Restanţă

1. Cum valorifică Nadia oportunităţile (relativ off-topic)

2. Cum învaţă Nadia

Ilustraţie realizată….hmm..săptămâna trecută? (cum pierzi noţiunea timpului când suferi de letargie cronică!) pentru o revistă studenţească unde am mai încercat să mă angajez. De data asta, trebuia să le fac nişte desene drăguţe şi studenţeşti. Conform norocului meu minunat, tocmai atunci mi-a crăpat calculatorul şi numai de desenat nu-mi ardea, deci asta e tot ce mi-a ieşit. Cred că şansele să iasă ceva bun din această încercare sunt exact Alea. Tot conform norocului meu, cu ceva vreme înainte fusesem la un interviu pentru job, pe care l-am luat, dar imediat după aceea s-a desfiinţat postul.

Deci, sunt un om care nu întâlneşte prea multe oportunităţi, iar când le întâlneşte, ori procedează ca la punctul 1 (vezi mai sus) ori ele, pur şi simplu, dispar.

3. Ce învaţă Nadia.

(acum. pentru mirifica restanţă)

„Comunicatele de presă se referă la ceva care se va întâmpla, s-a întâmplat sau tocmai se întâmplă.”

Sau, cum ar zice Piţurcă: dacă nu câştigăm, atunci sigur facem egal sau pierdem.

“Dacă nu ştiţi ce să puneţi într-un citat, mergeţi la persoana respectivă şi întrebaţi-o ce ar avea de spus.”

Deci, PR-ul scrie de la el ce crede că ar trebui să zică persoana şi doar dacă e în pană de inspiraţie rău de tot, merge şi vorbeşte cu ăla…Dacă şeful tău e mare personalitate, nu poţi să-l deranjezi toată ziua…cel puţin aşa mi s-a explicat.

Sunt eu singura persoană de pe planetă care vede ceva în neregulă la metoda asta?

“Daca emisiunea este televizată, pregătiţi materiale ce pot fi arătate. Nu uitaţi de “ceea ce se zbânţuie”.”

Nu m-am prins exact ce vor să spună cu asta (probabil o traducere nefericită), dar aş prefera să nu spun la ce mă gândesc eu când vine vorba de arătat materiale care se zbânţuie.

“Există două feluri de jurnalişti: jurnalişti organizaţi şi jurnalişti haotici.”

Aşa cum există şi două feluri de avocaţi: avocaţi organizaţi şi avocaţi haotici. Tot aşa, există două feluri de contabili: contabili organizaţi şi contabili haotici. Să nu uităm că există şi două feluri de bucătari…E cazul s-o ţin tot aşa cu toate meseriile pământului?

„Etapele organizării unei conferinţe de presă:

  1. Pregătirea conferinţei de presă
  2. Desfăşurarea conferinţei de presă
  3. Evaluarea conferinţei de presă”

Etapele sinuciderii prin dat cu capul de pereţi:

  1. Se poziţionează sinucigaşul la o distanţă rezonabilă faţă de perete.
  2. Se ia elan cu capul
  3. Se loveşte capul de perete
  4. Se urlă şi se freacă cucuiul
  5. Se repetă până la deces.

Da, sunt chiar aşa de tălâmbă că n-am luat examenul la o materie atât de împănată de truisme. De fapt, tocmai de-aia nu l-am luat: m-am gândit că n-avea rost să-mi pierd prea multă vreme cu respectivele truisme, cum să înveţi aşa ceva? They come naturally. Iată că nu. Şi mă bântuie coşmarurile că voi muri cu această materie de gât. Voi fi bătrână, cu părul alb, cu riduri pe faţa cândva atât de drăgălaşă, şi mă voi tîrî spre Universitate ca să dau restanţa la CePe. La cepe am ajuns. Sau chiar la pepeni.

P.S. Am văzut mult-lăudatul „Wall-E” şi mi s-a părut mai degrabă mediocru. Arată foarte bine, e şi tare drăguţ, are şi un mesaj social bla bla, dar l-am uitat de cum am închis calculatorul…ăă…vreau să zic, de cum am ieşit din cinematograf.  Nu chiar ce s-ar numi remarcabil. Grafică perfectă şi scenariu sugar-coated-previzibil-funny, ca toate Pixar-urile care au fost şi vor fi. Acum mă gândesc dacă merită să-mi pierd vremea cu alt pom lăudat, The Dark Knight. Sigur că e şi Christian Bale p-acolo, dar..

Nuovo Cinema Europeo

Bucureşti, Muzeul Ţăranului Român. Cinefilii fără ocupaţie aşteaptă să vizioneze o adunătură de scurtmetraje est-europene în noua sală de proiecţie a muzeului, care este simultan şi vechea sală de proiecţie a muzeului. Şi aşteaptă. Şi aşteaptă. La un moment dat, pe scenă suie un nene regizor, însoţit de alt nene regizor şi de un al treilea nene, care ar putea fi orice, de la regizor la prelucrător prin aşchiere.

Nene regizor: Ne bucurăm că ne aflăm aici, în această seară, ca să inaugurăm această sală de cinematograf a Muzeului Ţăranului Român…

Celălalt nene regizor: De obicei, când veniţi la cinema, sunteţi obişnuiţi să staţi pe scaun, să înceapă filmul, pur şi simplu…n-aveţi ocazia să vedeţi regizorii şi să vorbiţi cu ei, nu-i aşa? Ei, noi inaugurăm un nou tip de cinema, unde care regizorul stă de vorbă cu publicul…

Primul nene regizor: Şi unde proiectorul nu merge! Că de aia suntem aici, avem o mică problemă tehnică…

Al treilea nene, cu accent străin: Ce se întâmplă…proiectorul e nou-nouţ, adus din Italia…şi a ajuns la noi…

Nene regizor: Dar s-a pierdut o cutie cu cabluri!Aşa că acum oamenii de acolo se chinuie să bage şi să scoată diverse mufe…

O gagică din sală: Deci n-au cabluri suficiente?

Nene regizor: Din contră, au prea multe! Nu mai ştiu care de unde e! De fapt, proiectorul merge, dar s-ar putea să n-avem sunet.

Celălalt nene regizor:Dar filmele sunt în limbi străine, şi au subtitrări! N-aveţi nevoie de sunet!

Primul nene regizor: În afară de ăla românesc, pe ăla n-o să-l înţelegeţi. A, ba da, îl înţelegeţi, că e despre un animal…Animalele nu vorbesc.

Cineva din sală: Deci când începe filmul?

Nene regizor: Peste vreo jumătate de oră o să ştim dacă mai începe sau nu. Dar partea bună e că puteţi sta de vorbă cu noi până se repară proiectorul şi să ne puneţi orice întrebare…sau să ieşiţi afară la o ţigară, dacă preferaţi…

O gagică din sală: De ce filmul dvs. “4, 3, 2” n-a fost selecţionat pentru Oscaruri?

Nene regizor: (rânjind) Mda, cum ziceam, puteţi pune orice întrebare…Păi n-aş şti să zic exact, dar cred că e din cauză că oamenilor care s-au ocupat cu selecţia nu le-a plăcut…

Celălalt nene regizor: Haideţi să vorbim despre această sală deosebită, dacă tot ne aflăm aici…

Nene cu accent străin: Această sală e finanţată din fonduri europene, care vrea să mai facă şi alte sale la fel în România…

Astfel se scurge o jumătate de oră şi mai bine. O gagică părăseşte sala pe uşa din faţă, adică de sub nasul celor trei neni (ăsta o fi pluralul??) de pe scenă.

Nene regizor: Unde vă duceţi?

Gagica: La o ţigară…

Nenea: Nu mai aveţi timp! Pierdeţi filmul! Acuş începe!

Celălalt nene regizor: Pe bune, începe filmul. Ăia care au plecat la discotecă şi-au luat ţeapă.

Primul nene regizor: Bun. Mi se face un semn de sus că proiectorul e gata…ba nu, nu mi se face. Ba da, mi se face. Deci, facem o probă de 5 minute la proiector, să vedem dacă merge doar imaginea şi nu sunetul…sau doar sunetul şi nu imaginea…sau nici imaginea, nici sunetul.

Începe proba proiectorului. Vedem ca prin ceaţă nişte indivizi care cioflesc seminţe într-un cinematograf. Apoi îi vedem tot mai clar, imaginea se focalizează…dar n-auzim nici pe naiba.

Nene regizor: După cum puteţi vedea, sunetul merge!!

După acest moment apoteotic, cinefilii fără ocupaţie sunt invitaţi să părăsească sala.

Plictiseală cu telecomandă

Când erau de vârsta mea, părinţii mei nu se plictiseau niciodată. Pentru că aveau mereu ceva de făcut. Colegii şi prietenii şi duşmanii de vârsta mea nu se plictisesc niciodată. Pentru că au mereu ceva de făcut. „Iată deci, motivul pentru care te plictiseşti tu….”Greşit. Nu doar de-aia. Eu una, mă plictisesc şi când (sau mai ales când) am ceva de făcut. Mă plictiseşte singurătatea, mă plictisesc ceilalţi. Sunt făcută din plictiseală de tot şi de toate, şi mi se târăşte prin vasele de sânge laolaltă cu hematiile, leucocitele şi trombocitele.

De mult nu m-am mai plictisit atât de mult încât să mă uit la televizor. La televizor nu e niciodată nimic de văzut. Noroc că am telecomandă. Am faţă de programele tv la fel de multă răbdare ca şi faţă de oameni. 5 minute, şi dispăreţi din faţa mea, vă rog.

Rihanna cântă „Shut up and drive”. O urăsc pe Rihanna. Îi urăsc fruntea bombată, fundul bombat, vocea de şoarece cu beregata tăiată, precum şi fiecare dintre prostiile ei de cântece cu nonvaloarea amplificată prin săptămâni întregi de heavy-rotation. Rihanna trebuie să se evapore, să se condenseze, să îngheţe. Oricum, să treacă într-o altă stare de agregare, care s-o facă inofensivă.

Într-un anime, cineva blesteamă pe altcineva să se ducă în iad. Blestemătorul se duce şi el tot într-acolo. Atunci la ce să te mai oboseşti cu blestemul, dacă nu scapi de subiectul…antipatiei tale?

Maria de Medeiros îi spune lui Bruce Willis: „fă-mi te rog plăcerea orală”. De parcă Maria de Medeiros n-ar fi suficient de moartea pasiunii, mai trebuie să folosească şi asemenea formulări de rahat.

O fătucă îmbrăcată cu fustiţă de voal peste chiloţi cu buline cântă următoarele versuri, cu o mină extrem de veselă: „Dar n-am să pot uita nicicând- imaginea mea plângând”. De aici deducem că gagica plânge uitându-se în oglindă. Măcar recunoaşte că are motive de plâns…

Arnold Schwarzenegger (sper că i-am scris bine numele), cu o mitralieră uriaşă în mână, priveşte pierdut nişte statui cu Fecioara Maria într-o catedrală.

O femeie urâtă ca un grăjdar se dezbracă şi se mângâie. N-o să înţeleg niciodată cum poate cineva distribui femei urâte în filme erotice. Sau cei care le savurează sunt lipsiţi de pretenţii? Mă rog. Trecem mai departe.

Britney Spears fără sprâncene cântă „You want a piece of me”. Ca să fiu sinceră, nu prea.

Într-un film rusesc, o bătrână aruncă cu noroi (sau balegă. Sau noroi amestecat cu balegă) într-o fată, în timp ce o numeşte pe limba lui Puşkin „râie buboasă”.

Un documentar serios ne explică un studiu privitor la respingere. Subiecţii cărora li s-a spus că sunt respinşi de ceilalţi aleg să formeze cuvinte cu înţeles mai agresiv când joacă un fel de „spânzurătoarea” cu calculatorul. De aici, o legătură incontestabilă, de tip cauză-efect, între respingere şi comportamentul criminalilor în serie. Ce-mi place când sunt sondate dramele psihologice ale bieţilor asasini în serie. V-aţi fi gândit vreodată, o, voi cei care v-aţi simţit respinşi de ceilalţi (dar nu suficient cât să hăcuiţi câţiva semeni intoleranţi) cât de uşor aţi putea înceta să mai fiţi nişte luzări anonimi şi câştiga compătimirea şi înţelegerea tuturor? Totul e doar la un cuţit-pistol-sau-orice-altă-armă-distanţă.

Suficient tv pentru azi. Nu sunt chiar atât de plictisită.