se transforme în elefanţi! Aşa, din mers.”
Ca să vezi. Credeam că numai eu mă gândesc la elefanţi.

Insomnie

Nu o să învinovăţesc pe cine nu mă crede, dar sunt perfect capabilă să stau întinsă în pat şi câte 6-7 ore fără să adorm. Nu contează dacă m-am trezit la 7, dacă am avut două examene şi patru drumuri prin tot oraşul sau dacă în general sunt frântă de oboseală. Pur şi simplu nu pot adormi. Şi nu se întâmplă nici pentru că am prea multe griji sau conştiinţa încărcată.

Am încercat cam de toate, în afară de somnifere. Am băut câte un pahar de lapte cald înainte de culcare, sau câte o duşcă de vin, am citit cărţi plictisitoare, am numărat oi şi am sfârşit numărând columbieni cu saci de cafea în spinare precum puiul din „Cow and Chicken.”

Aşadar, stau întinsă în patul meu-canapea, care e exact cât mine de lung şi de lat, şi mă întorc de pe o parte pe alta. Îmi zboară prin minte tot felul de trăsnăi.

„Ca să poţi adormi, trebuie să-ţi goleşti capul de gânduri. Deci, trebuie să nu mă gândesc la nimic…. …. …. Gata, nu mă gândesc la nimic. … … … Ba nu, şi gândul că nu te gândeşti la nimic presupune că te gândeşti la ceva. Asta o ştie orice prost.

Oare cât timp a trecut? O oră, să zicem. Sau poate două. La cât trebuie să mă trezesc? Mai am 6 ore pentru somn. Mai am 5 ore pentru somn. Mai am 4 ore pentru somn.

Când nu dormi, te simţi superior faţă de oamenii de rând, care sunt inconştienţi în timp ce tu veghezi. Ceea ce te poate înnebuni, pentru că nu putem trăi fără să ne întrerupem temporar de la realitate. Ce scriitor a zis lucrurile astea? Eliade? Da, Eliade avea insomnii. Dar oare el le-a zis? Când ai insomnie, nici nu dormi nici nu eşti cu desăvârşire treaz. Asta o zicea tipul din „Fight Club”.

Cred că mi-e prea cald. Ăsta e motivul. Sau e patul incomod. Sau perna. Nu-mi pot ţine ochii închişi.

Cică există în Cartea Recordurilor oameni care n-au putut dormi toată viaţa, ori zeci de ani. Oare o să mi se întâmple şi mie? Poate n-o să mai pot dormi niciodată. Oare cum ar fi? La ce ne trebuie somn? Şi de ce nu ne putem aminti exact momentul când adormim? O semăna cu moartea? Doar că moartea e fără sfârşit. Somnul e doar o feliuţă din ea. Asta cine a mai zis-o?

Se aud tramvaiele, deci e spre dimineaţă. Mai am trei ore pentru somn, poate două.

Ar trebui să-mi ocup totuşi mintea cu ceva. Să-mi spun o poveste mie însămi. Ceva din viaţa de zi cu zi, însă. Ce să-mi mai imaginez de data asta? Ce mi s-ar putea întâmpla plăcut, amuzant, interesant mâine? Poate că…poate că….ce ziceam? Nu mi se mai leagă gândurile. E bine. Înseamnă că încep să aţipesc…”

PS: De ce să-mi descriu insomnia?…Pentru că pot.

4 a.m.

În loc să dorm, cuget la următoarele:

Sunt într-o perioadă de maximă activitate universitară. Teste, referate, proiecte, sesiunea bate la uşă. De asemenea, sunt într-o perioadă de minimă concentrare şi interes. Adică vechea eu, care făcea totul din timp şi bifa toate micile sau marile îndatoriri şcolare, a intrat puţin în comă. Nu numai că nu mă pot concentra, dar nici nu vreau. Să vedem ce-o ieşi.

Tocmai am terminat de vizionat, în sfârşit, producţia autohtonă foarte hyped (vedeţi ce cuvinte ştiu?) “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Dacă mi-a plăcut sau nu ar fi o întrebare absurdă, fiind vorba de un subiect de aşa natură că nici un om sănătos n-ar putea simţi vreo plăcere în timpul vizionării. Ce-am simţit eu a fost aproape o durere fizică, de la început şi până la sfârşit. Pentru că în cam fiecare cadru imaginea tremură de parcă ar fi fost filmată de un nene cu Parkinson (nu, nu e de efect, e doar obositor). Pentru că funcţionarii, poliţaii şi controlorii din autobuz sunt exact aşa de iritanţi cum se vede în film, deşi teoretic aici e vorba de lucruri caracteristice erei lui Ceaşcă. Pentru că o reuniune de familie e exact genul ăla de tortură, ca şi secvenţa din film, despre care te întrebi când dracului se mai termină. În fine, pentru că mă cam luase cu greaţă de Kentuleţ şi nechezol, de relaţiile dintre bărbaţi şi femei, de grotescul golirii corpului omenesc de orice urmă de frumuseţe sau senzualitate. A, şi de marea artă a cinematografului de ficţiune realistă-în-stil-documentar, care place atât de mult juriului de la Cannes (“Elephant”, careva?). Nu mă înţelegeţi greşit, nu e un film prost. Poate chiar şi-a atins prea mult scopul pentru gustul meu.
Ceea ce m-a zdruncinat un pic cu adevărat a fost însă un comentariu la “4,3,2” citit într-un colţ al Internetului. “Ce mare dramă?” zicea un băiat. “În fond, cam orice femeie face măcar un avort în viaţă.” N-am date statistice pentru a contrazice afirmaţia. Dar în cazul ăsta, eu vreau să fiu nu femeie, ci o fetiţă foarte mică, din nou. Să am 5 ani pentru totdeauna şi singura mea grijă să fie că nu primesc ciocolată înainte de masă.

Ca final glorios: sunt suficient de somnoroasă ca să mă holbez cu interes la o alăturare foarte drăguţă de Google ads. “Vrei penis tare? Câştigă 3-5 cm în doar 4 luni!” şi lângă: “ Există Dumnezeu? Şi dacă da, de ce?Dovezi clare pentru concluzii bune.”

Noapte bună mie, oriunde m-aş afla. În curând răsare soarele…