Auzi, tu n-ai niște prieteni cu care să povestești d-astea?

Ori de câte ori se sinucide vreo vedetă populară, de exemplu Robin Williams, sau băiatul ăla frumos care a fost solist la Soundgarden, discursul public este foarte centrat pe conceptul de a Cere Ajutor. Ah, Robin! Ah, Băiatul Frumos de la Soundgarden, de ce nu ați Cerut Ajutor? E foarte important să Ceri Ajutor când ai probleme de psihopupu. Nu te sfii, nu e nici o rușine, Cere Ajutor! Uite aici un număr de telefon unde poți cere ajutor: 898989-666-AJUTOR, primul minut e gratis.

Acu, nu sugerez că o să ajung vreodată vedetă sau că o să mă sinucid, dar simt nevoia să se consemneze că eu una nu m-am dat niciodată înapoi de la Cerut Ajutor, vă pot povesti în detaliu ce e pe partea ailaltă a inițiativei. Pot să vă spun de exemplu că o oră cu un terapeut privat era 60 de lire înainte de pandemie (o dată pe săptămână) și că prețurile au crescut. Vă pot de asemenea informa că lista de așteptare la terapia gratis oferită de NHS în Regatul Unit era cam șase luni în vremurile bune iar acum e de mărimea Universului. Vă pot spune că la terapie vi se va pune de multe ori întrebarea: “Și pe tine cum te face să te simți chestia asta?” (Tu poate tocmai ai spus adineauri cum te simți.) De fiecare dată când Ceri Ajutor unei persoane noi, indiferent cât ești de epuizat, trebuie să-ți spui povestea de la început, să-ți aduni energia, să formezi cuvinte, nu poți să le dai doar un rezumat pe o hârtie. Ce vrei? Ce te doare?

Știu și cât timp are un medic de familie pentru pitici pe creier: 10 minute, dacă ai noroc să prinzi o programare- asta era, din nou, pre-pandemie. În astea zece minute poate ți se vor prescrie niște pastile. Poate un doctor tânăr o să ridice din umeri, o să ofteze neputincios și-o să te întrebe:

Continuă lectura „Auzi, tu n-ai niște prieteni cu care să povestești d-astea?”

Nu sunt aici

Io în anul 2020, rezumat

Când aveam vreo zece ani, m-am împrietenit intens și fulgerător cu o colegă de clasă care tocmai se transferase la noi. Din motive care îmi scapă, învățătoarea noastră cam dilie se împotrivea acestei prietenii, ceea ce a făcut, desigur, întreaga situație și mai interesantă pentru noi, un fel de poveste cu Julieta și Julieta neromanticoasă. N-aveam voie să fim colege de bancă, dar stăteam împreună toată pauza. N-aveam voie să fim perechea celeilalte când primeam instrucțiuni să ne ținem de mână doi câte doi în excursii la muzee și alte alea, dar ne țineam de mână oricum pe furiș.

Din păcate, cum se întâmplă în cazul oricărei atracții instantanee, în cele din urmă părțile încep să se cunoască pe bune și să-și descopere nepotrivirile de caracter. Prietena mea a sfârșit prin a-mi frânge inima după o vreme, primul meu hartbreic adevărat- m-a înlocuit cu altă colegă. „Nu știu cum am putut să fiu vreodată prietenă cu tine”, mi-a zis ea. „Îți place să fii așa de retrasă!”

Eu una am fost oarecum șocată de această evaluare, pentru că sincer nu îmi plăcea deloc să fiu retrasă, ba chiar aș fi preferat să evit această stare de fapt pe cât posibil. Dar, ce să vezi, pe măsură ce alți oameni îți spun mereu că ești retras și că ei pleacă din preajma ta pe motivul ăsta (și mi s-a mai întâmplat de multe ori de atunci), începi să înveți și cum să fii „retras”, și cum să-ți placă într-o anumită măsură, sau măcar cum să te pricepi la asta- să umpli tăcerea și spațiile goale din jur cu viața ta interioară, de exemplu.

Anul 2020 a fost un campionat de nivel înalt într-ale vieții retrase. Cu excepția lecțiilor/examenelor de condus, eu și Gogu am dus împreună o existență aproape perfect ermetică.  Din martie, n-am mai pus picioru’: Continuă lectura „Nu sunt aici”

33

Astăzi împlinesc vârsta la care cică Isus a făcut toate chestiile importante, inclusiv muritul și înviatul. Când eram mică, mama mi-a zis odată că în Rai toți o să avem vârsta de 33 de ani, Floarea Vârstei, pentru eternitate. Am întrebat-o ce se întâmplă cu ăia care au murit mai tineri de 33, dar nu mai știu ce mi-a răspuns. În orice caz, eu nu trebuie să-mi bat capul, am bifat și borna asta.

În anul precedent am reușit să termin un filmuleț animat care a fost deja respins de peste 20 de festivaluri de film, să pic de 2 ori examenul pentru permisul de conducere și să am o cădere nervoasă, nu neapărat în ordinea asta. Pe de altă parte, nu m-am îmbolnăvit de coronavirus, nu mi-am pierdut locul de muncă și în general am supraviețuit până acum cu succes Anului Apocalipsei, care oricum m-a făcut să-mi dau seama că n-are rost să ai prea multe planuri în viață.

Și altă chestie pe care am învățat-o în Anul Apocalipsei e că deși n-o să fiu niciodată un Om Normal sau un Om Ca Toți Ceilalți, asta e foarte OK pentru că majoritatea oamenilor normali habar n-au nici ei pe ce lume se află, iar normalitatea de care se agață e o minciună și o halucinație. Ca să nu mai vorbim că foarte mulți dintre ei sunt foarte, foarte proști.

Cei doi cititori și jumătate ai blogului sunt cu siguranță foarte deștepți, desigur.

La mulți ani mie!