Treișpe ani de Nadiablog

Cum zice și titlul, astăzi, 24 ianuarie a.c., blogul cu bătăi de câmpi împlinește 13 ani (vârsta cea mai oribilă la ființe umane, noroc că blogul nu-i om).

Cine se mai ocupă cu blogăritul în anul 2020? Era contemporană e cu vlogări, cu influensări pe social media….cu podcasturi, poate? Habar n-am, ce face lumea cul zilele astea? În orice caz, nu cred că scrie articole de cinci mii de semne despre trupa Andre.

Dar nu contează! Intenționez să perseverez până când blogăritul va deveni atât de demodat încât o să fie cul din nou și o să atragă un nou public de tineri nostalgici după o epocă pe care n-au trăit-o dar despre care vor avea impresia că știu tot ce e de știut. O să fie un fel de Stranger Things: Blogul. Apoi, peste și mai multe generații, blogul va fi redescoperit drept relicvă antropologică întru studierea oamenilor de la începutul secolului douășunu, cam ca autobiografia lui Margery Kempe. Blogul este, practic, opera mea de-o viață, alta n-am.

Cum zicea Dana Marijuana, voi cânta până nu mai am nimic de spus/dar întotdeauna găsesc ceva de zis. Mă rog, Dana s-a lăsat de cântat destul de curând după aia așa că poate nu e exemplul cel mai încurajator.

Ca și până acum, cei doi cititori și jumătate pot oferi sugestii și reclamații vizavi de conținutul blogului în comentarii, sau bacșiș de cafea pentru autoarea lui apăsând pe purcelul roz din sidebar, cereri în căsătorie nu primesc.

32

Astăzi e ziua mea, zi frumoasă ca mine! Adicătelea e furtună și plouă.

Nu, serios, de fapt voiam să zic că în ultimul an sau cam așa am devenit convinsă că sunt o tipă mișto.

N-am un instagram cu selfiuri, nu mă opresc să mă uit în fiecare oglindă, dar când mă uit, îmi place ce văd. N-am nevoie să slăbesc, n-am nevoie să mă îngraș, n-am nevoie de o coafură cu brizbrizuri sau de-o cremă cu coenzima ABC350. I’m hot stuff, e clar, e OK, ridic din umeri, am timp berechet să mă gândesc la alte lucruri mai importante.

E o convingere ușor incorectă politic pentru traiul în societate, desigur. De exemplu bărbaților le place să facă complimente, dar dacă îi și crezi, sau răspunzi „știam!” nu mai e distractiv, atitudinea adecvată e una de mimoză îmbujorată care se ascunde după un evantai și șoptește: „cine, eu?” You don’t know you’re beautiful, that’s what makes you beautiful, zicea nu știu ce boyband al lui pește prăjit, validarea trebe să vină de la ei. Ba unii chiar se simt jigniți de tupeu-ți, simt nevoia să contrazică singuri ce-au zis în urmă cu cinci minute și să te informeze că de fapt ești urâtă și vai mama ta (am noroc că am doar 2 cititori și jumătate, altfel m-aș fi așteptat la 200 de comentarii în josul paginii care să mă informeze chiar acum că sunt de fapt urâtă și vai mama mea).

Cât despre femei, ele oftează, zic: „Sigur! Ai dreptate! Ce bine că ai încredere în tine! Ce-aș vrea să o am și eu!”,  apoi încep să vorbească din nou despre cele 50 de grame în plus imaginare de pe coapsa stângă sau despre cum au nasul deviat spre dreapta cu jumătate de grad.

Chiar m-a întrebat cineva: „Băi, Nadio, la cât ești de țăcănită și plină de paranoi și anxietăți, cum de n-o ai și p-asta cu aspectul fizic?”

Băi, o aveam, nu foarte mult, dar o aveam, dar acum nema. Serios. Nu știu de ce. Dar e tocmai la timp înainte să încep să îmbătrânesc.

Celelalte țicneli și paranoi au rămas tot acolo, dar parcă m-au mai lăsat în pace în ultima vreme. Am început să accept din ce în ce că e OK să exiști în momentul prezent fără să ai cine știe ce realizări sau aspirații mărețe, și că oamenii din jur care au bifat mai energic bornele vieții „normale” de adult nu-s mai fericiți, ba de multe ori chiar dimpotrivă.

Dacă aș fi în stare să-mi iau și permisul de conducere fără să mă abandoneze toți instructorii din Londra (m-a lăsat cu curu-n baltă și a doua instructoare, apropos- a zis că o doare spatele sau ceva, a anulat o lecție, apoi a dispărut ca măgarul în ceață) aș fi chiar mulțumită.

La mulți ani mie!

Doișpe ani de Nadiablog

It’s a party!

Astăzi se împlinesc doișpe ani de când gazda dumneavoastră Nadia a bloguit pentru prima oară (ceva văicăreală despre facultatea ei, FeJeSeCe, pe vremea când era jună studentă).

Blogul moare un pic (în sensul că e din ce în ce mai puțin citit și eu de asemenea scriu din ce în ce mai puțin), dar nu se predă, sunt hotărâtă să perseverez în greșeală până când s-o desființa WordPressu’. Când o să fiu mare artistă celebră (?) o să vă simțiți speciali că v-ați pierdut vremea p-aci, plus că tata mi-a zis că 2019 se aseamănă astrologic cu 2010, anul celor mai mari schimbări din viața mea, așa că cine știe ce ne așteaptă, rămâneți pe fir.

Ca de obicei, sugestii și reclamații despre conținutul și direcția blogului sunt binevenite, deși nu pot să garantez că o să ascult de ele. La mulți ani nouă!