Desene animate!!

Continuă seria articolelor cu vagă valoare informativă, ceea ce înseamnă că ori am intrat în anul morţii, ori am înnebunit.
Ziua de azi am petrecut-o la Scala cu Anim’estul. Dacă ar fi trecut careva din cunoscuţii mei pe acolo, s-ar fi mirat de evenimentul extraordinar de a o vedea pe Nadia entuziasmată de ceva şi nu doar atât, ci (aproape) fericită. Ghinionul lor că n-au trecut. Şi al meu că am eşuat, deci, în tentativa de promovare a obiectivului cultural.
Ce-am făcut:
Am desfăşurat complexa operaţiune de a apăsa în mod repetat pe un buton ca să sincronizez subtitrarea cu sunetul la neşte filmuleţe.

John R Dilworth, vazut de el insusi
John R Dilworth, văzut de el însuşi

Am luat un autograf de la John R. Dilworth (tipul cu „Courage the cowardly dog”), care arată şi se poartă el însuşi precum un desen animat. M-a întrebat dacă pot să cânt şi să dansez ca Frank Sinatra. Ce-au făcut fetele de la Indiggo din reputaţia ţării ăsteia! După aia, s-a dus să deseneze pe afişul de la intrare o răţuşcă diformă care spune „Bună!” cu fundul.
Pentru că oamenii de la Animest au avut ideea fascinantă şi ucigătoare de portofele de a face un shop de benzi desenate, chestii de la invitaţi, obiecte promoţionale…etc. în hol la Scala, şi de asemenea pentru că sunt infantilă şi nu preţuiesc banii, am cheltuit 35 ron pe benzi desenate franţuzeşti. Nu mai mult, pentru că n-aveam mai mult la mine. Mă gândesc dacă sunt suficient de nebună încât să dau vreo 20 de euro pe un roman grafic mai grosuţ sau pe un production cel original de-ale lui Dilworth. S-ar putea să fiu.
Ce-am văzut:
Programul special de scurt-metraje britanice. Vreo 12 filmuleţe, unele au lovit la ţintă, altele mai pe lângă, dar recomand:
Like Me, Only Better, de Martin Pickles- „Dacă toţi am lua Prozac, n-ar mai exista nici un fel de problemă în lume! N-ar mai fi războaie şi nimeni n-ar suferi de gelozie, pentru că Prozacul îţi taie pofta de sex.”
Stand-up, de Joseph Pierce. Un individ ţine un monolog comic într-un bar, iar glumele lui groteşti provoacă efecte la fel de groteşti în animaţie, deformează personajele.
The Pearce Sisters, de Luis Cook.Ok, treacă de la mine, pe ăsta vi-l arăt.


Nocturna, un filmuleţ spaniol mai-pentru-copii, cu un design al personajelor cam ciudăţel (sau urâţel), dar cu o poveste foarte drăguţă şi plină de imaginaţie. Dacă oamenii de la marile studiouri americane care produc animaţii formulaice generate pe computer ar avea la fel de multă fantezie, poate că ar fi şi americanii mai deştepţi. Mi-a plăcut în special ideea unor Ciufulitoare a căror unică treabă e să aibă grjjă să nu te trezeşti cumva dimineaţa cu părul în ordine.
Retrospectiva Juan Pablo Zaramella, un animator argentinian care anul trecut a câştigat premiul publicului pentru scurtmetrajul său cu o călugăriţă care se dezmembrează pe ecran în fel şi chip, în timp ce strigă disperată: „Ay, dios mio!”. Zaramella a fost şi el prezent la proiecţie, cu nevasta, şi amândoi păreau genul de oameni cu care te-ai putea distra conversând la o bere. S-au proiectat şi scurtmetrajele independente, şi reclamele făcute de nenea ăsta, şi un Making of la filmul „Viaje a Marte” (unde un băieţel călătoreşte spre, aţi ghicit, Marte, în camioneta bunicului). Zaramella face în principal stop-motion cu figuri din plastilină şi are haz inclusiv când face clipuri pentru campanii gen „Use a condom, kids!”
Mă calcă pe nervi îngrozitor că n-am mai mult timp să stau la festivalul ăsta…eventual, de dimineaţă până seara, de când a început şi până la sfârşit. Dar deh. Oricum, cu ocazia asta, mi-am mai trecut un dream project pe listă, pe lângă ăla unde eu sunt o mare ilustratoare de cărţi pentru copii: o revistă despre animaţie, ilustraţie, benzi desenate şi alte arte vizuale…asta dacă tot sunt jurnalistă în devenire. Ar citi-o oameni cât pentru o echipă de fotbal, că deh, n-avem oameni cu poftă de cultură în ţara asta. Şi ăia pe care i-am avea au o coadă de mătură înfiptă în cur.
Ok, am terminat pentru azi. Mi-e somn. Cred că o să mă culc înainte de 3 dimineaţa, incredibil! Mă oboseşte entuziasmul. Nu sunt obişnuită…

Newsworthiness

În premieră absolută şi interplanetară, un articol de pe acest blog, adică ăsta, va avea un conţinut informativ adevărat. Probabil este un eveniment accidental şi nu se va mai repeta.
Mai întâi:
Tocmai ce a început ediţia a 3-a a Festivalului Internaţional al Filmului de Animaţie. Îi zice Animest (3-12 oct, cinema Scala şi Elvira Popescu) şi are ca mascotă oaia aia cu urechi de Mickey Mouse pe care am încercat să o mâzgălesc mai sus. Oaia a făcut rost de urechi mutilându-l chiar pe Mickey cel original cu un ferăstrău electric, sau cam aşa ceva. La festival vin nenea Bill Plympton, care cică-i pentru animaţie ce e Tarantino pentru live-action, şi nenea John R. Dilworth, creatorul serialului meu favorit all-time de pe Cartoon Network, Courage the Cowardly Dog.
Existenţa unui astfel de eveniment a entuziasmat-o pe sictirita de faţă într-atât, încât absolut din proprie iniţiativă şi nesilită de nimeni, s-a înscris la voluntariat la sus-numitul festival. Pentru cei mai puţin familiari cu acest concept, înseamnă „muncă neplătită”. Până acum, am lipit postere prin cartier şi apoi spumegat de mânie când a doua zi erau smulse şi în locul lor răsăriseră nişte afişe cu MISA lui Gregorian Bivolaru. Nu e suficient că mai există încă oameni suficient de idioţi ca să se înscrie în MISA, dar pe deasupra mai au şi ură faţă de un reper real al vieţii omeneşti, şi anume desenele animate. (O să ajut şi la sincronizat subtitrări, deci cine vine la film şi vede cu totul altă traducere la replici sau pur şi simplu nimic va şti că sunt eu, pricepută ca întotdeauna.)
În asemenea momente, când o colegă mi-a răspuns la „E un eveniment foaaarte fain!” cu: „Pentru tine”, trebuie să menţionez că nu înţeleg cum poate să găsească cineva că nu e fain un festival de desene animate. E ca şi cum ai spune că nu-ţi place îngheţata, sau cartofii prăjiţi. Pe de altă parte, niciodată n-am înţeles cum pot trăi în general oamenii când au gusturi diferite de ale mele şi nu se supun dictaturii centrului de gravitaţie al planetei care sunt eu.
În al doilea rând:
Am văzut la cinema filmul cu Dragoş Bucur intitulat „Boogie”, titlu la auzul căruia maică-mea m-a întrebat dacă e cu extratereştri. Nu e cu extratereştri, e cu un băiat care merge cu nevasta şi copilul la mare şi dă peste foştii colegi de liceu, care trag de el să mai golănească împreună o seară. Cred că a fost prima dată când am plătit ca să văd un film românesc în cinematograf. N-a fost tocmai rău, dar nici fenomenal. Mă bucur totuşi mult că românii au mai scăpat de antitalentul lor obişnuit în ce priveşte naturaleţea dialogurilor. Hai că parcă nu mai sună chiar ca nişte poezii recitate la serbarea Abecedarului.
În urma vizionării şi a conversaţiei cu prietenele care au fost cu mine, s-ar putea formula ca concluzie (sic!) următoarele întrebări:
De ce toate (sau majoritatea) filmelor româneşti arată de parcă ar fi filmate cu o lentilă frecată cu şmirghel pe peliculă târâtă în prealabil prin nisip?
De ce e aşa de cul în filmele româneşti recente să tremure şi să ţopăie imaginea în toate direcţiile?
De ce în producţiile româneşti (în afară de telenovele) nu prea există oameni care se sărută? Că doar cu goliciunea şi sexul nu pare să fie o problemă.
Şi ultima, care nu îmi aparţine deloc, pentru că nu mă dau în vânt după Dragoş Bucur şi nici n-am fost la fel de atentă în scurtul moment când i-a apărut scula pe ecran, de ce e aşa norocoasă Dana Nălbaru?

În altă ordine de idei, acum 2 zile s-a deschis anul universitar şi eu tot nu ştiu dacă am promovat restanţa, sau la ce specializare am nimerit. Pentru o instituţie care încearcă să ne înveţe conceptul de deadline, Fejeseceului îi place al naibii să se lălăie.

P.S. Sunt în continuare în pauză. Nu v-aţi săturat să vedeţi articole imaginare?

Nuovo Cinema Europeo

Bucureşti, Muzeul Ţăranului Român. Cinefilii fără ocupaţie aşteaptă să vizioneze o adunătură de scurtmetraje est-europene în noua sală de proiecţie a muzeului, care este simultan şi vechea sală de proiecţie a muzeului. Şi aşteaptă. Şi aşteaptă. La un moment dat, pe scenă suie un nene regizor, însoţit de alt nene regizor şi de un al treilea nene, care ar putea fi orice, de la regizor la prelucrător prin aşchiere.

Nene regizor: Ne bucurăm că ne aflăm aici, în această seară, ca să inaugurăm această sală de cinematograf a Muzeului Ţăranului Român…

Celălalt nene regizor: De obicei, când veniţi la cinema, sunteţi obişnuiţi să staţi pe scaun, să înceapă filmul, pur şi simplu…n-aveţi ocazia să vedeţi regizorii şi să vorbiţi cu ei, nu-i aşa? Ei, noi inaugurăm un nou tip de cinema, unde care regizorul stă de vorbă cu publicul…

Primul nene regizor: Şi unde proiectorul nu merge! Că de aia suntem aici, avem o mică problemă tehnică…

Al treilea nene, cu accent străin: Ce se întâmplă…proiectorul e nou-nouţ, adus din Italia…şi a ajuns la noi…

Nene regizor: Dar s-a pierdut o cutie cu cabluri!Aşa că acum oamenii de acolo se chinuie să bage şi să scoată diverse mufe…

O gagică din sală: Deci n-au cabluri suficiente?

Nene regizor: Din contră, au prea multe! Nu mai ştiu care de unde e! De fapt, proiectorul merge, dar s-ar putea să n-avem sunet.

Celălalt nene regizor:Dar filmele sunt în limbi străine, şi au subtitrări! N-aveţi nevoie de sunet!

Primul nene regizor: În afară de ăla românesc, pe ăla n-o să-l înţelegeţi. A, ba da, îl înţelegeţi, că e despre un animal…Animalele nu vorbesc.

Cineva din sală: Deci când începe filmul?

Nene regizor: Peste vreo jumătate de oră o să ştim dacă mai începe sau nu. Dar partea bună e că puteţi sta de vorbă cu noi până se repară proiectorul şi să ne puneţi orice întrebare…sau să ieşiţi afară la o ţigară, dacă preferaţi…

O gagică din sală: De ce filmul dvs. “4, 3, 2” n-a fost selecţionat pentru Oscaruri?

Nene regizor: (rânjind) Mda, cum ziceam, puteţi pune orice întrebare…Păi n-aş şti să zic exact, dar cred că e din cauză că oamenilor care s-au ocupat cu selecţia nu le-a plăcut…

Celălalt nene regizor: Haideţi să vorbim despre această sală deosebită, dacă tot ne aflăm aici…

Nene cu accent străin: Această sală e finanţată din fonduri europene, care vrea să mai facă şi alte sale la fel în România…

Astfel se scurge o jumătate de oră şi mai bine. O gagică părăseşte sala pe uşa din faţă, adică de sub nasul celor trei neni (ăsta o fi pluralul??) de pe scenă.

Nene regizor: Unde vă duceţi?

Gagica: La o ţigară…

Nenea: Nu mai aveţi timp! Pierdeţi filmul! Acuş începe!

Celălalt nene regizor: Pe bune, începe filmul. Ăia care au plecat la discotecă şi-au luat ţeapă.

Primul nene regizor: Bun. Mi se face un semn de sus că proiectorul e gata…ba nu, nu mi se face. Ba da, mi se face. Deci, facem o probă de 5 minute la proiector, să vedem dacă merge doar imaginea şi nu sunetul…sau doar sunetul şi nu imaginea…sau nici imaginea, nici sunetul.

Începe proba proiectorului. Vedem ca prin ceaţă nişte indivizi care cioflesc seminţe într-un cinematograf. Apoi îi vedem tot mai clar, imaginea se focalizează…dar n-auzim nici pe naiba.

Nene regizor: După cum puteţi vedea, sunetul merge!!

După acest moment apoteotic, cinefilii fără ocupaţie sunt invitaţi să părăsească sala.