Dilemă existenţială

Duminică sunt alegeri (europarlamentare şi, dacă nu mă înşel, şi un referendum) şi toată lumea mă întreabă dacă mă duc. Cum eu însămi nu mi-am pus până acum această întrebare la modul serios, m-am gîndit că e cazul s-o fac acum, şi am întocmit o listă de argumente pro şi contra mersului la vot. Aşadar, să mă duc pentru că: 1. E un drept constituţional democratic pe care nu l-aş fi avut dacă trăiam într-o societate totalitară. E cazul să arăt că-mi place democraţia. 2. E un drept constituţional democratic pe care nu l-aş fi avut, femeie fiind, dacă mă năşteam mai devreme. E cazul să arăt că sufragetele n-au muncit degeaba. 3. E o datorie cetăţenească de a contribui la….ăăă…am uitat ce voiam să zic. 4. E cazul să nu mai voteze doar babalâcii…asta…oamenii foarte în vârstă care decid pentru noi tinerii schimbări ale căror efecte oricum nu-i vor afecta…prea mult timp. 5. Dacă nu mă duc, îmi zădărnicesc dreptul de a mă plânge dup-aia. Cum naiba să ai voie să te plângi, dacă nu te implici? 6. Pentru că n-am votat până acum şi pare genul de lucru pe care e drăguţ să-l faci măcar o dată în viaţă, iar predispoziţia mea spre ghinioane bizare nu-mi garantează că mai apuc altă votare. Pe de altă parte, să nu mă duc pentru că: 1. Mi-e lene. 2. Ce mi-e ăştia, ce mi-e ăştialalţi. Toţi o apă şi un pământ. 3. N-am nici o preferinţă (sau cunoştinţă) politică şi deci aş vota doar ca să mă aflu în treabă. Votul meu nu reprezintă viziunea unui cetăţean responsabil şi deci nu contribuie la bunăstarea societăţii. 4. Prin absenţa mea, dau un vot de blam şi un semn de protest clasei politice! (ăsta nu e un argument original, l-am auzit la altcineva) 5. Mă pot plânge totuşi şi fără să votez, ba le mai pot şi scoate pe nas rezultatele fraierilor care au votat. 6. Buletinul meu e mai frumos fără abţibildul ăla pe el (din ce-am auzit, cartea de alegător e o sublimă inutilitate). 7. Mi-e lene. Şi iată că n-am ajuns la nici o concluzie. Fiind o persoană iresponsabilă şi incapabilă să ia decizii singură, aştept şi sfaturi.

CARTE, def. – Întotdeauna prea groasă

M-am dus la târgul de carte Gaudeamus, de parcă mă dădeau banii afară din casă, şi am rămas impresionată de cantitatea de cărţi de colorat, de bucate, de ghidat-prin-viaţă, curăţătoare de spirit, dezvăluitoare de conspiraţii, gumă de mestecat pentru creier, sf-uri cu titluri bombastice şi alte alea. Plus turtă dulce, sudoku, bancnote vechi, busola căpitanului Jack Sparrow, teste de inteligenţă cu biluţe şi cuburi, icoane… A, şi vreo 20% chestii care ar fi meritat citite, dacă m-ar fi dat banii afară din casă. Sau poate era mai generos procentul, dar mă oftic că nu mă dau banii afară din casă. Vedeţi voi, eu nu sunt genul ăla de om care se simte jignit când primeşte cadou o carte.

Mulţumită spiritului meu infantil, am petrecut cam jumătate din timpul pierdut pe acolo în regiunile cu capodopere precum „Lucy îşi ascute cleştii ca să tremure toţi peştii” sau „Willy, melcul cel grăbit”. Ce vreţi, când eram eu mică, nu se găseau cărţi pentru copii cu atâtea poze frumoase, muzicuţe şi zdrăngănele. „Mai avem şi-n alte variante!” ne-a informat vânzătoarea amabilă. „Mulţumim, dar am cam depăşit vârsta”, am răspuns cu maturitate eu şi colega mea, şi am continuat să ne minunăm de ce vedeam pe-acolo.

Până una-alta, am rămas cu o istorie a profesiei de jurnalist în Românica (deh, deformaţie…profesională??), un dicţionar de idei luate de-a gata by Flaubert (de unde am extras şi titlul aberaţiilor mele de azi) şi cu un teanc de pliante şi reviste gratuite. Săptămâna trecută am fost pe stadion, săptămâna asta, într-o librărie uriaşă. Sunt polivalentă cultural…