Ce ma mai enerveaza

(cine nu vrea sa stie, sa citeasca ghidul tv sau orice altceva ii pofteste inima)

7 lucruri care ma enerveaza cumplit in ultimul timp, in ordine aleatorie:

  1. Cuvantul ‘emo’(de care m-am lovit surprinzator de des in ultimele zile). Asta pentru ca ma enerveaza ‘slang-ul cool’, pentru ca sunt permanentul Ghita-contra, dar si pentru ca nu simt nevoia sa aflu ce o mai fi si aia. Sau ma rog, intre timp am aflat ce inseamna, dar tot ma enerveaza. Da, sunt aceasta ultra-retrograda, si nu imi plac cuvintele inventate. De asemenea, ma calca pe terminatiile nervoase mania de a prescurta cuvintele pana nu se mai intelege nimic din ele. Cine ma cunoaste stie ca pana si pe messenger sau in sms-uri am obiceiul de a ma exprima in cuvinte intregi. Si nu, nu scriu mai incet din cauza asta. Daca pot eu, puteti si voi. Scutiti-ma de prescurtari precum ‘rofl’, si mai ales, mai ales de cuvantul (?) ‘emo’.
  2. Promisiunile neonorate. Nu stiu de ce se mai oboseste lumea sa-ti promita una sau alta, daca nu au de gand sa se tina de cuvant. Sau daca stiu ca exista ceva care i-ar putea impiedica sa se tina de cuvant. Cred ca as putea numara cel putin 10-15 promisiuni neonorate de la persoane diferite, si toate doar in ultimele doua saptamani sau cam asa. Oameni buni, faceti-mi o favoare. Ati observat ca eu nu prea promit niciodata nimic? Faceti ca mine. Sau puteti continua sa va stricati imaginea in ochii mei. De parca n-as fi suficient de carcotasa si fara sa mi se dea motive.
  3. Pasarea urlatoare de pe balcon. Nu mentionez specia pentru ca expertii ornitologi cunoscuti sub denumirile generice de “mama” si “tata” au catalogat-o intai ca pui de porumbel, apoi de pescarus, apoi de dracu’mai stie ce. Cert este ca oratania are un glas al naibii de sonor, pe care il exerseaza cand ti-e lumea mai draga, iar eu, cum deja cred ca v-ati dat seama, nu sunt tocmai genul de om care sa imbratiseze un copac si sa strige: “oh, minunatele bucurii ale naturii!”. Nu, nu vreau si sunet de tramvaie, si de automobile, si huruit de tancuri pentru parada de 1 Decembrie, dar si minunatele bucurii ale naturii, toate patrunzand prin fereastra mea ne-izolata fonic. Ori sunt la oras, ori sunt la tara! Am zis.
  4. Insectele, in special mustele si tantarii. Am observat o tendinta ciudata in special a celor din urma de a gravita numai si numai spre mine, indiferent ce alte optiuni de hranire ar avea. Nu inteleg de ce oare fac asta. In mod sigur nu pentru ca sunt dulce, fiindca am priceput deja (da! am inteles, puteti sa nu-mi mai spuneti!) ca sunt exact pe de-andoaselea. Sau poate sunt in putrefactie, ceea ce ar explica si prezenta mustelor. Daca asta e raspunsul, atunci am o mica problema.
  5. Clonele din piata Romana. Da, stiu ca au aparut de mult, dar eu abia acum am observat ca exista in numar atat de mare. Nu inteleg care mai e hazul in a te imbraca si tunde ridicol (ma refer la tunsoarea aceea cu un ciuf tepos in varful capului, cateva suvite mai lungi la spate si bretonul stramb si in ochi, eventual colorat in verde) daca TOATA LUMEA arata la fel ca tine. E uimitor cum pustii astia fac un taraboi teribil despre drepturile lor cand aud de uniforme in scoli si alte idei ‘invechite’, dar n-au nici o problema in a arata absolut identic cand ies in oras. Apogeul penibilului s-a produs in momentul in care un tanc tuns in felul asta a grait catre anexa lui de alaturi, despre alt tanc cu freza perfect si absolut la fel: “Ia uite ce par naspa are asta!” (Dezvalui aceasta informatie in premiera, pentru ca la momentul respectiv m-am temut ca prietena cu care eram, aflata in incinta Mec’ului dupa sucuri la momentul fazei, ar fi crezut ca o iau la misto.)
  6. Lipsa de apa calda. Nu stiu daca e din cauza blocului in care stau eu si unde n-am putut sa imi trag internet ca sa nu ‘curga la vecini’ (am incheiat citatul) sau daca e o plaga bucuresteana generala, dar in ultima vreme am avut apa calda cam o zi da, o zi ba, iar uneori nici macar apa rece. Ceea ce nu inseamna ca nu ma spal (unii s-ar putea sa nu priceapa, dar spalatul e un obicei necesar,copii!), ci doar ca imi cresc singura riscurile de a face un superb guturai in mijlocul verii. Dusurile cu apa rece sunt supraestimate, lasati-ma sa va spun. Iar atunci cand apa calda vine intr-adevar, trebuie sa fiu foarte rapida in a ma dezbraca si baga in cada, caci altfel –pac!- s-ar putea sa ma trezesc cu o surpriza neplacuta. Poate ar fi mai bine sa stau pur si simplu dezbracata in permanenta, ca sa nu ratez vreodata ocazia. Daca aceasta din urma fraza a provocat vreo fantezie cuiva (asta, desigur, presupunand ca citeste cineva aceste baliverne), ma bucur ca macar voi sunteti fericiti, ca eu nu!!!
  7. In fine, o enervare absolut de moment: faptul ca maine (de fapt, deja azi) e luni, ca trebuie sa ma scol de dimineata, sa merg in doua locuri unde sa muncesc si nu stiu daca voi avea timp, chef si vlaga in mine sa ma duc macar la unul din ele. Are these holidays shitty or what?? (Pentru mine, desigur. Nu-mi fluturati sub nas pozele pline de amintiri sclipitoare-lucitoare.)

P.S. Pentru cine a avut rabdare sa ajunga pana aici: asta ar fi trebuit sa fie, de fapt, un articol vesel in care, dupa modelul celui despre ghidul de spovedanie, faceam misto de o carte pe care am primit-o imprumut fara sa o cer si ale carei prime randuri suna cam asa: “Sunt oare un om venit din spatiul cosmic? Apartin eu noii rase de pamanteni, nascuta din incrucisarea unor barbati extraterestri cu femei pamantene? Sunt oare copiii mei urmasii primei rase interplanetare?” In continuare, era vorba despre extraterestrii reptilieni care conduc lumea si conspiratiile lor. Cum insa sunt atat de enervata, n-am mai avut chef. Uite-asa.

Tineretul teribilist

Doamnelor, domnisoarelor si domnilor, mare veste mare: a fost prins autorul jafului insotit de scatoalca in cap comis asupra mea acum 2 luni. De fapt, autorii este doi: niste baieti de varsta frageda, care treceau intamplator p-acolo si s-au gandit ca nu le-ar strica niste banuti de buzunar. Au fost prinsi pentru ca au mai dat o lovitura identica, tot prin zona aia…

Dom’comisar de Politie cu care am vorbit despre fericitul eveniment m-a asigurat ca nu e vorba despre niste infractori periculosi, ci doar niste “copii teribilisti”, care au facut o mica greseala specifica tineretii. Mai precis, au aplicat o lovitura zdravana in scafarlie unei aschimodii de 45 de kile care simtea nevoia sa scape de greutatea gentii ce o impovara. Dar deh,zice dom’comisar, in Romania 80% din populatie se ocupa cu furtul. Ca doar e la moda, nu?

Aici trebuie sa fiu de acord cu domnul comisar. Tineretul din Romania, din care fac si eu parte, este al naibii de teribilist. La unii dintre ei, teribilismul se manifesta ascultand muzica rock ciudata, gaurindu-si nasul sau vopsindu-si unghiile in negru. La altii, precum subsemnata, capata forme si mai ciudate, cum ar fi invatatul timp de treisprezece ani din viata dracu’stie pentru ce. Sunt unii si mai teribilisti care in acelasi timp mai si muncesc, tragand matza de coada pentru a putea sa invete dracu’stie pentru ce. Si in fine, mai e si categoria de teribilisti cel mai usor de inteles, cu care putem simpatiza cel mai lesne: sunt aceia care aleg sa-si strige framantarile juvenile prin jafuri violente. Cu totii facem parte din aceeasi mare familie a tineretului neinteles si teribilist.

Da, dom’comisar. Aveti perfecta dreptate. Cum de mi-a trecut prin capul meu de fetita crescuta in puf si nefamiliarizata cu greutatile vietii sa ma supar pe teribilismele bietilor copii? Ce, ei n-au nevoie de bani? Ei n-au nevoie de telefon mobil? N-au nevoie de o geanta de firma? Nu mi-e rusine sa detin aceste bunuri si sa nu impart in mod dezinteresat cu tineretul defavorizat? Saracii de ei! Si cat or suferi parintii lor acuma, cand bietii baieti, care au facut o greseala minora, indura rusinea arestului!

Am indraznit sa am pretentia ca banii mei si obiectele cumparate din banii mei sa ramana in posesia mea, fara sa ma gandesc la privatiunile pe care le indura alti tineri ai patriei. Constiinta ma mustra atat de rau, incat nu mai pot continua acest articol. Scuzati-ma cat ma duc sa ma autoflagelez…

Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere

Faptele:

O tanara a fost jefuita, sambata seara, chiar in fata blocului in care locuia. Agresorul i-a aplicat o lovitura puternica in cap si s-a facut nevazut impreuna cu geanta victimei. Se pare ca aceasta nu a suferit nici o leziune grava. Atacul a avut loc in jurul orei 21:30, intr-un cartier nu tocmai marginas al Capitalei.

(note to self: stire absolut jalnica, scrisa impotriva principiului newsworthiness-ului si a regulilor textului jurnalistic. Rusine sa-ti fie….fa 20 de abdomene drept pedeapsa)

Comentariile:

Ghinionista careia i s-a dat in cap cu scopul sustragerii gentii cu acte+bani+telefon mobil eram eu, ati ghicit (sau stiati deja). Consecintele evenimentului: in afara pierderii bunurilor sus-amintite, o durere de cap cumplita si o paranoia si mai accentuata ca inainte, daca era posibil. A, asta ca sa nu mai vorbim de banii cheltuiti basca pe doctor, acte noi, taxi incolo si incoace s.a.m.d. Dar ce conteaza banii? Important e ca am supravietuit, fiindca pret de cateva secunde dupa ce am receptionat scatoalca in cap am fost convinsa ca pana aici mi-a fost. Cand am reusit in sfarsit sa urc pana la apartamentul meu de la etajul 7, m-am adresat mamei in felul urmator: (si cu un zambet de la o ureche la alta) “Mama, o veste buna! Am fost jefuita!” Nu stiu daca am procedat asa din cauza ca eram lovita la cap, sau asa sunt eu de obicei. Apoi am fost ocupata sa stau de vorba cu doi politai cam buimaci, care mai intai n-au nimerit blocul unde trebuiau sa vina, dupa care m-au lamurit bustean referitor la ce aveam de facut in continuare. “Ar trebui sa vii cu noi la sectie, si de acolo te intorci tu singura”, mi-a sugerat unul dintre ei. Exact! Ce-mi puteam dori mai mult? Celalalt politist m-a intrebat cu mult interes ce diagonala are display-ul laptopului meu. Distractia a continuat la Spitalul de Urgenta, unde initial trebuia sa mi se faca o radiografie, dar apoi medicul s-a gandit ca ar fi totusi mai bine sa imi faca doar un antitetanos si apoi sa ma tina jumatate de ora imbracata doar in sutien, in timp ce fel de fel de indivizi dubiosi deschideau usa cabinetului si imi aruncau priviri pline de interes. A doua zi, divertismentul s-a mutat la sectia de politie, unde politistul mi-a dictat declaratia cu randament de un cuvant pe ora, intre doua conversatii cu tata despre Steaua si Rapid. “Va dati seama ca eu muncesc aicea ca sa cotizez la fondurile Cainilor Rosii?” a spus omul legii cu naduf. “Eu sunt rapidist si am cotizat toata viata pentru Steaua!” a replicat tata, fost militar.

Pentru cine se intreaba cam care e scopul acestei insiruiri de evenimente total neinteresante, raspunsul e simplu: sa imi plang de mila. Sau, mai degraba, sa imi rad de mila, ca varianta cu plansul e cam fumata. In viata oricarui om exista momente in care simte nevoia sa e vaicareasca si sa fie in centrul atentiei, macar pe post de consolare pentru suferinta indurata. Intr-un astfel de moment m-am aflat eu zilele astea. Sper ca, odata cu acest post, am incheiat totusi cu autocompatimirea.