Istorie gratis şi filosofie ieftină

Mărturisesc aici, în faţa poporului: astăzi am eludat legea. Am vizitat muzeul de istorie fără să plătesc cei 2 RON constând in preţul biletului cu tarif redus pentru studenţi. De ce? Pentru că nu m-a sâcâit nimeni pe tema asta. Cineva ne-a recomandat la intrare să trecem pe la casa de bilete (care nu e la intrare, cum v-aţi aştepta), dar apoi ne-a lăsat în plata Domnului. Ceea ce nu-mi va deranja în nici un caz somnul la noapte. Fiindcă el va fi deranjat oricum din alte cauze.

Ce-am căutat la muzeu? Mă mir că nu vă e ruşine să întrebaţi aşa ceva. Cuvântul „cultură” vă spune ceva?…Ce o să se aleagă de tineretul din ziua de azi, mă întreb, când numai la prostii le stă capul şi n-ar vrea să vadă nişte romani dezbrăcaţi, torturaţi de femei dace pe columna lui Traian nici de frică! Sau cel puţin aşa scria acolo, tortură…arăta mai mult a hărţuire sexuală.

Am văzut şi pietre funerare. Multe. Cimitirele contemporane nu-mi produc nici o impresie. Dar când citeşti traducerea unei inscripţii milenare în care ţi se spune că dedesubt a zăcut un oarecare Aurelius care a trăit 80 de ani, parcă răsare o revelaţie: măi, oamenii ăştia au trăit şi ei, la fel ca noi, şi acum n-a mai rămas nici pulberea din ei. Ştim că şi viaţa lor era tot viaţă, dar parcă ne e greu să ne imaginăm că era făcută din acelaşi aluat ca a noastră. Şi totuşi, şi noi suntem „oamenii de acum mii de ani” ai cuiva din viitor. Asta se numeşte: constatarea nimicniciei umane în faţa infinităţii timpului. (Sau filosofie ieftină.) Adânc, nu?

Mă întreb dacă peste muult, muult timp, într-un muzeu care cine ştie cu ce găselniţă din filmele SF va semăna, cineva o să privească un bolovan lângă care o să scrie: „Piatra funerară a unei oarecare Nadia B., secolul 21 d.Hr. A trăit …x ani, fără să fi trăit măcar o zi.”

Ce face omul când n-are ce face

Sunt un om cu mult timp liber. Fiind un om cu mult timp liber, mi-am omorât o felie consistentă din această viaţă anostă uitându-mă la filme. Motiv pentru care în curând nu mă voi mai putea uita la nici un fel de film…Am căpătat urâtul obicei de a ghici nu numai finalul, ci întreaga desfăşurare a peliculei la cam 10 minute de la începerea ei. (Asta mă face un partener de vizionare extrem de dezagreabil, căci n-am nici măcar bunul simţ de a-mi păstra revelaţiile pentru mine.)Şi până la urmă, nu există decât vreo câteva scenarii, care au însă mereu nume diferite… Film de acţiune: Eroul, neînfricat şi cinstit, duce o viaţă fericită cu nevasta sau iubita şi opţional copiii şi are un partener de muncă nemaipomenit. Duşmanii îi ucid nevasta, sau iubita, sau copiii, sau partenerul sau în fine, pe toţi odată şi îl învinuiesc pe Erou. Eroul jură răzbunare,devine imediat o maşină de ucis, se luptă cu câte 8-9-10 inamici deodată şi îi ucide pe toţi. Sau mai scapă câte unul pentru continuare. Sfârşit. (Notă: schema se aplică cu fidelitate indiferent dacă Eroul este poliţist, maestru de karate, posesor de superputeri sau o chestie banală precum zidar sau grădinar. A se menţiona că în unele situaţii cei ucişi de duşmani sunt părinţii, motiv pentru care Eroul creşte cu ideea răzbunării din fragedă pruncie.)

Comedie: aici e nevoie de o idee de bază pe care să se centreze situaţiile „amuzante”. De exemplu: bărbaţi care se dau drept femei (şi apoi se amestecă printre femei care nu bănuiesc niciodată nimic). Sau femei care se dau drept bărbaţi. Bărbaţi slabi costumaţi în femei grase. Bărbaţi negri costumaţi în femei albe. Competiţii sportive în care o echipă de luzări vrea să-i bată pe cei mai tari. Diverşi încurcă-lume care sunt confundaţi cu un politician sau cu un expert în cine ştie ce domeniu şi puşi să-i ţină locul. Mă rog, odată găsită ideea (care de altfel poate fi aceeaşi cu a altor 1000 filme precedente), se va trage de ea pe parcursul a 2 ore până când şi ultima urmă de umor va dispărea. Se condimentează totul cu glume despre excremente, râgâit, flatulenţă, aparatul genital, plus gaguri old-school de tipul „x alunecă, îi cade o farfurie cu mâncare în cap, apoi îi pocnesc pantalonii” şi gata comedia.

Film romantic de tip Cenuşăreasa: el e frumos, bogat, popular, într-un cuvânt, foarte cul. Ea, fată deşteaptă,cuminte şi foarte cumsecade, dar cam şleampătă şi musai ochelaristă. Ei sunt colegi de liceu sau facultate, sau lucrează împreună, sau sunt vecini. Ea îl iubeşte în tăcere, el o consideră, în cel mai bun caz, o amică asexuată, în cel mai rău caz, nici nu observă existenţa ei. Pe tot parcursul filmului, el aleargă după diverse fufe, apoi plânge pe umărul ei. Când în cele din urmă, sentimentele Cenuşăresei din poveste ies la iveală, el trebuie să recunoască faptul că gagica e inteligentă şi cumsecade, dar, cum nu are nici ţâţele p-afară, nici nu e îmbrăcată de la Coco Chanel, nu pot fi „decât prieteni”. Acesta e momentul în care ea suferă o transformare, eventual cu ajutorul vreunei prietene stiliste: îşi dă jos ochelarii şi aparatul dentar, îşi pune o fustă mini şi ia o infăţişare de fufă autentică. Iar el o vede şi îşi dă seama că de fapt a iubit-o în tot acest timp. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…

Horror: câţiva tineri de un cretinism infinit intră în vizorul unui asasin sadic şi destul de inventiv. Ca variaţie, asasinul poate lua şi forma unei case bântuite sau a unei creaturi supranaturale. Important e că tinerii cretini sunt omorâţi unul câte unul şi că nici unul dintre ei nu ia în calcul posibilitatea de a fi el ăla care o mierleşte. De asemenea,se dovedesc foarte dornici să ajute ucigaşul, despărţindu-se de grup şi îndreptându-se exact în direcţia morţii sigure. La sfârşit, rămâne însă întotdeauna un supravieţuitor (care să poată fi ucis în partea a doua). Acesta e de obicei o fată, şi anume cea pe care asasinul şi-a dorit cel mai mult s-o omoare. De unde deducem că sus-numitul asasin e, în esenţă, un incapabil.

Astea sunt, desigur, producţiile mediocre. Dar avem şi varianta filme de Oscar, adică biografii romanţate, storcătoare de lacrimi, sau povestea vreunui nebun, criminal, handicapat fizic sau psihic pentru a cărui interpretare trebuie să se urâţească vreun actor frumos, precum şi caraghioslâcuri doldora de efecte speciale gen „Lord of the Rings”. (Care ar fi putut funcţiona pe post de comedie, dacă nu s-ar fi lungit mai mult ca un discurs de şefa clasei la absolvirea liceului.) Ca alternativă, sunt şi filmele europene de mare succes la Cannes, în care e vorba de crime, violuri, avorturi, incesturi, prostituţie, sărăcie lucie şamd. Exact ce-i trebuie unei „optimiste” ca mine. Sau, m-aş putea uita la teve, la vreun serial, căci toate sunt alcătuite, indiferent de tematică, după principiul: toată lumea se culcă cu toată lumea, şi când epuizăm combinaţiile, băgăm un personaj nou…

Cred c-o să citesc totuşi o carte…