Plictiseală cu telecomandă

Când erau de vârsta mea, părinţii mei nu se plictiseau niciodată. Pentru că aveau mereu ceva de făcut. Colegii şi prietenii şi duşmanii de vârsta mea nu se plictisesc niciodată. Pentru că au mereu ceva de făcut. „Iată deci, motivul pentru care te plictiseşti tu….”Greşit. Nu doar de-aia. Eu una, mă plictisesc şi când (sau mai ales când) am ceva de făcut. Mă plictiseşte singurătatea, mă plictisesc ceilalţi. Sunt făcută din plictiseală de tot şi de toate, şi mi se târăşte prin vasele de sânge laolaltă cu hematiile, leucocitele şi trombocitele.

De mult nu m-am mai plictisit atât de mult încât să mă uit la televizor. La televizor nu e niciodată nimic de văzut. Noroc că am telecomandă. Am faţă de programele tv la fel de multă răbdare ca şi faţă de oameni. 5 minute, şi dispăreţi din faţa mea, vă rog.

Rihanna cântă „Shut up and drive”. O urăsc pe Rihanna. Îi urăsc fruntea bombată, fundul bombat, vocea de şoarece cu beregata tăiată, precum şi fiecare dintre prostiile ei de cântece cu nonvaloarea amplificată prin săptămâni întregi de heavy-rotation. Rihanna trebuie să se evapore, să se condenseze, să îngheţe. Oricum, să treacă într-o altă stare de agregare, care s-o facă inofensivă.

Într-un anime, cineva blesteamă pe altcineva să se ducă în iad. Blestemătorul se duce şi el tot într-acolo. Atunci la ce să te mai oboseşti cu blestemul, dacă nu scapi de subiectul…antipatiei tale?

Maria de Medeiros îi spune lui Bruce Willis: „fă-mi te rog plăcerea orală”. De parcă Maria de Medeiros n-ar fi suficient de moartea pasiunii, mai trebuie să folosească şi asemenea formulări de rahat.

O fătucă îmbrăcată cu fustiţă de voal peste chiloţi cu buline cântă următoarele versuri, cu o mină extrem de veselă: „Dar n-am să pot uita nicicând- imaginea mea plângând”. De aici deducem că gagica plânge uitându-se în oglindă. Măcar recunoaşte că are motive de plâns…

Arnold Schwarzenegger (sper că i-am scris bine numele), cu o mitralieră uriaşă în mână, priveşte pierdut nişte statui cu Fecioara Maria într-o catedrală.

O femeie urâtă ca un grăjdar se dezbracă şi se mângâie. N-o să înţeleg niciodată cum poate cineva distribui femei urâte în filme erotice. Sau cei care le savurează sunt lipsiţi de pretenţii? Mă rog. Trecem mai departe.

Britney Spears fără sprâncene cântă „You want a piece of me”. Ca să fiu sinceră, nu prea.

Într-un film rusesc, o bătrână aruncă cu noroi (sau balegă. Sau noroi amestecat cu balegă) într-o fată, în timp ce o numeşte pe limba lui Puşkin „râie buboasă”.

Un documentar serios ne explică un studiu privitor la respingere. Subiecţii cărora li s-a spus că sunt respinşi de ceilalţi aleg să formeze cuvinte cu înţeles mai agresiv când joacă un fel de „spânzurătoarea” cu calculatorul. De aici, o legătură incontestabilă, de tip cauză-efect, între respingere şi comportamentul criminalilor în serie. Ce-mi place când sunt sondate dramele psihologice ale bieţilor asasini în serie. V-aţi fi gândit vreodată, o, voi cei care v-aţi simţit respinşi de ceilalţi (dar nu suficient cât să hăcuiţi câţiva semeni intoleranţi) cât de uşor aţi putea înceta să mai fiţi nişte luzări anonimi şi câştiga compătimirea şi înţelegerea tuturor? Totul e doar la un cuţit-pistol-sau-orice-altă-armă-distanţă.

Suficient tv pentru azi. Nu sunt chiar atât de plictisită.

4 a.m.

În loc să dorm, cuget la următoarele:

Sunt într-o perioadă de maximă activitate universitară. Teste, referate, proiecte, sesiunea bate la uşă. De asemenea, sunt într-o perioadă de minimă concentrare şi interes. Adică vechea eu, care făcea totul din timp şi bifa toate micile sau marile îndatoriri şcolare, a intrat puţin în comă. Nu numai că nu mă pot concentra, dar nici nu vreau. Să vedem ce-o ieşi.

Tocmai am terminat de vizionat, în sfârşit, producţia autohtonă foarte hyped (vedeţi ce cuvinte ştiu?) “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Dacă mi-a plăcut sau nu ar fi o întrebare absurdă, fiind vorba de un subiect de aşa natură că nici un om sănătos n-ar putea simţi vreo plăcere în timpul vizionării. Ce-am simţit eu a fost aproape o durere fizică, de la început şi până la sfârşit. Pentru că în cam fiecare cadru imaginea tremură de parcă ar fi fost filmată de un nene cu Parkinson (nu, nu e de efect, e doar obositor). Pentru că funcţionarii, poliţaii şi controlorii din autobuz sunt exact aşa de iritanţi cum se vede în film, deşi teoretic aici e vorba de lucruri caracteristice erei lui Ceaşcă. Pentru că o reuniune de familie e exact genul ăla de tortură, ca şi secvenţa din film, despre care te întrebi când dracului se mai termină. În fine, pentru că mă cam luase cu greaţă de Kentuleţ şi nechezol, de relaţiile dintre bărbaţi şi femei, de grotescul golirii corpului omenesc de orice urmă de frumuseţe sau senzualitate. A, şi de marea artă a cinematografului de ficţiune realistă-în-stil-documentar, care place atât de mult juriului de la Cannes (“Elephant”, careva?). Nu mă înţelegeţi greşit, nu e un film prost. Poate chiar şi-a atins prea mult scopul pentru gustul meu.
Ceea ce m-a zdruncinat un pic cu adevărat a fost însă un comentariu la “4,3,2” citit într-un colţ al Internetului. “Ce mare dramă?” zicea un băiat. “În fond, cam orice femeie face măcar un avort în viaţă.” N-am date statistice pentru a contrazice afirmaţia. Dar în cazul ăsta, eu vreau să fiu nu femeie, ci o fetiţă foarte mică, din nou. Să am 5 ani pentru totdeauna şi singura mea grijă să fie că nu primesc ciocolată înainte de masă.

Ca final glorios: sunt suficient de somnoroasă ca să mă holbez cu interes la o alăturare foarte drăguţă de Google ads. “Vrei penis tare? Câştigă 3-5 cm în doar 4 luni!” şi lângă: “ Există Dumnezeu? Şi dacă da, de ce?Dovezi clare pentru concluzii bune.”

Noapte bună mie, oriunde m-aş afla. În curând răsare soarele…

Ce face omul când n-are ce face

Sunt un om cu mult timp liber. Fiind un om cu mult timp liber, mi-am omorât o felie consistentă din această viaţă anostă uitându-mă la filme. Motiv pentru care în curând nu mă voi mai putea uita la nici un fel de film…Am căpătat urâtul obicei de a ghici nu numai finalul, ci întreaga desfăşurare a peliculei la cam 10 minute de la începerea ei. (Asta mă face un partener de vizionare extrem de dezagreabil, căci n-am nici măcar bunul simţ de a-mi păstra revelaţiile pentru mine.)Şi până la urmă, nu există decât vreo câteva scenarii, care au însă mereu nume diferite… Film de acţiune: Eroul, neînfricat şi cinstit, duce o viaţă fericită cu nevasta sau iubita şi opţional copiii şi are un partener de muncă nemaipomenit. Duşmanii îi ucid nevasta, sau iubita, sau copiii, sau partenerul sau în fine, pe toţi odată şi îl învinuiesc pe Erou. Eroul jură răzbunare,devine imediat o maşină de ucis, se luptă cu câte 8-9-10 inamici deodată şi îi ucide pe toţi. Sau mai scapă câte unul pentru continuare. Sfârşit. (Notă: schema se aplică cu fidelitate indiferent dacă Eroul este poliţist, maestru de karate, posesor de superputeri sau o chestie banală precum zidar sau grădinar. A se menţiona că în unele situaţii cei ucişi de duşmani sunt părinţii, motiv pentru care Eroul creşte cu ideea răzbunării din fragedă pruncie.)

Comedie: aici e nevoie de o idee de bază pe care să se centreze situaţiile „amuzante”. De exemplu: bărbaţi care se dau drept femei (şi apoi se amestecă printre femei care nu bănuiesc niciodată nimic). Sau femei care se dau drept bărbaţi. Bărbaţi slabi costumaţi în femei grase. Bărbaţi negri costumaţi în femei albe. Competiţii sportive în care o echipă de luzări vrea să-i bată pe cei mai tari. Diverşi încurcă-lume care sunt confundaţi cu un politician sau cu un expert în cine ştie ce domeniu şi puşi să-i ţină locul. Mă rog, odată găsită ideea (care de altfel poate fi aceeaşi cu a altor 1000 filme precedente), se va trage de ea pe parcursul a 2 ore până când şi ultima urmă de umor va dispărea. Se condimentează totul cu glume despre excremente, râgâit, flatulenţă, aparatul genital, plus gaguri old-school de tipul „x alunecă, îi cade o farfurie cu mâncare în cap, apoi îi pocnesc pantalonii” şi gata comedia.

Film romantic de tip Cenuşăreasa: el e frumos, bogat, popular, într-un cuvânt, foarte cul. Ea, fată deşteaptă,cuminte şi foarte cumsecade, dar cam şleampătă şi musai ochelaristă. Ei sunt colegi de liceu sau facultate, sau lucrează împreună, sau sunt vecini. Ea îl iubeşte în tăcere, el o consideră, în cel mai bun caz, o amică asexuată, în cel mai rău caz, nici nu observă existenţa ei. Pe tot parcursul filmului, el aleargă după diverse fufe, apoi plânge pe umărul ei. Când în cele din urmă, sentimentele Cenuşăresei din poveste ies la iveală, el trebuie să recunoască faptul că gagica e inteligentă şi cumsecade, dar, cum nu are nici ţâţele p-afară, nici nu e îmbrăcată de la Coco Chanel, nu pot fi „decât prieteni”. Acesta e momentul în care ea suferă o transformare, eventual cu ajutorul vreunei prietene stiliste: îşi dă jos ochelarii şi aparatul dentar, îşi pune o fustă mini şi ia o infăţişare de fufă autentică. Iar el o vede şi îşi dă seama că de fapt a iubit-o în tot acest timp. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…

Horror: câţiva tineri de un cretinism infinit intră în vizorul unui asasin sadic şi destul de inventiv. Ca variaţie, asasinul poate lua şi forma unei case bântuite sau a unei creaturi supranaturale. Important e că tinerii cretini sunt omorâţi unul câte unul şi că nici unul dintre ei nu ia în calcul posibilitatea de a fi el ăla care o mierleşte. De asemenea,se dovedesc foarte dornici să ajute ucigaşul, despărţindu-se de grup şi îndreptându-se exact în direcţia morţii sigure. La sfârşit, rămâne însă întotdeauna un supravieţuitor (care să poată fi ucis în partea a doua). Acesta e de obicei o fată, şi anume cea pe care asasinul şi-a dorit cel mai mult s-o omoare. De unde deducem că sus-numitul asasin e, în esenţă, un incapabil.

Astea sunt, desigur, producţiile mediocre. Dar avem şi varianta filme de Oscar, adică biografii romanţate, storcătoare de lacrimi, sau povestea vreunui nebun, criminal, handicapat fizic sau psihic pentru a cărui interpretare trebuie să se urâţească vreun actor frumos, precum şi caraghioslâcuri doldora de efecte speciale gen „Lord of the Rings”. (Care ar fi putut funcţiona pe post de comedie, dacă nu s-ar fi lungit mai mult ca un discurs de şefa clasei la absolvirea liceului.) Ca alternativă, sunt şi filmele europene de mare succes la Cannes, în care e vorba de crime, violuri, avorturi, incesturi, prostituţie, sărăcie lucie şamd. Exact ce-i trebuie unei „optimiste” ca mine. Sau, m-aş putea uita la teve, la vreun serial, căci toate sunt alcătuite, indiferent de tematică, după principiul: toată lumea se culcă cu toată lumea, şi când epuizăm combinaţiile, băgăm un personaj nou…

Cred c-o să citesc totuşi o carte…