Hai Metaloglobus!

Trebuie să mărturisesc că am o dependență: de când am vizitat prima dată forumul de mămici britanice Mumsnet în pandemie, mă întorc la el ocazional, deși n-am fost, nu sunt și nu voi fi mămică. Mă întorc, poate, ca să aflu ce mai zic și gândesc oamenii cu familie tradițională, ipotecă, rate, cățel, purcel și valori solide, pe scurt- oamenii normali, diferiți de mine. Ieri am găsit în secțiunea SEN (Sunt Eu Nerezonabilă?) jelania unei femei care își botezase proaspătul bebe mascul după bunică-su, și era siderată de comentariile nepoliticoase cu care alți oameni au găsit de cuviință să critice numele ales. Dacă se aștepta la empatie din partea altor mame, s-a înșelat amarnic, pentru că reacțiile, întinse pe 20 pagini, au fost cam astea:

Cimitir al tinereții mele, etcetera

Lume, lume! Vești de zile mari: am terminat filmulețul pe care l-am anunțat prima dată prin douămiișaișpe și la care tot lucrez în salturi de atunci. De fapt au lucrat 11 oameni în total, nu numai eu. Rezultatul final are 8 minute (cel mai lung Nadiafilm de până acu) și e un (fel de) documentar (mai mult sau mai puțin) animat, pe care până la urmă am decis să îl centrez doar pe un singur profesor și amintirile foștilor elevi (și ale lui însuși!) despre el, puteți vedea traileru’ mai sus. Filmul propriu zis nu știu când o să-l vedeți, dar voi anunța aci, bineînțeles. „O poveste despre școală, despre copii și despre adulții care i-au dezamăgit atunci când ar fi trebuit să-i educe și/sau să-i apere” (ar trebui să scrie în ghidul teve).

Cu ocazia asta am reflectat iarăși la chestiuni școlare, mai ales că ele constituie un subiect de conversație de interes zilele astea. În România înțeleg că tocmai s-a petrecut bacalaureatul și un vlogăr tânăr de mare popularitate a zis cum că școala nu e din cale-afară de folositoare pentru elevi, iar „Riga Cripto și Lapona Enigel” e o bălăreală sinistră rezultată din prea multe droguri. M-am gândit și eu de multe ori la ce îmbunătățiri aș face sistemului de educație dacă aș fi șefa lui. La Riga Cripto nu m-am mai gândit de mult pentru că e într-adevăr o poezie de căcat și nimeni nu ar trebui obligat să citească Ion Barbu decât eventual ca pedeapsă sau metodă de tortură psihologică.

Eu pentru cine votez?

Votarea de la turul I prezidențiale 2019 a fost cea mai lină și nedureroasă dintre toate votările pe care le-am prins pe meleaguri britanice. Am ajuns la secție duminică, pe la 2 pm, și nu era nimeni- dintre alegători, vreau să zic, că altminteri ne așteptau vreo opt oameni cu ștampiluțe, zâmbitori și ultrapoliticoși, cu declarația pe proprie răspundere pe tabletă electronică. Hopa! S-au civilizat alegerile în DIASPORA! Până acu de ce nu se civilizaseră? Uite-așa, să se mire proștii.

Era și cazul, eu personal n-am vocație de martiră Maica Tereza Gandhi Ecaterina Teodoroiu a neamului. La votarea din primăvară nu m-am mai dus când am văzut că e cu tămbălău și cu cozi, mai am și alte lucruri de făcut cu viața mea, mai ales într-un uichend. Mă și plictisisem cât umbla toată lumea cu DIASPORA în gură, de orgasmele din media românească la vederea pozelor cu cozile din DIASPORA la votare: unii pentru că știau că nu votăm ca ei, și așa ne trebuie, să fim chinuiți (nici măcar n-ar mai trebui să avem drept de vot!), alții pentru că știau că votăm ca ei și se închinau cu lacrimi de tiranozaur la icoana sfintei DIASPORA care suferă să salveze țara de Pesedeu, VAI, CÂTĂ IUBIRE DE NEAM!!! Desigur, în ambele tabere din poveste DIASPORA e un personaj colectiv, care a plecat din România din aceleași motive și votează în bloc în același fel, și care contează numai când vin alegerile.